Anatol Basarab

14/12/2025

https://youtu.be/bJ6tNurBcSs?si=cgMxx1kzcGcMrdcq

„Nu sunt datoare nimănui cu nimic” – o melodie despre libertate interioară, desprindere și maturitate sufletească.Un cântec-manifest despre a trăi fără dator...

14/12/2025

Povestea Nopții și a Zorilor.

A fost un timp despre care bătrânii spuneau că vine întotdeauna chiar înainte de lumină. Un timp în care lumea pare pierdută, iar omul nu mai știe cine este. Acest timp a fost numit Epoca Vulpii.

În anul 392 al erei noastre, sub patronajul zeiței Marena, a început cea mai întunecată etapă din ciclul marelui drum al omenirii. A fost vremea minciunii, a înșelăciunii și a răsturnării adevărului. Simbolul acestei epoci a fost crucea, iar lumea a intrat într-o stare de confuzie profundă. Valorile s-au amestecat, adevărul a fost îmbrăcat în forme străine, iar omul a început să se îndepărteze de esența sa.

Omul din acea vreme nu știa că adoarme. Credea că trăiește. Credea că înaintează, când de fapt cobora. Așa începe întunericul: nu în cer, ci în om.

Despre această perioadă, slavo-arienii fuseseră avertizați cu mult timp înainte, în „Cartea Înțelepciunii lui Perun”. Acolo se spune că Zeul Perun a oferit învățături tainice preoților și bătrânilor neamurilor Rasei Sfinte, pregătindu-i pentru vremuri grele, când întunericul va coborî asupra lumii. Nu ca pedeapsă, ci ca probă. Nu ca sfârșit, ci ca trecere.

Această Epocă a Vulpii nu a fost un accident, ci o etapă. Ea făcea parte dintr-un ciclu mult mai vast, numit Noaptea Galactică a lui Svarog.

Noaptea aceasta a început cu mult înainte, în anul 4468 înainte de era noastră, din Epoca lui Finist, și s-a întins până în anul 2012. A fost o perioadă lungă, în care conștiința omenirii a coborât treptat într-un somn adânc. Nu pentru că Zeii ar fi părăsit omul, ci pentru că omul a încetat să-i mai audă.

La începutul acestei nopți, au avut loc evenimente care au zguduit însăși structura lumii. Se spune că atunci au sosit pe Pământ urmașii lui Adam, veniți din partea estică întunecată, în anul 3662 î.Hr. Tot atunci, un cutremur uriaș a lovit planeta, provocând marele potop despre care vorbesc inclusiv textele biblice și ducând la formarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele.

Dar Noaptea Galactică nu a început dintr-odată. Ea fusese precedată de o schimbare și mai profundă, una care a atins însăși memoria omenirii.

În anul 10948 înainte de era noastră, la sfârșitul Epocii Fecioarei, a început ceea ce este numit seara galactică. Conștiința omenirii a început să „adoarmă”, iar lumea a fost lovită de Marele Potop. Atunci a pierit Atlantida și aproape întreaga populație a planetei.

Legendele despre această catastrofă se regăsesc la aproape toate popoarele lumii. Indienii Americii își încep calendarul de la acele vremuri, iar după socotelile lor, astăzi este anul 13.653. În acea perioadă, polii magnetici ai Pământului s-au deplasat, iar doar câțiva oameni drepți au supraviețuit, păstrând fragmente din cunoștințele vedice străvechi.

Cei vechi vorbeau despre cer ca să poată vorbi despre om. Despre ceea ce se pierde atunci când memoria se rupe și despre ceea ce rămâne atunci când aproape totul dispare.

Timpul a curs mai departe, iar Noaptea lui Svarog și-a urmat drumul până la capăt.

În anul 2012, ciclul întunecat s-a încheiat. A început Vara Sacră 7521 de la Crearea Lumii în Templul Stelelor, ceea ce corespunde anului 2012 de la Nașterea lui Hristos. La fel, calendarul mayaș indica pe 22 decembrie 2012 sfârșitul unei mari etape și începutul alteia.

Scrierile vechi spun că acest moment nu putea veni fără zguduiri. Omenirea urma să treacă prin schimbări uriașe, printr-o trecere dureroasă. Se vorbește despre conflicte mari, despre foc și metal, despre cataclisme naturale și războaie, poate chiar despre folosirea armelor nucleare. Nu ca profeții menite să sperie, ci ca avertismente pentru cei care au uitat măsura.

Așa începe Epoca Lupului, sanitarul naturii, sub ocrotirea Zeului Veles. Lupul nu vine să distrugă, ci să curețe. Nu să pedepsească, ci să restabilească echilibrul. În vechile profeții, inclusiv în Edda, se spune că apele vor năvăli peste Pământ și îl vor curăța de întinare.

Dar nu toți oamenii vor pieri.

Cei drepți vor fi avertizați și salvați de Zeii Luminoși. Pentru ei, nu va fi sfârșitul lumii, ci sfârșitul întunericului. Pentru cei care au ales calea minciunii, lumea se va sfârși nu din exterior, ci din interior. Se spune că aceste evenimente se pot desfășura într-un termen de cel mult un cerc al vieții – 144 de ani.

În „Cartea Înțelepciunii lui Perun” se mai spune că, pe parcursul a 7 cercuri ale vieții – 1008 ani, de la creștinarea Rusiei până în 2012 – întunericul a cuprins pământurile Marii Rase. Mulți oameni au pierit de foc și metal, iar Credința Strămoșilor a intrat în decădere.

Sursele indiene vorbesc despre o perioadă de 900 de ani de vremuri grele, timp al războaielor, al uitării și al pierderii legăturii cu sacralitatea. Puterea asupra Pământului a aparținut atunci lui Cernobog și zeiței Marena.

Despre aceste vremuri se spune și în „Cartea lui Veles”:

Se înmulțesc păcatele.
Tinerii nu-i mai respectă pe bătrâni.
Copiii nu-și ascultă părinții.
Frații se luptă între ei.
Oamenii se dedau patimilor grele.
Stările se amestecă.
Puterea este venerată, iar Zeii Luminoși sunt uitați.
Cel Preaînalt este respins.

Epocile nu se schimbă peste oameni, ci prin oameni.

Iar întrebarea nu este dacă zorii vin.
Zorii vin întotdeauna.

Întrebarea este: tu îi vei recunoaște?

Anatol Basarab.

13/12/2025

Diferențele care ne-au făcut incoerenți.

1. Emoții și vulnerabilitate

Dacă un bărbat plânge, „nu e bărbat”.
Dacă o femeie plânge, „are dreptul”.

Dacă un bărbat e rănit, trebuie să se ridice singur.
Dacă o femeie e rănită, toți trebuie să se adapteze.

Dacă un bărbat are traume, „să meargă la muncă, îi trece”.
Dacă o femeie are traume, „trebuie protejată”.

Psihologic:
Bărbatului i se interzice procesarea emoțională.
Femeii i se încurajează, dar i se infantilizează durerea.

2. Relații și despărțiri.

Dacă un bărbat pleacă din relație, e laș.
Dacă o femeie pleacă, e curajoasă.

Dacă un bărbat suferă după despărțire, e slab.
Dacă o femeie suferă, e romantică.

Dacă un bărbat nu vrea să se mai implice, „fuge de responsabilitate”.
Dacă o femeie nu mai vrea, „își pune limite”.

Social:
Aceeași decizie, două narațiuni opuse.

3. Copii și parentalitate.

Dacă un bărbat muncește mult pentru familie, „așa trebuie”.
Dacă o femeie muncește mult pentru familie, „se sacrifică”.

Dacă un bărbat greșește cu copilul, e incompetent.
Dacă o femeie greșește, e obosită.

Dacă un tată e strict, e autoritar.
Dacă o mamă e strictă, e responsabilă.
Rezultat:
Tatăl e controlat, mama e absolvită.

4. Bani și statut.

Dacă un bărbat câștigă mult, e normal.
Dacă o femeie câștigă mult, e suspect.

Dacă un bărbat nu are bani, „nu e bărbat”.
Dacă o femeie nu are bani, „e în căutare”.

Dacă un bărbat cere ajutor financiar, e ratat.
Dacă o femeie cere ajutor, e sprijinită.

Aici se rupe contractul social:
valoarea bărbatului = performanță,
valoarea femeii = context.

5. Sexualitate.

Dacă un bărbat e selectiv s*xual, e „ciudat”.
Dacă o femeie e selectivă, e „demnă”.

Dacă un bărbat e refuzat, trebuie să accepte.
Dacă o femeie e refuzată, „sigur el are o problemă”.

Dacă un bărbat e obosit și nu vrea s*x, e anormal.
Dacă o femeie e obosită, e firesc.

Aici apare cea mai mare minciună:
că dorința bărbatului e automată, iar a femeii e opțională.

6. Autoritate și decizie.

Dacă un bărbat decide, „controlează”.
Dacă o femeie decide, „știe ce vrea”.

Dacă un bărbat greșește o decizie, e incapabil.
Dacă o femeie greșește, „a fost influențată”.

Dacă un bărbat nu cedează, e rigid.
Dacă o femeie nu cedează, e puternică.

Asta distruge liderii și produce confuzie de roluri.

7. Singurătate.

Dacă un bărbat e singur, „nimeni nu l-a vrut”.
Dacă o femeie e singură, „a ales să fie”.

Dacă un bărbat evită relațiile, „are probleme”.
Dacă o femeie evită relațiile, „se respectă”.

Aici apare ruptura finală:
bărbatul e vinovat pentru singurătate,
femeia e victimă sau eroină.

Concluzia – fără menajamente.

Nu.
Nu bărbații sunt problema.
Nu femeile sunt problema.

Problema este că folosim două sisteme morale diferite pentru aceeași realitate.

Asta nu mai e egalitate.
Nu e nici tradiție.
Nu e nici progres.

Este nebunie logică instituționalizată.

Când aceeași faptă este: – virtute pentru unul
– viciu pentru celălalt

societatea nu mai educă oameni, ci creează conflicte permanente.

Și apoi ne mirăm că: – bărbații se retrag
– femeile sunt furioase
– relațiile se destramă
– nimeni nu mai are încredere

Nu pentru că suntem diferiți.
Ci pentru că am renunțat la coerență.

Și dacă vezi toate aceste diferențe și simți că „ceva nu e în regulă”…
nu ești nebun.

Ești doar unul dintre puținii care mai pot compara două lucruri identice fără să mintă.

Ce se întâmplă în 10–20 de ani dacă păstrăm aceste percepții.

Dacă nu corectăm nimic.
Dacă mergem mai departe exact așa.
Dacă dublul standard rămâne legea nescrisă a relațiilor și a societății, atunci viitorul nu e un mister. E o consecință logică.

În 10–20 de ani nu vom avea o criză a relațiilor.
O avem deja.
Ce va veni este stadiul terminal.

1. Retragerea definitivă a bărbatului.

Bărbatul nu va mai protesta.
Nu va mai explica.
Nu va mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu se va retrage.

Nu din ură față de femei, ci din instinct de conservare psihică.
Va evita relațiile serioase.
Va evita căsătoria.
Va evita copiii.
Nu pentru că nu le-ar dori, ci pentru că riscul va depăși beneficiul.

Când orice greșeală este vină,
când orice limită este defect,
când orice oboseală este slăbiciune,
singura strategie rațională devine: absența.

Și nu vorbim de marginali.
Vorbim de bărbați funcționali, inteligenți, capabili, care aleg liniștea în locul unei lupte pierdute din start.

2. Femeia va câștiga „drepturile”, dar va pierde realitatea.

Femeia va fi, teoretic, mai liberă ca oricând.
Practic, mai singură ca niciodată.

Pentru că piața relațiilor nu funcționează pe lozinci, ci pe cerere și ofertă reală.
Iar într-o lume în care bărbatul se retrage, femeia rămâne într-o competiție tot mai dură, nu între ele pentru „cel mai bun bărbat”, ci pentru orice bărbat dispus să-și asume.

Și atunci va apărea marea confuzie: – multă atenție
– mult s*x ocazional
– puțină asumare
– aproape zero stabilitate

Nu pentru că femeia „nu valorează”, ci pentru că a fost mințită despre cm funcționează realitatea relațională.

3. Copiii vor crește fără model masculin funcțional.

Nu fără tați biologici.
Ci fără tați prezenți emoțional și autoritar sănătos.

Bărbatul ridiculizat ca autoritate nu mai educă.
Se retrage sau devine decor.

Rezultatul? – băieți confuzi, furioși, fără direcție
– fete anxioase, hipercontrolante sau complet dezangajate

Și ciclul se repetă, amplificat.

4. Relațiile devin contracte fragile, nu legături.

Căsătoria va deveni un act rar, defensiv, temporar.
Nu un legământ, ci un pariu prost calculat.

Oamenii nu vor mai construi împreună.
Vor coabita „până când”.
Până când apare stresul.
Până când apare boala.
Până când apare plictiseala.

Pentru că într-o lume fără criterii clare,
nimeni nu mai știe ce se cere de la el.

5. Explozia psihologică: anxietate, depresie, cinism.

Bărbații vor somatiza.
Femeile vor anxietiza.
Ambii vor consuma mai mult: terapie, medicație, distracție, fugă.

Nu pentru că sunt slabi.
Ci pentru că sunt forțați să trăiască într-o contradicție permanentă.

Concluzia finală – fără metafore

Nu, viitorul nu va fi „mai egal”.
Va fi mai gol.

Nu va fi mai liber.
Va fi mai singur.

Nu va fi mai conștient.
Va fi mai confuz.

Pentru că o societate care judecă aceeași faptă diferit, în funcție de cine o face,
nu produce dreptate,
ci resentiment, retragere și prăbușire lentă.

Și dacă astăzi ai senzația că „parcă am luat-o razna”…
nu e intuiție.
E diagnostic.

Încă mai avem timp.
Dar nu mult.

Pentru că realitatea nu negociază cu ideologiile.
Le așteaptă.
Și apoi le corectează brutal.

Anatol Basarab.

13/12/2025

LEGILE RITA.

Există adevăruri care nu se pierd pentru că sunt false,
ci pentru că sunt incomode.

Nu dispar brusc. Nu sunt negate frontal. Sunt împinse încet la margine, fragmentate, redenumite, diluate, până când omul ajunge să trăiască fără ele și să creadă că a ales singur această uitare.

Această lucrare nu încearcă să convingă. Nici să moralizeze. Nici să întoarcă lumea înapoi. Ea încearcă ceva mult mai dificil: să refacă firul unei memorii rupte. Nu o memorie de date, ci o memorie de viață — aceea care lega cândva omul de neamul său, de trupul său, de alegerile sale și de cei care urmau să se nască după el.

Trăim într-o epocă în care libertatea este proclamată peste tot, dar sensul lipsește. În care omul poate face aproape orice, dar nu mai știe de ce o face. Relațiile se nasc ușor și se destramă repede, copiii poartă poveri pe care nimeni nu le-a explicat, iar adulții trăiesc cu un sentiment difuz că ceva nu se leagă, deși nu pot spune exact ce.

Textele vechi — fie că vorbim despre tradiții vedice, legi ale neamului, rânduieli arhaice sau observații ale primilor oameni de știință — nu descriau o lume ideală. Descriau o lume consecventă. O lume în care actele aveau urmări, iar urmările erau asumate. O lume în care viața intimă, nașterea copiilor, continuitatea neamului și echilibrul interior nu erau domenii separate, ci părți ale aceleiași ordini.

Această lucrare pornește de la o întrebare simplă, dar incomodă:
dacă vechii oameni nu erau mai proști decât noi, ce anume știau și am ales să uităm?

Nu vei găsi aici rețete rapide și nici promisiuni de mântuire. Vei găsi însă legături: între trup și memorie, între alegere și consecință, între libertate și responsabilitate. Vei găsi explicații care nu se opresc la morală, ci coboară în biologie, psihologie și istoria științei, acolo unde lucrurile au fost cândva văzute împreună, nu separate artificial.

Acest text poate fi inconfortabil. Nu pentru că ar acuza, ci pentru că îți cere să te oprești. Să privești viața nu ca pe o succesiune de episoade care se șterg, ci ca pe o poveste care se scrie o singură dată, strat peste strat.

Cine caută confirmări facile va fi dezamăgit.
Cine caută vinovați va pleca frustrat.
Dar cine caută claritate, va găsi aici un început.

Pentru că înainte de orice schimbare adevărată, nu este nevoie de credință, ci de luciditate.
Iar luciditatea începe întotdeauna cu o întrebare spusă la timp.

Legile RITA – memoria care nu s-a pierdut, ci a fost acoperită.

Au existat vremuri în care omul nu se întreba cine este.
Știa. Nu pentru că i se spusese, ci pentru că trăia în rânduială. Cu Neamul, cu Sângele, cu Cerul. Viața nu era o succesiune de accidente, ci o continuitate: bunici, părinți, copii – aceeași respirație dusă mai departe.

Astăzi, noi, cei de acum, trăim într-o lume care a uitat această respirație. Nu pentru că am fi devenit mai deștepți, ci pentru că am devenit mai grăbiți. Mai fragmentați. Iar peste această grabă s-a așternut o uitare. Aici intră în scenă ceea ce vechii oameni numeau Legile RITA – legi cerești despre curăția Neamului și a Sângelui. Nu legi punitive. Legi de funcționare.

Lumea modernă le-a întâlnit târziu și le-a botezat rece: telegonie. În limbaj medical, „fenomenul primului mascul”. Dar ceea ce descrie acest termen nu este doar biologic. Este o realitate a imprintării: psihică, emoțională, relațională. Primul bărbat lasă în femeie o amprentă – așa cm primul pas pe pământul ud lasă o urmă care nu dispare la prima ploaie.

Nu vorbim aici despre vină. Vorbim despre urme.

Legile RITA nu s-au împăcat cu ideea că omul ar fi doar o întâmplare chimică. Nu pentru că ar fi respins știința, ci pentru că vedeau mai mult decât materia. Omul nu este doar corp. Este memorie vie. Iar memoria nu se șterge cu ideologii.

Istoria o spune fără poezie: consangvinizarea duce la degradare. Dinastiile închise s-au stins. Faraonii au plătit prețul sângelui amestecat în cercuri înguste. Țareviciul Alexei a purtat în trup boala neamului său. Natura nu negociază. Ea înregistrează.

În secolul al XIX-lea, lordul Morton a observat ceea ce crescătorii știau deja: prima împerechere lasă o urmă. Iapa care întâlnise zebra a născut mai târziu un mânz cu dungi. Nu era magie. Era memorie.

Până în anii ’60, cercetările au arătat că la oameni se transmit nu doar trăsături, ci și predispoziții, dezechilibre, boli. Când concluziile au devenit incomode, s-a pus capacul. Nu pentru că ar fi fost infirmate, ci pentru că ar fi cerut responsabilitate.

Crescătorii de animale nu filosofează. Ei știu. O porumbiță de rasă atinsă de un porumbel comun este compromisă. O cățea de rasă care se împerechează prima dată cu un maidanez nu mai produce pui de rasă pură. Pământul păstrează urmele pașilor. Asta e metafora-cheie. Femeia este pământul. Bărbatul este pasul. Copilul este urma care rămâne.

Textele sacre ale lumii spun același lucru în limbaje diferite. Nu ca morală, ci ca rânduială. Primul bărbat fixează amprenta. Cei de după aduc semințe, dar pot aduce și rupturi. Când urmele se suprapun haotic, pământul obosește.

Strămoșii noștri nu au sacralizat fecioria din pudibonderie, ci din grijă pentru viitor. O Uniune de Familie nu era un contract de plăcere, ci o lucrare de durată. Se spunea că bărbatul dă femeii energia unui an: trei luni pentru fixarea amprentei, nouă pentru rod. Viața dezordonată înseamnă risipă. Nu pedeapsă. Risipă.

Pavlov spunea că moartea înainte de 150 de ani este violentă. Nu ca promisiune, ci ca semnal: omul se stinge mai devreme când rupe rânduiala. Când bărbatul trăiește cu o singură femeie, aleasă, energia nu se pierde, ci se reface. Femeia devine poartă. Bărbatul devine pecete, nu consumator.

Copiii învățau prin exemplu. Știau diferența dintre îndrăgostire și iubire. Îndrăgostirea vine și pleacă. Iubirea rămâne și se poartă prin lumi – Iavi, Slavi, Pravi. Educația nu începea cu interdicții, ci cu explicații. „Nu interziceți – explicați.”

Numele nu erau întâmplătoare. Rita însemna naștere în rânduială. Margarita purta ideea ruperii rânduielii. Nu ca sentință, ci ca informație. Numele, unit cu numele de neam, modelează caracterul și drumul.

Și acum, partea pe care lumea o evită: nu e despre condamnare. Nimeni nu este pierdut pentru că a greșit. Rânduiala nu pedepsește. Rânduiala repară. Oricând poți începe să trăiești conștient. Nu trecutul te leagă, ci refuzul de a înțelege.

Astăzi, omul modern nu este mai rău. Este doar mai rupt de memorie. De aceea textul acesta nu cere întoarcere în timp. Cere verticalitate. Cere ca bărbatul să fie din nou pecete. Femeia – pământ viu, nu asfalt. Copilul – mesaj scris cu grijă, nu rescris la infinit.

Legile RITA nu s-au pierdut. Au fost acoperite.
Iar ceea ce este acoperit poate fi descoperit.

Nu prin frică.
Prin claritate.

Desigur. Iată postfața scurtă, gândită ca punte firească între textul principal și capitolul explicativ, fără a repeta idei, fără a schimba tonul, dar sigilând sensul:

Postfață

Acest capitol nu a fost scris pentru a adăuga o doctrină, ci pentru a lămuri o tăcere. Textul principal vorbește despre rânduială, memorie și continuitate așa cm au fost trăite și păstrate în tradiții vechi. Capitolul de față arată cm și de ce această memorie a fost fragmentată în epoca modernă, nu pentru că ar fi fost falsă, ci pentru că devenise incomodă.

Împreună, ele nu cer întoarcerea în trecut și nu condamnă prezentul. Ele propun o recuperare a clarității: înțelegerea faptului că viața nu este lipsită de urme, iar libertatea adevărată începe acolo unde apare conștiența consecințelor.

Cine citește aceste pagini nu este chemat să creadă, ci să observe. Iar ceea ce este observat cu onestitate începe, mai devreme sau mai târziu, să se așeze la locul lui.

Despre telegonie – cm o știință n-a fost învinsă, ci dizolvată

Există adevăruri care nu sunt negate.
Sunt doar lăsate fără limbaj.

Așa s-a întâmplat și cu telegonia.

Până la jumătatea secolului XX, lumea științifică vorbea încă deschis despre imprintare, despre influența primelor legături asupra corpului și psihicului, despre faptul că organismul nu este o foaie albă care se șterge după fiecare experiență. Nu era misticism. Era observație atentă, clinică, uneori chiar inconfortabilă.

Apoi a venit ruptura.

După al Doilea Război Mondial, omenirea a intrat într-o etapă nouă. Nu doar tehnologică, ci antropologică. Omul trebuia reconstruit rapid: orașe, economii, populații. Pentru asta era nevoie de un individ mobil, adaptabil, capabil să o ia mereu de la capăt. Iar aici, ideea că trupul și psihicul păstrează urme adânci devenea o problemă.

Telegonia nu a fost interzisă.
A fost dizolvată.

În anii ’50–’60, știința a ales o direcție aparent mai exactă: genetica moleculară. Descoperirea structurii ADN-ului (Watson și Crick, 1953) a schimbat paradigma. Tot ce nu putea fi citit în cod genetic a fost trecut într-un plan secund. A apărut ideea confortabilă că doar ADN-ul contează, iar restul sunt influențe minore, temporare.

Dar realitatea nu a cooperat pe deplin cu această simplificare.

În tăcere, au continuat să apară date care arătau că mediul, stresul, relațiile și starea emoțională lasă urme biologice reale. Mult mai târziu, acest lucru va primi un nume acceptabil: epigenetică. Studii precum cele ale lui Michael Meaney și Moshe Szyf au arătat că experiențele timpurii pot modifica expresia genelor fără a schimba ADN-ul în sine. Informația nu era nouă. Doar limbajul era altul.

Dar observați ce lipsește din acest nou limbaj: s*xualitatea ca poartă de imprintare profundă.

Totul a fost împărțit în bucăți. Psihologia a vorbit despre atașament (Bowlby). Neurobiologia a vorbit despre plasticitate. Medicina a vorbit despre influența mediului intrauterin asupra fătului. Chiar și trauma transmisă intergenerațional a început să fie studiată, inclusiv la urmașii supraviețuitorilor Holocaustului. Toate acestea confirmă un lucru simplu: trupul ține minte.

Și totuși, nimeni nu a mai avut voie să lege aceste descoperiri de ordinea intimă a vieții. Pentru că aici începea pericolul real.

Telegonia, indiferent cm o numim, introduce consecința. Spune că primul contact contează, că nu toate experiențele sunt egale, că există o cronologie a amprentelor. Or, societatea de după 1960 avea nevoie de exact opusul: de ideea că totul este reversibil, interschimbabil, resetabil.

Revoluția s*xuală nu putea coexista cu memoria profundă a corpului. Așa că memoria nu a fost negată. A fost mutată în subsolul științei, fragmentată în termeni neutri, scoasă din limbajul comun.

Astăzi, ironia este evidentă. Avem mai multe dovezi ca oricând că starea mamei influențează copilul, că atașamentele timpurii modelează sistemul nervos, că traumele se transmit dincolo de o singură generație. Știm că hormonii, stresul și mediul relațional lasă urme măsurabile. Dar continuăm să vorbim despre s*xualitate ca despre un act fără memorie.

Nu pentru că știința nu ar putea spune mai mult.
Ci pentru că societatea nu ar putea funcționa cu acest „mai mult”.

Un om care știe că fiecare legătură lasă urme nu mai consumă ușor.
Un om care știe că primul contează devine atent.
Un om care înțelege că viitorul copil poartă ecoul prezentului trăit nu mai trăiește la întâmplare.

De aceea, adevărul nu a dispărut. A reapărut sub alte nume, în alte cabinete, în alte studii. Telegonia nu este o condamnare și nu este o armă morală. Este o hartă a consecințelor.

Nu spune: „ai greșit, ești pierdut”.
Spune: „ce faci lasă urme – alege cu grijă”.

Iar dacă acest adevăr a fost cândva acoperit, nu a fost pentru că era fals, ci pentru că era prea greu pentru o lume care voia libertate fără memorie.

Astăzi, când omul începe din nou să simtă că ceva nu se leagă, adevărul se întoarce. Nu ca dogmă. Nu ca interdicție. Ci ca memorie care cere să fie recunoscută.

Nu pentru a ne întoarce în trecut.
Ci pentru a merge înainte, întregi.

Concluzie de autor.

Nu am scris acest text pentru a judeca trecutul oamenilor și nici pentru a idealiza o lume care nu mai poate fi reconstituită întocmai. L-am scris pentru că, privind atent la om, la relațiile lui, la copiii care se nasc tot mai fragili și la adulții tot mai confuzi, devine limpede că ceva esențial s-a rupt.

Nu cred că problema noastră este lipsa de libertate, ci lipsa de înțelegere a consecințelor. Am învățat să facem alegeri, dar am uitat să ne întrebăm ce urmează după ele. Tradițiile vechi nu erau perfecte, dar aveau un lucru pe care l-am pierdut: respectul pentru continuitate.

Dacă acest text reușește să aprindă măcar o întrebare onestă în cititor — nu vină, nu frică, ci luciditate — atunci el și-a atins scopul. Restul nu ține de mine, ci de fiecare om care va decide ce face cu memoria pe care o poartă în sine.

Viața nu pedepsește și nu iartă.
Viața răspunde.
Iar ceea ce răspunde astăzi este ecoul a ceea ce am ales ieri.

Anatol Basarab.

13/12/2025

Aboneaza-te la canalul meu de youtube.
Asculta si daca iti place, lasa un comentariu.

„Piața sufletelor” – o baladă esoterică și tăioasă despre lumea în care sufletele nu se mai întâlnesc, ci se negociază.Un cântec-manifest despre conștiință, ...

13/12/2025

Națiunile. Și ele sunt un fel de iluzie. Granițele dintre țări sunt trasate doar pe hartă, dar în realitate, pe Pământ nu există acele linii groase. Nu le poți vedea din spațiu, pentru că fizic nu există. Ele sunt „comunități imaginare”, cm le numesc sociologii. Dar noi credem atât de mult în ele, încât de dragul acestei iluzii oamenii se unesc, se ceartă și chiar poartă războaie.

Ce este, de fapt, succesul? Să ai neapărat o mașină scumpă la 30 de ani? Sau succesul înseamnă să-ți fii apărat teza de doctorat? Nu există astfel de liste în natură. Societatea inventează singură criteriile de reușită, iar noi începem să credem în ele, să alergăm după ele. „Ăsta e sensul vieții.”

Pentru cineva succesul este o casă mare și o familie, pentru altcineva să călătorească prin lume fără viză, pentru un al treilea – să primească Premiul Nobel. Un reper universal, un „metru” fizic al succesului nu există. Există doar reprezentările noastre. Se dovedește că și succesul este o iluzie. Un miraj pe care îl susținem la nivel colectiv.

Dacă mâine oamenii ar decide brusc că succesul înseamnă să știi să trăiești fericit într-o colibă mică, toți milionarii ar deveni dintr-odată nefericiți, după noua scară de valori.

Și, în sfârșit, morala. Ce este bine și ce este rău? La prima vedere – noțiuni eterne. Dar dacă privim istoria și cultura, devine clar: nu există un singur etalon obiectiv al moralei. În unele epoci și țări poligamia este normală, în altele – păcat de moarte. Într-un loc carnea de porc este interzisă, în altul – o delicatesă. Iar în India, Papua Noua Guinee, Cambodgia și încă în câteva țări principiile canibalismului sunt încă prezente. Pentru cei decedați este chiar o onoare să fie mâncați de clasele superioare.

Ceea ce era considerat virtute acum o mie de ani, astăzi poate fi considerat viciu. Și invers. De exemplu, în Antichitate sclavia era normă. Societatea accepta asta ca moral. Acum – este complet imoral. Omul nu mai este marfă.

Bine, să luăm ceva mult mai aproape de noi în timp. În unele culturi poligamia e normă, în altele – păcat. Dar a ucide? Asta e clar ceva rău, nu? Atunci de ce există și azi țări în care pedeapsa cu moartea este considerată o răsplată justă? Iar pentru ucidere se dau ordine și medalii?

Se dovedește că și valorile noastre morale sunt rezultatul unui acord colectiv. Un fel de iluzie necesară pentru societate. Noi credem în anumite principii și, tocmai de aceea, ele funcționează. Dar ele nu sunt niște legi fizice ale naturii. Sunt idei din mintea noastră.

Iese un paradox. Ceea ce constituie baza civilizației noastre este, în mare măsură, o iluzie colectivă. Jucăm după reguli inventate. Asta nu e neapărat rău. Fără aceste „vise comune” nu ar exista societate organizată. Dar e important să înțelegem că realitatea pe care o luăm atât de în serios este rodul imaginației și al înțelegerilor noastre tacite.

Conștientizarea acestui fapt este deja un motiv să privim lumea puțin altfel, înțelegând că foarte multe din jur sunt convenții pe care le putem… schimba.

Dacă trecem de la iluziile umane la natură, realitatea la nivel fundamental se comportă și ea, să spunem așa, destul de ciudat. Există celebrul experiment cu două fante din fizica cuantică. El a demonstrat că particulele subatomice – electroni, fotoni – pot fi și undă, și particulă.

Cum s-a descoperit asta? Experimentul e simplu. Luăm un ecran cu două fante înguste și „tragem” prin ele, să zicem, cu electroni, spre un perete din spate. Dacă nu observăm electronii, pe perete apare o imagine de interferență, un model de dungi, ca de la unde. Adică electronii se comportă ca și cm ar fi unde care trec simultan prin ambele fante și se suprapun.

Dar dacă punem un detector și „ne uităm” prin ce fantă trece fiecare electron, gata, interferența dispare. Electronii zboară ca niște particule obișnuite, lăsând doar două pete în dreptul fantelor.

Se dovedește că simplul fapt al observației schimbă rezultatul. Desigur, oamenii de știință nu se uită la propriu cu ochiul liber. Observația înseamnă aparate de măsură, iar aceste aparate, după legile fizicii cuantice, perturbă sistemul, „iluminând” electronul. Dar totuși, înainte de măsurare, electronul este ca „întins” într-un nor de probabilitate, iar când încercăm să-l fixăm, se comportă ca o particulă. Parcă ar „știa” când este observat.

Un fizician a glumit: comportamentul electronului seamănă cu poznele unui copil. Dacă nimeni nu se uită, face năzbâtii – adică se „întinde” ca undă. Iar când este supravegheat, se poartă exemplar.

În esență, însăși natura, la scară micro, ne joacă propria iluzie. Realitatea noastră clasică, cu obiecte solide și bine delimitate, la scară cuantică se dizolvă în probabilități. Îți ia mințile.

Așadar, vedem că mintea, societatea și chiar fizica cuantică introduc elemente de iluzie în realitatea noastră. Apare o întrebare logică: ce facem cu toate astea? Dacă totul în jur e o mare păcăleală, poate că e cazul să aruncăm totul și să ne mutăm în pădure?

De fapt, conștientizarea caracterului iluzoriu al multor lucruri nu e motiv de depresie, ci, dimpotrivă, o șansă de a ne înțelege mai bine pe noi și lumea. Unul dintre modurile de a interacționa cu realitatea, ținând cont de flexibilitatea ei, este practica prezenței sau trăitul în moment.

Când realizăm că cea mai mare parte din stresul, anxietățile și goana noastră vine din niște construcții mentale – să câștigăm la timp, să corespundem așteptărilor altora, să ne agățăm de reguli de joc învechite – putem încerca să facem un pas înapoi și să ne întoarcem la realitatea clipei.

Ce înseamnă asta? Încercați chiar acum, pentru o secundă, să frânați fluxul gândurilor și să acordați atenție la ceea ce vă este dat direct în senzații. De exemplu: „Simt acum o cană caldă în mână, aud sunetul vocii mele, privesc surferii.” Asta este realitatea, în forma ei cea mai simplă. În această clipă nu există probleme inventate, nu există concepte abstracte – există doar „eu” și momentul prezent.

Un asemenea mod de a trăi se numește adesea „a trăi în prezent” sau practică a conștientizării. După cm a scris un autor, „mindfulness” înseamnă menținerea unei conștientizări continue a propriilor gânduri, sentimente, senzații corporale și a mediului înconjurător în momentul prezent, fără judecată.

Această practică ne învață să ieșim dincolo de iluziile minții și să revenim la trăirea directă. Desigur, nu ne putem elibera complet de interpretările creierului, dar măcar putem, din când în când, să lăsăm la o parte gândurile impuse despre cm „ar trebui să fie” și pur și simplu să observăm ceea ce este.

Mulți descoperă în asta un sentiment de libertate și autenticitate. În moment nu există temeri de viitor și regrete ale trecutului, există doar realitatea curentă, oricare ar fi ea.

Paradoxal, recunoscând că totul în jur este, în mare, o iluzie, putem să ne raportăm la viață ceva mai ușor. Să ne temem mai puțin de amenințări inventate. Să ne agățăm mai puțin de mirajele sociale.

Într-un moment de conștientizare încetăm să mai evaluăm la nesfârșit și să lipim etichete. Doar observăm. E ca și cm am lua o pauză de la spectacolul iluziilor și am privi pentru o clipă în culise.

Cu cât exersezi mai mult să fii în prezent, cu atât mai des te surprinzi cm mintea umflă emoțiile sau se agață de o convenție socială. Și, în loc să te supui orbește, poți să spui liniștit: „Aha, creierul îmi rulează acum filmul că am gafat la întâlnire. Ei și? Sunt doar gânduri. Iar în realitate eu merg acum, de exemplu, cu motocicleta prin junglă și în jur e atâta frumusețe.”

Se formează un fel de imunitate la iluzii. Vezi unde este realitatea și unde sunt jocurile minții.

Asta nu înseamnă că nimic nu contează, „fă ce vrei, lumea nu e reală”. Nu. Doar că înțelegi că realitatea ta este mai flexibilă decât credeai. Dacă ramele obișnuite sunt doar construcții, ele pot fi schimbate. Poți să alegi în ce poveste vrei să crezi.

E ca atunci când te trezești dintr-un vis și îți dai seama că a fost un vis – te bucuri deja că ai recunoscut iluzia. La fel și în viață: ai prins o nouă iluzie și, deja, banii, opiniile altora sau frica au ceva mai puțină putere asupra ta. Rămâne mai mult spațiu să fii tu însuți și să prețuiești momentul autentic.

Înțelegând caracterul convențional al multor lucruri, începi să apreciezi ceea ce este real aici și acum: senzațiile simple, emoțiile sincere, comunicarea cu cei dragi fără mii de măști.

Nu putem ieși complet din toate iluziile. Și nici nu e nevoie. Încercați să trăiți complet fără bani sau fără idei despre bine și rău – ar fi haos. Dar putem să nu le fim sclavi.

Într-un anumit sens, lumea este ca un vis comun. Dar este un vis frumos, și în el putem juca lucid. După cm spunea Shakespeare: „Lumea întreagă e o scenă, iar oamenii sunt actorii ei.”

Așadar, haideți să ne amintim că suntem și actori, și regizori ai acestui spectacol, dar și observatori ai lui – pentru că de percepția noastră depinde foarte mult. Realitatea este o iluzie, conștientizată de percepția noastră.

Haideți să trăim conștient, prieteni, și să ne bucurăm de asta.

Anatol Basarab.