21/02/2026
In seara asta ne uitam la povesti pe diafilm.
Mara sta intinsa pe pat, cu capul sprijinit de gasca, linistita, atenta. Lumina calda se proiecteaza pe perete, iar vocea povestii de demult umple camera.
Diafilmul imi aduce aminte de o zi pe care nu am uitat-o niciodata.
Aveam aproape varsta ei. Mersesem cu prietenele mele sa incarcam sifoanele. Era ceva obisnuit atunci. D**a ce le-am incarcat, am mers la consignatie sa ne luam guma Turbo din restul ramas. Tin minte exact momentul in care am pus sifonul jos, pe asfalt. A explodat in fata mea.
Nu am avut timp sa inteleg ce se intampla.
Un vanzator a oprit o masina de pe strada si m-a trimis la spitalul Grigore Alexandrescu. Acolo m-au cusut la cap si la mana. Eram singura. Nu era niciun parinte langa mine. Tin minte senzatia acelor in piele. Tin minte tavanul. Tin minte ca plangeam si eram speriata.
Intre timp, mama ma cauta peste tot. Fusese anuntata ca am fost luata cu o masina si dusa la spital, dar nu stia unde. Cand am ajuns in fata usii, bandajata, a ramas incremenita.
Nu am lipsit aproape niciodata de la scoala in copilarie. Puteam sa am febra si tot mergeam. Dar d**a acea zi, am stat acasa.
Si tin minte un lucru foarte clar.
Tata mi-a adus ca si surpriza un diafilm. Ca sa treaca timpul mai usor. Fratele meu mi l-a pus pe perete. Stateam intinsa si priveam imaginile. Nu pentru ca era doar o poveste. Ci pentru ca era modul lor de a avea grija de mine.
Astazi, cand o vad pe Mara privind diafilmul, in siguranta, in camera ei, inteleg altfel acel moment.
Diafilmul nu este doar o poveste obisnuita pentru mine.
Este amintirea unui copil ranit, care a fost ingrijit.
Este amintirea unor parinti speriati, care au incercat sa repare frica prin prezenta.
Este amintirea unei copilarii in care copiii erau mult mai liberi, dar si mult mai vulnerabili.
Si este, acum, linistea unei seri in care stiu ca Mara mea este in siguranta.
