12/09/2025
Un copil, orice copil, cu intarziere in dezvoltare sau neurotipic, pana in 6-7 ani, e impreuna cu familia circa 60%~ 80% din tiimpul in care e treaz, in functie de varsta. Cu cat creste mai mare cu atat e treaz mai mult timp si in esenta sta mai mult cu familia. Mai precis un copil e treaz intre 12 si 16 ore pe zi. Adica intr-o saptamana intre 84 si 112 ore. Daca se duce la gradinita sau la terapii cate 2-8 ore in fiecare zi ... aduna intre 10 si 40 de ore pe saptamana in afara familiei. Ceea ce face ca familiei sa ii ramana acelasi 60~80% sau chiar mai mult.
Timpul pe care un copil neurotipic il petrece cu familia poate fi nu de cea mai mare calitate pentru ca neurotipicul va accede si restul mediului (tv, desene animate, copii, samd) si cumva va compensa spre a invata lucruri. Evident ca timp de calitate cu familia inseamna si pentru neurotipic o dezvoltare mai echilibrata si in ceea ce priveste emotionalul si in ceea ce priveste abilitatile. De toate felurile. Dar nu e o catastrofa daca nu se intampla asa. Pe de alta parte timpul de calitate petrecut de familie cu un copil cu intarziere in dezvoltare e crucial pentru ca acesta sa se dezvolte si sa recupereze din distanta in numar de abilitati pe care o are fata de neurotipic.
Pre alte cuvinte nu terapiile, nu gradinita, nu scoala, nu specialistii sunt cruciali pentru copilul cu intarziere in dezvoltare ci familia. Pentru ca oricat de buni sunt specialistii in bucatica lor, in 2-40% din timp, nu vor putea face schimbari cruciale in ceilalti 60-98% din timpul in care copilul e treaz si e un mic buretel care aduna informatie explorând lumea. Pentru a se intampla asta parintii trebui sa fie informati si implicati. Sa stie cm sa se comporte cu al lor copil, cm sa fure informatie de la specialisti si cm sa o puna in practica ca sa creeze din timpul petrecut cu al lor copil, timp de calitate.
Realitatea e ca oricum copilul meu autist petrece timp cu mine ... de ce sa nu il transform in timp de calitate pentru el si sa il las sa se iroseasca? Recunosc ca nu reusesc nici in ruptul capului sa inteleg. Multi parinti se transforma intr-un soi de " sofer" sau insotitor al copilului, pe care il cara de la o terapie sau interventie la alta ... Cheltuind o avere si neintelegand ca procedand asa sansele propriului copil nu cresc ... ci scad. De cele mai multe ori vertiginos. Inteleg perfect si anxietatea si frustrarea parintilor. Am trait-o si eu. De ce mie? D**a care urmeaza alte moduri subtile de a lucra cu psihicul meu de parinte: nu avem bani, nu ne permitem, facem eforturi, trebuie sa si muncim ca sa avem ce manca, etc. Cumva parintele se minte ca o sa treaca timpul si copilul va fi mai bine. O sa se aplece spre problematica lui mai tarziu. In realitate oricat ai ignora elefantul din camera, el nu se va micsora. Ba din contra, pe masura ce copilul va creste, va creste si elefantul iar numarul de probleme si severitatea lor, te vor ingenunchea. Stiti vorba aia cu "copil mic, probleme mici, copil mare, probleme mari?". Inmulteste cu o suta "probleme mari" in cazul copiilor autisti.
In urma cu cateva saptamani colegele mele i-au propus unei familii simple, cu venituri modeste, sa se inscrie gratuit in programul AEP. Care acopera exact problematica asta. Au refuzat. Pe motiv ca ei muncesc si ca atunci cand vin acasa nu mai au chef sa "lucreze" cu copilul. Desi e vorba de doar 10-30 minute pe zi! No comment!
