Psiholog Roxana Avadanei

03/10/2024

Suntem atât de rupți de ritmurile naturale, trăind în clădiri de beton, în corporații sau joburi care cer productivitate indiferent de anotimp, cu social media unde majoritatea postează despre perioadele de înflorire, înrodire, expansiune și mai puțin despre cele de retragere, hibernare, contracție.

Se pune atât de multă presiune pe noi să performăm, încât nu mai vedem valoarea momentelor de solitudine, de conectare cu propria persoană, de procesare și extragere a lecțiilor. Suntem atât de mult în exterior și prea puțin în interior. Și când nu ne oferim acele momente de interiorizare, apar burnout-ul, depresia, atacurile de panică ș.a., care sunt forme ale corpului de a lua o pauză și a ne uita la noi și viața noastră.

Deconectarea de natură, de ciclicitatea ei și a noastră, duce la însingurare. Deconectarea de natură e, de fapt, deconectarea de noi înșine, de esența și firescul nostru. De aici, vedem creșterea comportamentelor dependente și a altor forme de compensare, boli psihice și fizice, anxietate, depresie, insomnii, obezitate etc.

Sunt numeroase studii legate de efectele deconectării omului de natură și, cu toate astea, creăm tot mai multă tehnologie, care duce la și mai multă alienare, și prea puține soluții de a ne alinia natural și firesc cu ciclicitatea proprie.

🍂 Citește mai mult în newsletterul de azi. Vezi l-i-n-k în c-o-m-e-n-t-a-r-i-i. Există și varianta audio (11 minute înregistrate). 🤓

12/06/2024

Retreatul Prind Rădăcini în Vârful Dealului de anul trecut a rămas o amintire prețioasă pe care o păstrez strâns la pieptul meu. Îmi zâmbește inima și e plină de bogăția a ceea ce am co-creat și simțit în timpul valoros pe care l-am petrecut împreună.

Am vizitat stejarul de 1000 de ani, ne-am cules flori, am împletit coronițe de flori, ne-am premiat și apreciat, am meditat, am desenat, am dansat, am stat de povești, am mâncat cireșe direct din copac, am petrecut timp în livadă și am admirat cerul plin de stele.

Ne-am simțit primite cu brațele de deschise și răsfățate de către gazda noastră Alina Badea Neacșu și ai ei părinți, În Vârful Dealului din satul Izvoare, în apropiere de Târgoviște.

Dacă vrei să ni te alături la ediția a doua Prind Rădăcini în Vârful Dealului. Șezătoare de Sânziene., află detalii de pe site (vezi în comentarii) și/sau scrie-mi în privat sau pe roxana.avadanei@gmail.com.

28/12/2023

Anul ăsta mi-am propus multe, am zis că e anul meu. După ani de studiu, în programul de formare în psihoterapie integrativă și cel în embodied intelligence, am crezut că în 2023 voi trece la fapte, la a pune în practică și mai mult tot ce am învățat și voi fructifica relațiile pe care mi le-am creat. Însă viața mi-a pregătit alte lecții de învățat.

Parcă mai mult ca niciodată, am fost nevoită să am grijă de mine, de energia mea și ce pot realmente să fac. Mintea poate fi iute, însă corpul are o anumită inerție, în special după o perioadă de burnout. Cu toată grija de mine de care spuneam, ultima jumătate de an mi s-a cronicizat o durere de picior, care se reactivează la efort și parcă țipă și mai mult să stau. Și cât de greu e să stai, când ești obișnuit să fii mereu în mișcare.

Am trăit și la nivelul relațiilor multe provocări pe care cu greu le-am primit, procesat, integrat. Și încă sunt la digerat. Iar asta consumă mai multă energie decât credem. Pierderea a ceva sau cineva important pentru noi este un doliu și are etape care nu pot fi sărite, sau cel puțin nu fără consecințe pe termen lung. Doliile întorc totul pe dos și cer o rescriere, o reașezare, o repoziționare. Și fiecare pierdere activează și pierderile anterioare, în special pe cele neprocesate.

***
Deși am anunțat anumite proiecte în cercul restrâns, nu le-am dus până la capăt, pentru că nu m-am simțit în stare din punct de vedere al energiei. Dacă în alți ani aș fi tras de mine, acum mi-am dat timp de recuperare, timp în acord cu ce simt într-un moment sau altul, fără să mă mai cert așa mult ca în trecut. E în regulă. E ce e.

La o primă vedere, pare că nu am făcut mare lucru anul ăsta, însă timpul și implicarea dedicate în cabinet, ca psihoterapeut, la care se adaugă cel de instructor de Ki-Aikido, cel de prietenă și parteneră, face să nu mai pară chiar așa un an irosit. Nu am făcut încă o retrospectivă oficială a anului și nici de intențiile pentru anul viitor încă nu m-am ocupat. O voi face când simt în mine că e momentul lor.

Perioada asta ne cheamă la retragere, însă fix acum se pune presiunea cadourilor, curățeniei, pregătirii preparatelor pentru mesele festive și, de parcă nu ar fi de ajuns, vine și presiunea rezoluțiilor pentru anul următor. Obiceiurile de Sărbători pe care ni le-am creat sau, mai degrabă zis, le-am învățat de la vârste fragede, merg pe pilot automat ca un mare trebuie, de parcă nu ar exista altfel.

Anul ăsta, de Sărbători, chiar mi-am dat voie să ma ascult pe mine și ce pot, ce am nevoie să fac. Prin urmare, am cumpărat foarte puține cadouri, (ironic, am primit cele mai multe cadouri), pe 23 decembrie, am luat brad și l-am împodobit, am făcut curat într-o singură cameră, cea în care petrec cel mai mult timp, am spălat câteva haine necesare și atât.

Am stat acasă, m-am culcușit, învelită în păturică, am dormit mult, am citit lecturi ușoare, m-am uitat la filme și animații de Crăciun. Asta am simțit că am nevoie. Abia ieri, după câteva zile de odihnă, am putut să fac și eu puțină curățenie, să decorez restul casei și să mă simt mai activă cât să iau decizii pentru zilele următoare și să scriu aceste rânduri.

Am mers din aproape în aproape, în acord cu mine. Și asta intenționez să fac în continuare. Se simte tare bine. Nu se sfârșește lumea dacă nu avem faianța curată, 7 feluri de mâncare pe masă, geamurile curate, toate neamurile vizitate, cadouri pentru toată lumea, brad, vâsc și câte și mai câte.

***
Perioada următoare, până pe 8 ianuarie, mi-am propus să nu îmi pun nimic în agendă și să nu am un to do list. Voi ține doar antrenamentul de Ki-Aikido de azi și joia viitoare (dacă vrei să încerci un antrenament gratuit, în comentarii sunt detalii) și ritualul pântecului de vinerea aceasta (vezi detaliile din comentarii). Pe ambele am decis ieri că le voi ține, fiind în acord cu mine și ce vreau, pot să fac perioada asta.

Sper să îți acorzi, la rândul tău, răgaz și permisiunea de a fi și a face ce și cât simți că poți. Și să fii împăcat(ă) cu asta. Există ceva valoros în timpul ăsta trăit fără plan.

21/11/2023

Liniștea din neliniște și neliniștea din liniște. Yin și Yang. Două forțe care fac parte din univers. Cum armonizăm aceste forțe și ce rol are coloana în acest echilibru este tema următorului atelier din seria Coloana femeii, pe care îl organizez împreună cu Elena Furfurica, kinetoterapeut, instructor Yoga & Pilates, certificată în masaj ritmic.

Coloana femeii: îmi ascult, îmbrățișez și integrez (ne)liniștea interioară | vineri, 8 decembrie, ora 19:00 | Ikigai Dojo (Str. timpului, Nr. 1, sector 2)

Detalii și înscrieri la roxana.avadanei@gmail.com sau 0727 769 262.

Dincolo de armonie, în univers există și dizarmonie, iar îmbinarea celor două poartă o anumită înțelepciune și chiar frumusețe. În muzică, acordurile disonante crează o anumită tensiune care caută o rezolvare în consonanțe. Fără disonanțe, muzica ar fi liniară și lipsită de suspans. Orice poveste dintr-un film sau o carte, fără intrigă și conflict, este plată, își pierde din savoare. Fără umbre, nu am vedea formele. Fără furie, nu am cunoaște când ceva important pentru noi este încălcat. Fără tristețe, nu am ști că am suferit o pierdere semnificativă.

Ne dorim să fim liniștiți, să fim zen, să scăpăm de neplăceri cât mai repede. E de înțeles să vrem liniște, dar e important să ne ascultăm neliniștea, nu doar să căutăm cm să o oprim. Ce ne comunică? Ce schimbări sunt poate necesare? Neliniștea este parte din viață, e un proces și poate fi un rezervor de vitalitate.

Să lăsăm neliniștea să își urmeze ciclul, nu să o anesteziem prin tot felul de practici de liniștire și dependențe mai mult sau puțin acceptate social. Soluția nu e să ne amorțim simțurile și emoțiile, ci să ne accesăm forța interioară și să facem schimbările necesare.

Căutăm scurtături spre detașare, însă este necesar să trecem prin etape, să integrăm aceste forțe — liniște și neliniște, fiecare având energii puternice, pe care e important să învățăm să le folosim. Nici disociere — totul e ok, dar nici haos — nimic nu e ok. Echilibrul între tensiune și eliberare, între yin și yang, liniște și neliniște, liniștea din neliniște și neliniștea din liniște.

În univers nu există liniște, ci un zumzet permanent. Universul nu tace. Hai să ascultăm împreună ce ne spune zumzetul interior despre noi și viața noastră. Și ce rol are coloana vertebrală în această dinamică liniște-neliniște.

***
Coloana femeii: îmi ascult, îmbrățișez și integrez (ne)liniștea interioară

Roxana Avadanei, psihoterapeut și facilitator certificat UZAZU Embodied Intelligence, alături de Elena Furfurica, kinetoterapeut, instructor de Yoga și Pilates, te invită vineri, 24 noiembrie, la ora 19:00, să ne întâlnim în cerc de femei pentru a aborda împreună tema ascultării, îmbrățișării și integrării (ne)liniștii interioare. Vom face asta cu ajutorul discuțiilor ghidate, a unei părți practice și a unei meditații.

💌 Participarea se realizează doar prin înscrierea prealabilă la adresa roxana.avadanei@gmail.com sau la numărul 0727 769 262.

Numărul de locuri este limitat la 10 persoane, pentru a păstra intimitatea grupului, dar și pentru că spațiul este la rândul lui intim.

31/05/2023

Dragă femeie,

Îți scriu cu emoții astăzi despre un proiect cu multă însemnătate pentru mine: Prind Rădăcini În Vârful Dealului. Șezătoare de Sânziene - dorul de a aparține.

În călătoria mea pe drumul spre a aparține, am înțeles cât de important e să îmi aparțin mie, să aparțin în propriul corp, cu nevoile, emoțiile, trăirile și tot ce mă compune. Și apoi, din acest loc de siguranță în mine, pot să găsesc conexiuni sănătoase, nu dintr-o zonă de co-dependență și a face pe plac.

Te invit să abordăm împreună această temă a aparținerii și a creșterii rădăcinilor, la o șezătoare de weekend (23-25 iunie), în satul Izvoarele, comuna Voinești, lângă Târgoviște, într-o perioadă a anului bogată în semnificații, sărbători și tradiții: Sânzienele sau Drăgaica, Ziua Internațională a Iei, Solstițiul de vară, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul.

Împreună, ne (re)conectăm cu noi înșine, cu propriul corp, cu Mama Pământ și Tatăl Cer, cu înțelepciunea strămoșilor noștri, cu simbolistica, mitologia și folclorul românesc, astfel încât să putem renaște și crea cele mai înalte idealuri, având rădăcini puternice și sentimentul de a aparține.

***
Motivația mea pentru acest proiect

Dorul de a aparține este cu mine de când eram copil și aveam senzația că sunt un extraterestru în propria familie, la școală și în comunitate.

În timp, printr-o serie de pierderi în diverse forme, am resimțit sentimentul de singurătate, că nu am rădăcini și îmi fuge pământul de sub picioare. Mi-am căutat ani de zile locul și rostul, tribul, comunitatea, oamenii mei.

Dintr-o teamă de pierdere, dar și din cauza traumelor cu t mic și T mare din copilărie, am dezvoltat co-dependența în relații, corelată cu people pleasing, a fi fata drăguță care nu deranjează, nu spune nu, face pe plac tuturor. Și e atât de obositor și dureros sentimentul că pot aparține doar dacă port această mască a femeii cameleon care poate lua orice formă, până la punctul la care nu mai știe cine este. Pierdută în ce vor alții, m-am pierdut pe mine.

***
Fac o scurtă paranteză despre acest sindrom de people pleasing, în special întâlnit la femei, având în spate o lungă istorie de condiționări din societate. În mecanismele de apărare binecunoscute, la cei trei F fight, flight, freeze, s-a adăugat și un mecanism mai modern de fawn. Dacă fight și flight sunt mecanisme de mobilizare, freeze și fawn sunt de imobilizare.

Sistemul nostru nervos evaluează în permanență mediul înconjurător pentru a identifica posibile pericole. Apoi, declanșează un răspuns în fața acestui pericol real sau perceput. Dacă evaluarea, pe baza experiențelor mele anterioare, îmi spune că nu am șanse să lupt sau să fug, apelează la ultimele resurse de supraviețuire, imobilizarea prin îngheț sau supunere. Fawn este despre a face un pact cu agresorul, a căuta pacea, a face pe plac agresorului pentru a nu-mi face rău.

Dacă am învățat de mici că nu putem lupta și nu avem unde fugi, în special dacă pericolul venea tocmai din partea familiei de care depindeam pentru supraviețuire, e de înțeles de ce am dezvoltat acest mecanism de a face pe plac, pe care ulterior l-am extins și în alte relații, până în punctul în care am uitat cine (mai) suntem.

Rămânem blocate într-un ciclu al negării propriei autonomii, în a deveni invizibile, capabile să ne mulăm pe nevoile celorlalți, a le citi gândurile și a îi mulțumi. Mă fac mică, până devin invizibilă, pentru că asociez a fi mare cu a fi expusă și asta mă poate pune pericol.

Nu e de mirare de ce atât de multe femei au dificultăți în a ieși în față, a se prezenta în lume, a fi văzute și apreciate, a-și deschide propriile afaceri sau a face o postare mai mult sau mai puțin îndrăzneață pe social media.

Atât de multe femei care sunt supra-calificate și totuși suferă de sindromul impostorului, stau în umbră, trăiesc neputința și rușinea de a se expune. Dificultatea de a spune ce vrei, de a pune limite, de a spune nu, de a cere, de a accepta să primești.

Împreună, în cerc de femei, putem să descoperim modurile în care aceste condiționări ne pun piedici în a ne dezvolta și, mai important, că nu suntem singure în împingerea status quo-ului și obținerea sentimentului de siguranță și de a aparține în propriul corp și apoi în relația cu ceilalți.

***
PS: dacă simți chemare să te alături și ai niște "dar-uri", fie că e "dar nu îmi permit", "dar nu știu dacă pot face față", "dar nu știu dacă am cm să ajung", scrie-mi sau hai să ne auzim și să găsim împreună soluțiile cele mai bune pentru tine.

Participarea se poate face și cu plata în rate sau pe bază de donație dacă e cazul. Fricile le putem discuta. Iar cu transportul ne organizăm împreună. :)

Te aștept cu inima plină și brațele deschise.

***
🌞Vezi detalii complete în linkul din comentarii.

17/05/2023

Câți am crescut cu deviza nu există nu pot, există nu vreau? Cât de des și în ce măsură îți împingi limitele? Și care e prețul pentru asta, când te suprasoliciți pe termen lung? Citește mai jos despre starea de functional freeze (înghețul funcțional) pe care am experimentat-o și eu în ultimele luni.

M-a inspirat poza recent făcută de pe Vf. Postăvaru: în planul din față se văd brazii verzi, ce e la vedere, partea activă, în spate se ascunde înghețul, supra-stimularea, pe care poate nici nu o conștientizăm. E posibil să fi învățat, de la vârste fragede, că nu e ok, nu e acceptabil sau nu sunt în siguranță când sunt copleșit(ă), așa că învăț să maschez neputința, îmi inhib răspunsul de supraviețuire care îmi dă semnale să mă opresc și plusez în continuare, până la suprasolicitare.

Când tot răspunzi la întrebarea Ce faci? cu nu prea sunt în apele mele sau nu am energia pe care o am de obicei sau sunt binișor sau n-am dormit prea bine, dar sunt ok. Și faci asta suficient de mult timp încât te întrebi dacă asta este noul tu și nu mai are sens să te raportezi la cine erai înainte. Nici nu mai știi când și cm era acel înainte și ce anume a declanșat un nou tu. Poate că pur și simplu nu este un singur lucru, ci o serie de întâmplări personale sau la nivel de societate, care s-au adunat și au generat schimbări și adaptări noi.

Odată cu schimbările, de multe ori vin și fricile. Când suntem pe teren nou, necunoscut, sistemul nostru nervos, în funcție de cât de antrenat este, poate vedea noutatea ca pe un pericol. Și aici pot interveni mecanismele noastre vechi de a face față pericolelor percepute: fie intrăm în starea de mobilizare, luptă sau fugă, fie în starea de imobilizare, de îngheț sau supunere.

După un burnout de la sfârșitul anului trecut, m-am tot regăsit într-o stare de freeze (îngheț). Uneori am simțit mai accentuat, alteori mai puțin. Și am avut nevoie să învăț și mai mult să fiu blândă cu mine, să am răbdare, să nu îmi împing limitele și mai mult. E un exercițiu dificil, în special când ești învățat să fii activ, să ai energie, să faci multe, să stai până la ore târzii și a doua zi să o iei de la capăt. Corpul însă mi-a cerut și încă îmi cere mai multă odihnă și repaos decât sunt obișnuită.

E o luptă cu mine între o parte blândă și răbdătoare și altă parte care îmi spune că e de ajuns cu atâta stat, cât să tot fiu blândă?, nu m-am odihnit destul?, mi-am dat de toate, ce mă tot plâng?, a trecut suficient timp, când mă pun pe treabă?

Și în procesul ăsta de negociere cu tine însuți, uneori nu se leagă nici puținele lucruri pe care le mai faci și asta te descurajează și fie te împinge să nu mai faci nimic, mai mult freeze și fawn (îngheț și supunere), fie să mobilizezi resurse să intri în fight or flight (luptă și fugi) și să te copleșești până intri într-un freeze aproape de colaps.

Am simțit din plin negocierea asta cu mine însămi, în special în ultima perioadă, și este obositoare în sine. În astfel de momente, ne pierdem încrederea și începem să ne facem mici la propriu, ne tragem umerii în interior, ne prăbușim în jos, coloana e încovoiată, ne cuprinde deznădejdea și sentimentul de neputință, ne facem și mai mici, vrem să dormim și mai mult, să stăm la seriale, pe urmă vine rușinea, gândul ceva e neregulă cu mine etc. Și așa se generează un feedback loop care se autoîntreține între gând-emoție-comportament-fiziologie.

Am resurse care mă ajută să mă țin pe linia de plutire, despre o parte dintre ele voi vorbi la atelierul pentru femei de vinerea aceasta (vezi detalii în comentarii). Voi reveni și aici poate cu articole sau înregistrări, fără să pun presiune pe mine și mergând cu viața, din aproape în aproape, ținând cont de unde mă aflu acum, ce am nevoie și ce pot și nu pot face.

E în regulă să nu putem mereu, să ne dăm voie să ne refacem. Și e bine să știm când și cm să ne scoatem din starea de neputință. E important să găsim echilibrul între odihnă sănătoasă și mobilizarea resurselor interioare pentru acțiune.

Sunt curioasă cm ajung la tine aceste rânduri. Te-ai regăsit recent sau în alt moment al vieții în freeze-ul acesta mai mult sau mai puțin funcțional, după o perioadă de supra-încărcare și poate chiar burnout?

17/04/2023

Cum ne regăsim echilibrul după sărbători, astăzi la Euronews Romania, alături de Alida M. Mocanu. 🐰💛

17/02/2023

Am mai așezat o bornă importantă odată cu aniversarea de patru ani de Ikigai Dojo. Mă bucur că nu am sărit celebrarea aceasta, pentru că aceste borne îmi amintesc în timp pașii pe care i-am făcut să ajung unde sunt, pași care poate nu se văd în viața de zi cu zi. Retrospectiva călătoriei eroinei și reîntoarcerea la sine este de altfel tematica retreat-ului pe care îl organizez cu Alisa în luna aprilie: Prind Rădăcini În Vârful Dealului - retreat de reîntoarcere la sine pentru femei (las detalii în comentarii).

Așa cm există o ciclicitate în natură, noi fiind parte din natură, avem o ciclicitate proprie. Nu este un drum liniar, o pantă ascendentă, așa cm ne-ar plăcea. Sigur că vrem să fie cât mai lin și ne e teamă de abateri neprevăzute, sigur că sistemul nostru nervos caută siguranța, iar siguranța vine din predictibilitate, și sigur că ne dorim să optimizăm și să grăbim procesele de dezvoltare. În același timp, ritmul naturii și al nostru nu poate fi grăbit, schimbările se fac în etape, iar pierderile și renunțările fac parte din această călătorie.

Ceva trebuie să moară simbolic pentru a face loc acelui ceva nou care să se nască. Așa cm toamna natura se scutură de frunze și face tranziția spre iarna, când totul doarme și se pregătește pentru o nouă renaștere primăvara și fructe proaspete de cules vara. Așa și noi, trecem prin procese de alchimizare și transformare, care pot fi extrem de dureroase, dar fără de care nu putem transcede spre etapa următoare. Și oricât am vrea, nu există scurtături.

E important să onorăm fiecare etapă cu tot ce vine ea. Iar eu sunt recunoscătoare că am putut onoram etapele prin care am trecut până acum alături de prietena mea Alisa Tarciniu și sufletele frumoase care ni s-au alăturat. Mulțumesc și ne vedem peste un an, să vedem ce se mai așterne în călătoria către sine până atunci. 🥹