08/02/2026
O postare lungă, dar care merită citită🌞
Despre căutarea care m-a dus departe… și întoarcerea care m-a salvat!
„Ultima treaptă a căderii este începutul ridicării.”
Așa a fost și pentru fiul risipitor.
Și… așa a fost și pentru mine.
Au fost ani în care am căutat răspunsuri.
Am intrat în multe zone de formare, de inițieri, de terapii, de lucru cu energii. Am mers cu sinceritatea celui care vrea să se vindece, să înțeleagă, să se lumineze.
Dar, fără să-mi dau seama, în această căutare… am început să mă pierd pe mine.
Am urmat metode care nu erau înrădăcinate în credință și, fără să-mi dau seama, m-au scos din rânduiala vieții mele duhovnicești.
Nu îmi doresc să numesc aceste experiențe și nu o fac tocmai pentru că nu vreau să împart lumea în tabere și nici să provoc dezbinare.
Scopul meu nu este acesta.
Ci doar să ofer o mărturie care, poate, să fie un sprijin pentru cine are nevoie.
Nu voi intra în detalii. Este o experiență prea sensibilă pentru mine.
Spun doar atât: mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scos de acolo.
Mulțumesc că m-a trezit.
Mulțumesc că nu m-a lăsat să rătăcesc mai departe.
La un moment dat am înțeles ceva dureros și eliberator:
de multe ori prețuiești cu adevărat ceea ce ai abia după ce îl pierzi.
Ceea ce m-a condus pe aceste drumuri a fost, în adâncul meu, o sete reală.
O foame de Dumnezeu.
O dorință sinceră de sens.
Doar că am înțeles-o greșit.
Am căutat răspunsuri în alte părți, în lecturi și în experiențe care promiteau lumină, și care, pentru mine, au devenit surse de confuzie.
În comentarii, puteti descoperi cartea ce descrie cel mai bine tot ceea ce am trăit.
Credeam că nu primesc destul din zona bisericii.
Credeam că nu primesc suficiente răspunsuri.
Credeam că aș merita mai mult.
Nu înțelegeam rostul multor lucruri prin care trebuia să trec pentru urcușul meu duhovnicesc.
Mă zbăteam.
Mă luptam.
Intenția mea era, de fapt, să mă vindec.
Să pot oferi mai mult bine și celor din jur.
Doar că, în această amăgire, ajungeam să-mi fac mai mult rău mie, familiei mele și chiar celor din jur pe care îi îndrumam, fără să-mi dau seama, pe o cale greșită.
Aceasta este și o cale prin care îmi cer iertare oamenilor față de care am greșit.
Mă rog la Dumnezeu ca să aibă grijă de ei și să-i țină în lumină.
Am împuternicit oameni, crezând că mă pot salva.
Că îmi pot oferi soluții pentru suferință.
Că îmi pot da răspunsuri la frământările mele.
La multele întrebări care începeau cu „de ce…”.
Am crezut că, dacă mă conectez la anumite „energii”, la sfere înalte, prin intermediari sau prin propriile forțe, pot scăpa de suferință, pot avea o cruce mai ușoară.
Dar, în realitate, pe lângă faptul că mă îndepărtam tot mai mult de Dumnezeu, era și periculos: îmi construisem, fără să-mi dau seama, un cult al propriei persoane.
Ajungeam să mă văd ca pe ceva ce nu eram.
Iar asta era și mai primejdios.
Când ajungi să crezi că deții anumite puteri, că ești „mai special”…
Ești foarte departe de calea cea dreaptă.
Mai târziu am înțeles cât de ușor se poate înfățișa întunericul în lumină.
Și cât de ușor poate amăgi.
Până când am înțeles că suferința nu este un capăt de drum, ci o cale de mântuire.
Că în focul cel mai mare, acolo este Dumnezeu alături de noi.
Că nu suntem singuri.
Că ne întărește.
Și mai este ceva:
când eu nu mai puteam să mă rog, m-au salvat rugăciunile celor din jur.
Așa că, dacă vă aflați voi sau cineva drag vouă într-o situație asemănătoare…
rugați-vă.
Nu subestimați puterea unei rugăciuni spuse cu inimă curată.
În pilda Fiului Risipitor nu este vorba doar despre plecare.
Este despre întoarcere.
Despre momentul în care omul își vine în sine.
Despre curajul de a spune: „M-am rătăcit.”
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune la Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor:
— Taina Spovedaniei este împăcarea cu Dumnezeu.
— Cum ne pocăim.
— Cât de mare este darul și bucuria iertării.
— Cât de minunată este regăsirea celui pierdut, mort sufletește.
— Cât de frumoasă este starea omului împăcat cu Dumnezeu.
M-am regăsit în aceste cuvinte.
M-am întors și eu la Dumnezeu.
Și Îl rog în fiecare zi să mă țină pe calea cea dreaptă.
Întoarcerea nu a fost ușoară.
Și nici rămânerea pe această cale nu este întotdeauna ușoară.
Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, totul este posibil.
Am învățat ceva esențial:
nu orice drum care promite lumină duce la lumină.
Avem nevoie de discernământ.
De oameni duhovnicești care să ne ajute să vedem limpede.
De cineva care să ne spună adevărul cu iubire.
De aceea, îndemnul meu pentru voi este acesta — spus din inimă, nu din judecată:
👉 Mergeți către părintele vostru duhovnic.
Întrebați-l ce părere are despre lucrurile pe care vreți să le faceți.
Nu luați îndrumarea ca pe o limitare sau o restricție, ci ca pe o protecție.
Ca pe o cale potrivită pentru sufletul vostru.
Dacă simțiți că sunteți la răscruce…
dacă căutați și nu mai știți încotro…
dacă aveți nevoie de un semn…
Aceasta este mărturia mea.
Cei care simt pot să-mi scrie în privat.
Dacă nu aveți un părinte duhovnic, rugați-vă să găsiți unul.
Viața fără Hristos nu există. 🙏
Nimic fără Dumnezeu!
Antrenor al armoniei și păcii interioare-Coach, terapeut holistic
