31/01/2026
Acesta e un film SF care funcționează mai ales ca un experiment psihologic, nu doar pentru personaje, ci și pentru privitor. Acțiunea este construită în jurul unui cuplu, Mia și Aaryan, care trăiesc într-o lume futuristă în care reproducerea este strict controlată. În această societate, a avea un copil nu este un drept, ci un privilegiu, iar guvernul desemnează un evaluator, pe nume Virginia care se mută în casa lor pentru șapte zile, pentru a-și da verdictul cu privire la capacitatea lor de a deveni părinți.
Pe parcursul celor șapte zile, Virginia impune cuplului o serie de teste, unele raționale, altele ciudate, foarte personale, menite să probeze nu doar competențele lor parentale, ci și rezistența emoțională, autenticitatea relației și modul în care se raportează unul la celălalt. Ea devine parte din dinamica familiei, creează tensiuni, provoacă momente de vulnerabilitate și dominare, alternând comportamente reci, calculate, cu gesturi aproape copilărești.
Pe măsură ce evaluarea avansează, relația dintre Mia și Aaryan este supusă unor presiuni din ce în ce mai mari. Conflictele pe care le descoperim între ei nu sunt doar despre a deveni părinți, ci despre alte nevoi mai profunde, de validare, teama de eșec și nesiguranța. Virginia, la rândul ei, nu pare doar un agent al statului, fiindcă în manifestările ei se ascunde suferință, pare prinsă într-un mecanism emoțional.
Un punct culminant este o cină socială pe care Virginia o organizează, o scenă plină de tensiune socială și interacțiuni forțate, menită să expună cât de mult (sau puțin) cuplul poate simula normalitatea în fața altora, în timp ce își ascunde fricile.
Filmul este o provocare pentru că nu este doar despre „pot ei să aibă un copil?”, ci despre cine sunt ei cu adevărat, sub presiune.
Virginia, evaluatorul, funcționează ca o oglindă, dar și un judecător. Comportamentul ei fluctuează între autoritate rigidă și rolul de copil.
Mia pare să caute autenticitatea, un copil real, nu doar o piesă de validare socială, iar fricile ei, de pierdere, de respingere, de superficialitate, sunt scoase la suprafață. Aaryan, pe de altă parte, pare mai rațional, poate mai potrivit pentru sistem, dar tocmai această raționalitate devine o slăbiciune și te face să te întrebi ce se întâmplă când nu poți simți sau exprima suficient, când performanța contează mai mult decât sentimentul?
Filmul ridică întrebări importante :
Cine are dreptul să decidă cine poate deveni părinte?
Și pe baza căror criterii se califică ?
Ce înseamnă să meriți să fii părinte? Ce sacrificii personale facem pentru acceptarea socială? Și cât ne schimbă judecata altora felul în care ne vedem pe noi înșine?
E un film care te face să te gândești la ce ai fi dispus să suporți ca să fii aprobat de societate și ce înseamnă, de fapt, să fii demn de a iubi și de a crește pe cineva.
Oamenii nu pot fi evaluați ca într-un laborator, iar dorința de a avea un copil nu poate fi cuantificată.
Orice sistem care vrea să măsoare dragostea, moralitatea sau aptitudinea de a fi părinte va sfârși prin a distruge tocmai umanitatea pe care vrea să o protejeze.
Psihoterapeut Elena Praz
