23/12/2025
În Institutul Clinic Fundeni – secția de transplant, singurătatea nu e tăcere.
E un zgomot surd care se aude în nopțile lungi, între perfuzii, analize și așteptări fără termen.
Aici, oamenii nu sunt singuri pentru că nu au pe cineva lângă ei. Sunt singuri pentru că nimeni nu poate trăi în locul lor frica, speranța, vinovăția că au primit o șansă, sau oboseala de a fi „puternici”.
Ca psiho-oncolog, învăț zilnic că transplantul nu este doar un act medical.
Este o renaștere fragilă, care vine cu întrebări grele: „Dacă nu reușește?” „Dacă nu merit?”
„Cine sunt eu acum?”
Singurătatea de aici nu se vindecă prin vorbe mari. Se aliniază prin prezență. Prin a sta.
Prin a asculta fără să repari. Prin a valida durerea fără să o grăbești să treacă.
În secția de transplant, speranța nu e optimism.
E un act de curaj zilnic.
Iar singurătatea… e uneori prețul pe care îl plătești pentru șansa de a trăi.
