Psihoterapeut Alina Diaconu

31/03/2026

De ceva timp visez, visez cu ochii deschiși.
Îmi aud în urechi și-mi sunt cunoscute expresii similare cu: „tu mereu visezi cu ochii deschiși / ești o visătoare / e gratis să visezi” și sunt spuse cu mesajul voalat că nu-i ok... că-s semne de imaturitate. Dar m-am încăpățânat să visez mereu, să nu las pe nimeni să-mi stingă sclipirea. Și azi o fac. De ceva timp mă vizualizez pe mine călcând pe pajiști verzi, nu pe asfalt prăfuit. Înconjurată de copaci înfloriți, nu de blocuri înalte și gri. Ascultând vântul și ciripitul păsărilor, nu claxoane și motoare turate. Să mă simt mică într-o lume plină de culoare și sens. Atâta vreau, nimic mai mult.

Iar ceea ce știam că-i visat cu ochii deschiși, azi o numim disociere. Și nici termenul ăsta nu a fost văzut cu bucurie, ba din potrivă, inițial era stigmatizat ca fiind nesănătos să te disociezi. S-au mai lămurit lucrurile pe parcurs, acum este normalizat și-i înțelegem sensul.

Și-am să aud că nu-i normal să visezi cu ochii deschiși, să trăiești deconectat de ceea ce ești azi. Și da, n-am să neg asta. Dar eu aleg să fiu prezentă, să fiu în aici și acum cât de mult posibil, să înțeleg ce simt și ce-mi comunică ale mele nevoi. Și inclusiv visarea asta este un mesaj la care să fiu atentă. Să văd la ce tânjesc și să nu bifez ceea ce dictează societatea, să nu alerg după standarde. Știu să alerge și fără mine!

Iar după ce observ și înțeleg ce am de înțeles, să caut să-mi protejez nevoile, să prioritizez ce contează cu adevărat.
Încă nu știu unde-i locul acela cu exactitate, dar am început să-l caut. Încă nu dețin finanțele pentru a lua inițiativă, dar încep să reduc cheltuielile inutile și acum au sens. Încă nu știu când o să fac pasul cel mare, dar știu că sunt în faza de baby steps.

Nu-i lăsa pe ceilalți să-ți spună ce și cât să visezi sau, mai rău, dacă ai voie să visezi!

20/03/2026

Scopul meu aici este să aduc normalizare și blândețe pentru ceea ce suntem, iar Ema a scris atât de frumos și din suflet despre frumusețea simțită și presiunea pentru un anumit standard. Sper să-ți ajungă la suflet rândurile ei. ❤️

Multă vreme am crezut despre mine că nu sunt frumoasă. Că sunt prea grasă. Că am picioarele prea groase, prea scurte și fundul prea lat. Că părul meu este prea subțire. Prea multi ani mi-am privit corpul ca pe o problemă. Ca pe ceva ce trebuia corectat, disciplinat, sculptat, ascuns. Ca pe un proiect care nu era niciodată teminat, ba chiar mergea prost.

Unele dintre lucrurile pentru care mă judecam nu aveau cm să fie sub controlul meu. Altele poate ar fi putut fi schimbate, dar numai cu un efort uriaș și cu prețul unei lupte permanente cu mine însămi. „Nu ești destul” a fost laitmotivul tinereții mele.

Astăzi sunt bine. Mai bine decât am fost vreodată. Am aproape 40 de ani și am născut de curând. Și este o ironie pe care nu pot să nu o observ: mă simt mai împăcată cu mine acum, când societatea începe să te considere „trecută”, decât atunci când eram tânără și ar fi trebuit, teoretic, să mă simt în cea mai bună formă a mea.

Jelesc uneori după fata care am fost. Pentru tinerețea pe care am trăit-o încercând să fiu altceva. Pentru anii în care m-am privit ca pe ceva greșit. Pentru libertatea pe care am sacrificat-o.

Și încă îmi este greu să îi iert pe cei care au contribuit la asta. Comentarii aruncate în glumă. Evaluări făcute ca și cm corpul unei fete ar fi un obiect expus. Comparații, sfaturi necerute, priviri care mă măsurau. Lucruri mici aparent, dar de fapt abuzuri repetate suficient de des încât să devină vocea din capul meu.

Ani de zile am crezut că liniștea va veni dacă voi schimba ceva la mine. Dacă voi fi puțin mai slabă. Puțin mai fermă. Puțin mai aproape de standardele care se schimbă oricum la fiecare câțiva ani.

Dar liniștea nu venea. Pentru că problema nu era corpul meu. Problema era capul. Lipsa liniștii din cap. Privirea stricata cu care învățasem sa ma uit la mine. Privirea care caută defecte. Privirea care corectează. Privirea care îi spune unei fete că valoarea ei începe și se termină cu felul în care arată.

Mi-au trebuit zeci de ani să înțeleg cât de multă viață am irosit încercând să devin "acceptabilă."

Dacă aș putea să mă întorc pentru o clipă la fata care am fost, aș lua-o de umeri și i-aș spune: "Nu te mai umili. Nu ești stricată. Nu ești o listă de defecte. Ești iubibilă fix așa."

Dacă ești tânără și citești asta, vreau să îți spun ceva: "Nu îți irosi tinerețea urându-ți corpul. Lumea câștigă mult prea mult din nesiguranța femeilor. Industria frumuseții, rețelele sociale, opiniile aruncate de toți cei care cred că au dreptul să evalueze corpul unei fete. Nu le oferi și tinerețea ta pe lângă toate acestea. Nu aștepta să treacă anii ca să descoperi, cu un nod în gât, că ai fost de fapt frumoasă tot timpul. Nu-i nimic în neregulă cu tine."

13/02/2026

De Valentine’s anul ăsta… realitatea e cu ceai, pastile, febră și dureri groaznice de cap.
Am fi putut să ne forțăm să ieșim, să bifăm „ziua”, să facem poze, planuri, program. Dar iubirea nu arată mereu a planuri frumoase.
Uneori arată: „ai luat pastilele?”„mai vrei un ceai?” A sta sub pătură, fără chef de nimic, dar împreună.
Asta-i tot o formă foarte reală de iubire.
Grija. Prezența. Normalul ăla simplu.

Și dacă nu ești într-o relație… iubirea poate arăta ca: să nu te forțezi să faci ceva ce nu simți să faci, să ai grijă de corpul tău, să fii mai blând/ă cu tine.
Pentru că iubirea nu e doar despre cm arată ziua asta. E despre cm alegi să fii cu tine și cu ceilalți, chiar și într-o zi banală sau imperfectă.

❤️

04/02/2026

Textul scris în dimineața asta este fix opus imaginii, așa că te încurajez să-l citești dacă ai suficientă răbdare. Imaginea (am văzut trendul ăsta printre colegele mele și am zis să mă distrez în trafic cu promptul dat de ele). Deci... ce vreau să zic:

Îmi încurajez oamenii din jurul meu să-și asculte nevoile, să țină cont de mesajele primite din partea corpului și să caute să înțeleagă ce le transmite. Să-și privească fiecare progres, fiecare stagnare, fiecare renunțare sau schimbare de traiectorie cu blândețe, cu ochiii de părinte bun, cu blândețea pe care și-ar dori să i-o ofere propriului copil sau de care ei ar fi avut nevoie la un moment dat.

Și cm cred că oamenii învață și prin exemplele și experiențele celor pe care-i au alături, mi se pare normal ca eu să experimentez ceea ce-i încurajez pe ceilalți să facă, nu?
Nu sunt atât de activă aici, pe cât îmi propuneam sau pe cât mi-aș dori să fiu. Să ofer din puținul meu, să dăruiesc măcar puțină normalizare și blândețe. Iar asta este un motiv care-mi poate activa vocile critice și care să mă mobilizeze să scriu, să fac postări, să-l întreb pe AI ce să mai postez etc. Dar eu nu și nu. Caut să activez mai mult vocile blânde, de normalizare și de conținere cu propria-mi persoană. Așa că da, am deja 2 săptămâni și jumătate de când nu am mai scris aici nimic, fără consecvența pe care mi-am propus-o în direcția asta.

Doar că, aleg să-mi spun: "faci ce simți să faci, este suficient și minunat! Faci cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci... îți asculți propriile nevoie și nu te lupți cu t.r.e.b.u.i.e."

Îți las asta aici, poate îți oferă o perspectivă mai blândă pentru ceea ce faci sau nu faci acum.

Te îmbrățișez 🤗

18/01/2026

Astăzi m-am apucat să citesc „În spatele dependențelor” și mă surprind din nou gândindu-mă cât de mult rezonează cu mine abordarea IFS – terapia sistemelor familiale interne. Primul meu contact cu lucrul cu părțile a fost, sincer, întâmplător. Am luat o carte anul trecut pentru că m-a atras coperta. Am multe cărți luate pe parcursul timpului, cărți care nu au ajuns să fie citite nici azi, deși îmi doresc, dar apar alte tentații (inclusiv telefonul, tentația supremă bat-o vina). Dar cartea asta, vine în completarea primei întâlniri cu IFS și am deschis-o imediat. Și m-a prins imediat. Ce m-a atins nu a fost doar tehnica, ci felul în care omul este privit.

În IFS nu vorbim despre „ce e în neregulă cu tine”, ci despre ce părți din tine au încercat să te ajute, chiar și atunci când au făcut-o în moduri dureroase sau costisitoare. Modelul ăsta nu pornește de la patologie. Nu etichetează, nu reduce omul la diagnostic. Spune, mai degrabă: „Există părți din tine care au preluat roluri extreme pentru că, la un moment dat, asta a fost cea mai bună soluție.”

Inclusiv în dependențe. Inclusiv în comportamentele de care ne rușinăm. Inclusiv în acele mecanisme despre care spunem repede: „știu că nu-mi fac bine, dar nu mă pot opri”.

IFS vine și întreabă cu blândețe:
– Ce încearcă să protejeze această parte?
– De ce are nevoie?
– De când face asta pentru tine?

Când am continuat lectura cu „Dinamica părților noastre interne în procesul de vindecare și integrare” de Richard Schwartz, (a 2-a carte din gama asta) mi-am dorit să aprofundez. Nu pentru că „mai adaug o tehnică”, ci pentru că rezonez profund cu perspectiva asta asupra psihicului uman. Recunosc, primele 100 și ceva de pagini le-am citit greu. M-am disociat, mi-a fugit mintea, am recitit aceleași rânduri de mai multe ori decât mi-ar fi plăcut. Am început alte cărți între timp. Le-am și terminat. Dar m-am întors aici, de data asta cu perspectiva dependențelor (dinamica părților noastre interne încă așteaptă nefinalizată🫣).

Ce îmi place cel mai mult la IFS este că nu luptă cu părțile noastre. Nu le forțează să dispară. Nu le rușinează. Le invită la dialog.

Continuare în comentarii 👇

09/01/2026

Dacă tot nu am reușit să facem pisica și ne-am frustrat peste măsură...am zis să creștem nivelul frustrării, așa că am mai luat un set cu încă 7 puzzle-uri. Așa ca să fie treaba-treabă.

Dacă vreți niște nervi, o leacă mai multă frustrare sau să vă demonstrați inteligența (sau cât de nepricepuți sunteți- în cazul nostru, desigur), vă recomand cu drag

Ahhh e o variantă bună și de cadou pentru cineva drag 😈 dacă-ți dorești să te țină minte.🥴🤯

Ai face un astfel de cadou? (Cui? 🥴)
Ai încercat puzzle-urile astea sau ai vrea?

08/01/2026

Tu în ce zonă ești acum: în a face schimbare… sau în a o lăsa să se așeze?

02/01/2026

Sunt mulți oameni care intră în noul an deja obosiți. Și asta e ceva ce nu se vede prea des pe social media.

Oboseala nu dispare printr-o minune când privim artificiile și ciocnim pahare spunând: „La mulți ani”. Nu se dizolvă la miezul nopții. Nu pleacă pe 1 ianuarie dimineața. Și uneori nici pe 2.
Corpul încă poartă anul care a fost. Mintea încă face ordine. Emoțiile încă se reașază.
Și peste toate vine valul de „new year, new me”, planuri, liste, energie, promisiuni, oameni care par deja setați pe modul viitor mai bun. Pentru unii asta e mobilizator. Pentru alții e copleșitor.

Doar că aici apare partea mai puțin vizibilă, dar foarte firească biologic. Când trecem prin perioade lungi de stres, presiune, adaptare, alergare continuă, corpul nostru funcționează mult timp pe „mod de supraviețuire”. Asta înseamnă un sistem nervos mai activ, mai alert, mai încordat. Hormonii de stres rămân mai mult timp în corp. Mușchii sunt mai tensionați. Somnul e mai superficial. Iar când perioada „se termină”, concediu, sărbători, pauză, momentul ideal pentru al nostru corp să-și permită să simtă oboseala. Nu când e nevoie să reziste, ci când e în siguranță să se oprească puțin. De asta mulți oameni nu se simt mai energici la început de an, ci mai degrabă mai lenți, mai sensibili, mai fără chef. Nu pentru că fac ceva greșit. Ci pentru că sistemul lor nervos încearcă să se regleze după un an întreg de adaptare.

Așa că...te încurajez să nu grăbești procesul, dă-ți voi să experimentezi ce și cât ai nevoie!

Te îmbrățișez 🤗

31/12/2025

Revelion în pijamale (neasortate) și cu mâța-n brațe.

Așa o să arate pentru noi seara dintre ani. O scurtă vizită pe la bunica lui Mihai, pe seară și înapoi la noi acasică. Nu-mi place să-mi pierd nopțile...când avem o noapte petrecută cu prietenii până-n spre dimineață mă resimt alte 2 zile după ( asta dacă am norocul să am timp de odihnă după). Am avut în tinerețe 😅 multe nopți pierdute prin cluburi sau aiurea prin oraș, nu-mi plăceau nici atunci atât de mult, era mai degrabă o adaptare socială. Am ani buni de când nu am mai pus piciorul într-un club și sincer, nu-mi lipsește câtuși de puțin. Nici mulțimea de oameni, nici muzică bubuita, nici amețeala de la alcool și nici stările de după. Așa că nici noaptea asta nu-i mai "specială", nu mă scoate din a mea stare de bine. Seara asta o să fie ca o orice altă seară de weekend, în haine de casă, muzică în surdină, ronțăieli pe placul nostru, un game board, pisicul în brațe, povestit și stat pe Instagram, ne șicanăm cm ne pricepem, unul gâdilă, altul mușcă (vă las să vă imaginați care cum...) și probabil un film înainte de somn. Aaa ce o să fie diferit în seara asta? Tiramisu și artificii (alea mici de oferit copiilor să le țină în mânuțe- suntem din categoria celor care s-au bucurat pentru că avem o nouă lege cu privire la artificii și petarde, dar am acel sentiment că m-am bucurat degeaba și prea devreme).

Te îmbrățișez,
Un an nou cu tot ce ai nevoie!🪄❤️

29/12/2025

În caietul meu de obiective nu există „perfect”. Există structură, claritate și multă blândețe.

Îmi setez obiectivele pe paliere pentru că asta mă ajută să văd viața întreagă, nu doar o bucată din ea. Iar smiley face-ul e felul meu de a spune: „Ai făcut ce-ai putut. Și a fost suficient.”

La final de an, mă uit la lucrurile mici care, puse cap la cap, au ținut viața în echilibru:

o cafea băută în liniște,
o rutină de somn mai bună,
o conversație sinceră,
o ședință de terapie,
un masaj, o plimbare, o pauză.

Dacă vrei să-ți închei anul cu mai multă claritate, poate te ajută să te întrebi: – Ce am făcut pentru mine, chiar dacă n-a fost spectaculos?
– Ce a contat, chiar dacă nu apare pe nicio listă mare?

Validarea nu se câștigă.
Se oferă. ❤️

24/12/2025

Sărbători cu blândețe și tot ce ai nevoie.🎄🧑‍🎄🎅
Nu neapărat cu veselie forțată.
Nu neapărat cu mese perfecte sau oameni perfecți.
Ci cu un pic de liniște, un pic de sens și suficientă respirație cât să fie bine.

Atât. 🤗
@Zizu@Mihai

22/12/2025

Azi m-am ocupat, pentru prima dată, de un vision board. Nu pentru că „așa se face”, ci pentru că am simțit nevoia de mai multă direcție, nu de mai mult control, ci de o imagine care să-mi reamintească să trăiesc așa cm îmi doresc (pentru momentele când intru pe pilot automat, când funcționez mai mult decât să trăiesc)
Eu, de obicei, lucrez cu un caiet. Notez obiective, revin la ele, bifez ce am făcut și mai ales ce am dus, chiar și atunci când n-a ieșit „perfect”. Mă ajută să văd progresul acolo unde mintea mea vede ușor doar ce lipsește.
Vision board-ul de anul ăsta nu e despre rezultate rapide. E despre cm vreau să trăiesc.
Despre ritm.
Despre ce vreau să simt mai des și ce vreau să fie mai puțin prezent în viața mea.

Dacă anul tău n-a ieșit așa cm sperai, nu înseamnă că ai eșuat.

Poate ai pus limite.
Poate ai învățat să te oprești.
Poate ai ales să te îngrijești.
Poate ai intrat în terapie.

Și toate astea contează.
Vision board-ul nu te obligă.
Te ajută să-ți amintești încotro mergi, atunci când obosești sau te îndoiești.

Dacă vrei, spune-mi: Ce vrei mai mult în anul care vine?
Nu ca obiectiv.
Ca stare.❤️