21/11/2025
✍️
Exista oameni (din fericire, inca mai exista) care construiesc, caramida cu caramida, zi d**a zi, pas cu pas, lucruri cu sens. Cu sens pentru ei, dar poate si mai mult, cu sens pentru altii.
Efortul lor nu neaparat se si vede: orele tarzii pana la care muncesc, renuntarile tacute, emotiile puse la bataie.
Rezultatul este, insa, la vedere.
Si totusi, exista momente in care tot acest efort poate fi spulberat într-o clipa de cineva care nu stie sa vada sau nu vrea sa vada, nu poate sa simta si nu vrea sa inteleaga.
Persoane frustrate, fara scrupule, care, nu neaparat pentru ca sunt puternice, ci pentru ca nu au învatat sa construiasca, distrug.
Adesea, cei care nu pot ridica nimic în propriul lor suflet sunt si cei mai grabiti sa darame ceea ce altcineva a creat cu truda.
Si asta doare. Durerea vine din nedreptate, din faptul ca efortul real cere timp, iar distrugerea cere doar un gest impulsiv, o intenție rea, un cuvant rostit fara inima.
Totusi, chiar si asa, omul care construieste ramane cu ceva ce nu ii poate fi luat: capacitatea de a crea din nou. Puterea de a se ridica, poate mai încet, poate mai prudent, dar cu aceeasi dorinta interioara de a lasa ceva in urma, de a construi, pe care nimeni nu o poate distruge.
Iar cei care construiesc din autenticitate sunt cei care, în final, lasa urme. Nu prin perfectiunea rezultatelor, ci prin curajul lor de a continua, în ciuda tuturor furtunilor.
