Psihoterapeut Luminita Lisca

28/03/2026

✍️
"Viața e pe zile" spunea cineva foarte înțelept.

Vine… zi după zi, nu toată deodată.
Și uneori e blândă, alteori grea sau foarte grea.
Uneori clară, iar alteori fără răspunsuri.
Și, fără să ne dăm seama,
învățăm s-o luăm așa cm vine —
cu ce ne aduce, cu ce ne ia ori cu ce lasă în noi.
Nu putem controla tot.
Dar putem merge mai departe.
Pas cu pas.
Zi după zi.
Și, în felul acesta tăcut,
viața se așază în noi… exact cât (probabil) putem duce.

27/03/2026

26/03/2026

✍️
Observ că în spațiul public apar din când în când opinii critice despre psihoterapeuți.
Unele dintre ele ating un punct sensibil și real: nevoia de transparență și claritate profesională.
Și da, cred și eu că este esențial ca fiecare terapeut să își asume și să comunice deschis: formarea de bază, parcursul profesional și cadrul în care lucrează.
În același timp, totuși, e important să nu reducem psihoterapia la câteva exemple discutabile. Și să nu generalizăm.
Psihoterapia este un domeniu serios, care înseamnă ani de formare continuă, lucru personal, supervizare și nu în ultimul rând, responsabilitate față de oameni.
Psihoterapia nu este doar aplicare de metode și tehnici validate științific, ci și întâlnire autentică, relație și proces profund de înțelegere.
De asemenea, este de precizat că psihologia, psihiatria și psihoterapia nu sunt în competiție. Ele se completează.
Iar dincolo de titulaturi, ceea ce contează cu adevărat este: calitatea prezenței, etica și respectul față de omul din fața ta.

11/03/2026

✍️
Despre iubire, pierdere si curajul de a merge mai departe

Există iubiri care nu se termină niciodată, chiar dacă oamenii "pleacă".
Când pierzi o persoană foarte dragă, nu dispare doar omul. Dispare o întreagă lume: gesturi familiare, conversații neterminate, planuri. Toate acestea rămân suspendate undeva între memorie și dor.
Durerea pierderii nu este doar tristețe. Este o formă de dezorientare pentru că o parte din interiorul tău se clatină.
De multe ori apare un blocaj: viața merge mai departe, dar tu rămâi, parcă, undeva în urmă. Continui să faci lucrurile de zi cu zi, dar ceva în interior refuză să înainteze.
Uneori apare și o vinovăție: mai am voie, mai pot să râd? Voi mai putea merge mai departe? Mă voi mai putea bucura? Dacă fac toate astea, înseamnă că am uitat?
Nu, nu înseamnă că ai uitat.
Iubirea adevărată nu se măsoară prin cât de mult rămânem blocați în durere. Iubirea adevărată nu dispare, ci se transformă.
La început este prezența, apoi devine amintire, pentru ca mai târziu să devină o formă liniștită de prezență interioară.
Ceva din persoana pe care o iubești și nu mai este lângă tine, rămâne mereu lângă tine, prin felul în care privești lumea, în valorile pe care le-ai învățat, în felul în care ai învățat să iubești.
Așa că, a merge mai departe nu înseamnă a abandona pe cineva, ci înseamnă să integrezi acea iubire în povestea ta.
Uneori cea mai mare și frumoasă formă de loialitate față de cei care nu mai sunt este tocmai aceasta:
Să avem curajul de a merge mai departe cu ei în inimă, nu în absență.

08/03/2026

Eu impreuna cu colegii si colegele mele de la Clinica de Psihologie Renia va ajutam sa descoperiti cauzele insomniei dumneavoastra si modalitatea de a o trata.

22/02/2026

✍️
Victimizarea – un mod de viață?

(Auto)victimizarea are, din perspectivă psihologică, beneficii reale, chiar dacă este adesea privită negativ.
Ce oferă acest rol?
În primul rând, atenție, compasiune și protecție. Creierul învață rapid că suferința exprimată aduce grijă și ascultare. Nu pentru cine ești, ci pentru cât de rănit pari.
Un alt beneficiu este scutirea de responsabilitate: „așa sunt”, „atât pot”, „nu mi se poate cere mai mult”. Inițial, aceasta este o strategie de supraviețuire, un mecanism de apărare validat de reacțiile mediului.
Problema apare atunci când acest mecanism se repetă și se consolidează.
În timp, victimizarea poate deveni un pattern identitar – un mod de a fi. Rolul de victimă funcționează ca un compromis: oferă siguranță, dar limitează libertatea și autonomia.
Ieșirea din el presupune responsabilizare și, uneori, renunțarea la beneficii precum atenția sau protecția.
Important de clarificat: nu orice suferință înseamnă victimizare. Diferența apare atunci când suferința devine principalul mod de a obține validare și relaționare.
Cum reacționează ceilalți?
La început, cu empatie și sprijin. În timp, când nimic nu se schimbă, apare oboseala emoțională, iar retragerea devine o formă de autoprotecție, nu de lipsă de empatie.
Ieșirea din rolul de victimă nu înseamnă negarea durerii, ci recâștigarea treptată a responsabilității personale și a sentimentului că ai un rol activ în propria viață.
👉 Unde simți că există o diferență între a avea nevoie de sprijin și a rămâne blocat în rolul de victimă?

02/02/2026

✍️
Trăim într-o lume în care nimeni nu mai ascultă, dar toată lumea știe.
Știm ce vrea să spună celălalt, ce simte și ce ar trebui să facă, fără să-l mai lăsăm să termine propoziția.
Adică presupunem, proiectăm, prejudecăm.
Poate că adevărata inteligență nu e să ai mereu dreptate, ci să poți spune, din când în când:
„Nu știu. Spune-mi tu. Te ascult."

26/01/2026

✍️
Am să scriu din nou despre depresie.
Pentru că depresia nu ține cont de vârstă, statut social, nivel de inteligență sau pregătire profesională.
Depresia nu alege. Se poate instala în viața oricui încet, întâi ca o ceață subțire și poate ajunge o negură groasă.
Pericolul major este tocmai această instalare lentă.
În timp, pot apărea tulburări de somn, modificări ale apetitului, scăderea concentrării, pierderea sensului, iar în unele cazuri, gânduri legate de moarte sau dorința de a nu mai exista.
Nu pentru că persoana își dorește cu adevărat să moară, ci pentru că își dorește ca durerea să se oprească, să nu mai fie.
Burnout-ul joacă adesea un rol important în acest proces.
Ani de suprasolicitare, presiune, lipsa pauzelor reale, neglijarea propriilor nevoi pot epuiza resursele psihice. Când oboseala devine cronică și sensul se estompează, terenul pentru depresie este deja pregătit.
Semnalul de alarmă nu este doar tristețea intensă.
Este și absența emoțiilor. Golul. Deconectarea. Funcționarea „pe pilot automat”.
Există și o vestea bună, totuși: depresia este tratabilă.
Cu cât este recunoscută mai devreme, cu atât drumul spre echilibru este mai scurt și mai blând.
A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune.
Este un act de luciditate și de grijă față de sine.
Dacă tu sau cineva apropiat trece printr-o perioadă în care nimic nu mai pare să aibă sens, în care oboseala nu trece și speranța se subțiază, nu amâna. Vorbește cu un specialist. Spune cuiva. Caută sprijin.
Depresia nu trebuie dusă singură.
Și nu trebuie lăsată să devină o normalitate.

04/01/2026

✍️
II.
Una spunem, alta facem
..spunem lucruri frumoase, corecte, așa cm ar trebui să fie sau cm credem că am vrea să fie.
Și totuși, facem exact opusul lor.
Din afară, poate părea că nu ne pasă.
Că suntem inconsecvenți.
Că nu știm ce vrem sau, mai rău, că îi ducem pe ceilalți în eroare.
Spunem „da”, în timp ce corpul și emoțiile strigă „nu”.
E ca și cm am fi "rupți în două".
O parte din noi știe ce ar fi sănătos, ce ar fi matur, ce ar fi corect, insă cealaltă parte e plină de răni vechi, de neîncredere, de experiențe care au învățat-o să se protejeze.
Și atunci apare acest comportament contradictoriu:
"promit, dar mă retrag".
Pentru cei din jur, insă, acest lucru rănește, creează confuzie, distanță, neîncredere.
Și poate că, până la urmă, cel mai greu nu e judecata celor din jur, ci momentul în care îți dai seama că nu te mai poți baza nici măcar tu pe tine.
Așa că, atunci când simțim că nu putem controla propriul comportament și nu putem fi consecvenți cu propriile noastre hotărâri, poate ar fi util să ne adresăm chiar nouă următoarea întrebare:
"Ce parte din mine se teme atât de mult încât nu mă lasă să fiu consecvent? ...nu mă lasă să îmi urmez propriile hotărâri?"
Pentru că, în spatele incongruenței, nu e lipsă de caracter, ci, probabil, o durere care încă nu a fost ascultată.

02/01/2026

✍️
I.
Ce se află în spatele discrepanței dintre ceea ce spunem și ceea ce facem?

În practica psihoterapeutică, întâlnim frecvent persoane care afirmă un lucru, în timp ce comportamentul lor transmite un mesaj opus. Această discrepanță nu este un semn de lipsă de onestitate sau ipocrizie, ci indică, de cele mai multe ori, existența unui conflict intern încă nerezolvat.
Discrepanța dintre vorbe și comportament nu este un defect de caracter și nici un eșec personal. Este, de multe ori, semnul unei părți din noi care încearcă să se protejeze, chiar dacă o face într-un mod care ne îndepărtează de ceea ce ne dorim cu adevărat.
Atunci când spunem un lucru, dar facem altul, nu este pentru că „nu vrem suficient” sau pentru că nu suntem consecvenți. De cele mai multe ori, este semnul unui conflict interior: o parte din noi își dorește schimbare, iar alta încearcă să ne protejeze de ceva ce, cândva, a durut.
Acest comportament nu apare din lipsă de voință, ci din emoții vechi, automate, care se activează mai repede decât gândirea conștientă. De aceea, discrepanța nu se rezolvă prin autocontrol, ci prin înțelegere și siguranță.
Pe măsură ce învățăm să ne ascultăm cu blândețe, să recunoaștem de ce ne este teamă și ce avem nevoie cu adevărat, comportamentul începe să se alinieze natural cu intențiile noastre. Nu pentru că ne forțăm, ci pentru că nu ne mai luptăm cu noi înșine.
Alinierea dintre ceea ce spunem și ceea ce facem apare atunci când ne simțim, în sfârșit, în siguranță să fim noi.
Schimbarea apare treptat, prin pași mici și repetați, nu prin forțare. Atunci când o persoană se simte văzută și înțeleasă – inclusiv de ea însăși – comportamentul începe să se alinieze natural cu intențiile declarate.
În procesul terapeutic, această aliniere se construiește într-un spațiu sigur, în care experiențele vechi pot fi aduse la suprafață, înțelese și integrate. Nu este vorba despre a deveni „altcineva”, ci despre a putea fi mai aproape de sine, fără teamă.
Când vorbele și comportamentul ajung să meargă în aceeași direcție, nu este pentru că persoana s-a schimbat „suficient”, ci pentru că a învățat să nu se mai lupte cu părți importante din ea.

02/01/2026

✍️
Începutul de an este momentul în care ne creem rezoluții despre ce avem de făcut sau ne-ar plăcea să facem în noul an, insă, de multe ori, acestea rămân doar la stadiul de dorință.
Totuși, realist vorbind, ce am putea face în acest an astfel incât să fim bine noi cu noi, în primul rând?
Ce-ar fi dacă am începe prin a ne educa gândurile și nu am mai trăi la comanda lor?
Gândurile nu greșesc, dar sunt automate, vechi și adesea neverificate.
Ele amplifică durerea, creează scenarii, suspiciune, anxietate și/sau depresie.
Suferința adesea nu vine din ceea ce ni se întâmplă, ci din ceea ce spune mintea noastră despre ceea ce ni se întâmplă.
Creierul creează mecanisme excelente de apărare și dintr-un detaliu poate trage o concluzie, dintr-o emoție, un adevăr, și astfel ajungem să trăim mai mult în interpretări decât în prezent. Ca și cm am avea o minte magică.
Ce ne poate ajuta să învățăm să ne gestionăm gândurile?
O cale sigură ar fi psihoterapia.
În psihoterapie, nu "eliminăm" gândurile și nu le "contrazicem" într-un mod agresiv.
Învățăm să le observăm, să le încetinim și să le înțelegem rolul.
Să facem distincția între realitate și interpretare, între pericolul real și o rană activată veche, între vocea interioară a fricii și nevoia reală din spatele ei.
Gestionarea gândurilor nu înseamnă pozitivitate forțată, acel îndemn: fii pozitiv!... ci prezență și, mai presus de toate, discernământ.
Psihoterapia este un spațiu de antrenament pentru minte, un spațiu în care se exersează modalitatea/modalitățile de a învăța că un gând nu este un verdict despre tine, despre ceilalți sau despre viață.
Poate că aceasta este una dintre cele mai valoroase și realizabile rezoluții pentru 2026: o relație mai sănătoasă cu propria minte.
Uneori, acest proces începe simplu cu o conversație în cabinet.
💚

21/11/2025

✍️
Exista oameni (din fericire, inca mai exista) care construiesc, caramida cu caramida, zi d**a zi, pas cu pas, lucruri cu sens. Cu sens pentru ei, dar poate si mai mult, cu sens pentru altii.
Efortul lor nu neaparat se si vede: orele tarzii pana la care muncesc, renuntarile tacute, emotiile puse la bataie.
Rezultatul este, insa, la vedere.
Si totusi, exista momente in care tot acest efort poate fi spulberat într-o clipa de cineva care nu stie sa vada sau nu vrea sa vada, nu poate sa simta si nu vrea sa inteleaga.
Persoane frustrate, fara scrupule, care, nu neaparat pentru ca sunt puternice, ci pentru ca nu au învatat sa construiasca, distrug.
Adesea, cei care nu pot ridica nimic în propriul lor suflet sunt si cei mai grabiti sa darame ceea ce altcineva a creat cu truda.
Si asta doare. Durerea vine din nedreptate, din faptul ca efortul real cere timp, iar distrugerea cere doar un gest impulsiv, o intenție rea, un cuvant rostit fara inima.
Totusi, chiar si asa, omul care construieste ramane cu ceva ce nu ii poate fi luat: capacitatea de a crea din nou. Puterea de a se ridica, poate mai încet, poate mai prudent, dar cu aceeasi dorinta interioara de a lasa ceva in urma, de a construi, pe care nimeni nu o poate distruge.
Iar cei care construiesc din autenticitate sunt cei care, în final, lasa urme. Nu prin perfectiunea rezultatelor, ci prin curajul lor de a continua, în ciuda tuturor furtunilor.