21/11/2025
În contextul traumei de dezvoltare, e ușor să confundăm mecanismele de supraviețuire cu „defecte personale”. Nevoia de control, perfecționismul, retragerea, dificultatea de a pune limite sau de a avea încredere, toate pot părea semne că „ceva e greșit” în noi. În realitate însă, ele spun povestea modului în care am învățat să fim în siguranță atunci când nu eram în siguranță.
De aceea, NARM nu privește aceste reacții ca pe disfuncționalități, ci ca pe adaptări necesare la contexte care ne-au depășit puterea de înțelegere și posibilitatea de alegere. Când un copil simte că nevoile lui nu pot fi împlinite, că e prea mult sau că iubirea e condiționată, el va găsi o cale de a rămâne conectat cu părintele sau persoana semnificativă, chiar dacă asta înseamnă să se deconecteze de sine.
Aceste strategii - de a nu simți, de a controla, de a fi „bun” - devin mai târziu tipare de viață, care tipare nu sunt defecte. Sunt ecourile unui instinct de supraviețuire timpuriu care a făcut tot ce a putut pentru a păstra legătura aceea semnificativă.
Vindecarea nu înseamnă, deci a „repara” ceva defect. Înseamnă a recunoaște că adaptările noastre au avut un sens, că au fost răspunsuri firești la un context dificil. Apoi, pas cu pas, a ne îngădui să trăim și dincolo de ele.
De fapt, nu am fost niciodată „defecți”. Doar extrem de determinați să supraviețuim.
