13/12/2025
Aceasta e cea mai frumoasă animație văzută de mine vreodată și urmărește povestea unui băiat care rătăcește printr-un peisaj acoperit complet de zăpadă.
Aș spune că zăpada funcționează ca un cadru psihic, un loc în care nu ai unde să te ascunzi, dar nici ce te distrage. Tot ce rămâne vizibil sunt propriile părți interioare, care în poveste prind forma unor animalele pe care băiatul le întâlnește.
Cârtița apare prima și aduce cu ea partea autentică, aceea care nu joacă roluri și nu încearcă să fie altfel decât este. E directă, vulnerabilă și caldă. Băiatul, aflat în confuzie și nesiguranță, găsește în ea o prezență care dă la o parte distanța, exact așa cm autenticitatea poate să facă asta într-o relație.
Vulpea este opusul, e partea rănită, retrasă, hipervigilentă. A învățat să stea departe ca să nu fie lovită din nou. Ea nu caută contact și nu se expune, dar rămâne aproape. Faptul că merge cu ei, chiar în tăcere, arată felul în care anumite mecanisme de apărare pot fi integrate fără să fie forțate sau negate.
Calul reprezintă partea matură, stabilă, capabilă să susțină și să ofere spațiu. Are o forță aparte, și o compasiune care amintește de vocea internă ce se formează în timp, prin relație și prin experiențe reparatorii care oferă siguranță.
Pe măsură ce cei patru înaintează prin zăpadă, accentul cade pe interacțiunile dintre aceste părți: vulnerabilitatea băiatului, sinceritatea cârtiței, protecția vulpii, sprijinul calului.
Drumul devine un proces de integrare, în care băiatul își găsește un „acasă” nu într-un loc fizic, ci în faptul că poate cuprinde toate aceste părți ale sale fără să le respingă.
Băiatul parcurge ca o călătorie inițiatică, ce nu este despre a ajunge undeva anume, ci despre a învăța să te cunoști, să accepți toate părțile din tine și să poți să mergi mai departe cu ele în viață.
Psihoterapeut Elena Praz