Psiholog Gabriela Vitikan

18/12/2025

https://www.facebook.com/share/p/1MkhQYGDhX/

Despre atașament - cel din toate zilele vieții noastre

În cabinet, aud frecvent mame care îmi spun, cu multă convingere și uneori cu o ușoară teamă în spate, că au făcut „totul ca la carte”: au alăptat la cerere, au dormit cu copilul, l-au purtat, au răspuns imediat la fiecare plâns, nu l-au lăsat niciodată să se simtă singur, frustrat sau neînțeles. De multe ori, aceste relatări vin ca o introducere defensivă înainte de a vorbi despre dificultăți actuale: crize intense de furie, opoziție, agitație, retrageri emoționale sau conflicte constante.
Mesajul implicit este acesta: dacă am făcut toate lucrurile „corecte” la început, atașamentul ar trebui să fie garantat pe viață, iar problemele de acum par aproape o nedreptate.

Această convingere este foarte răspândită, dar nu este susținută de teoria atașamentului și nici de cercetările moderne în neuroștiință și dezvoltare emoțională.

Atașamentul, așa cm este definit în teoria clasică formulată de John Bowlby (attachment theory), reprezintă un sistem biologic de supraviețuire (biological behavioral system) prin care copilul caută apropierea unei figuri de îngrijire capabile să ofere siguranță emoțională și reglare în momentele de stres. Această legătură nu este un rezultat al unor comportamente izolate sau al unor gesturi punctuale de apropiere fizică, ci se construiește în timp, prin consecvență, predictibilitate și disponibilitate emoțională, în relații cotidiene, aparent banale, dar repetitive și stabile. Mai ales stabile si consecvente!

O confuzie frecventă apare în relația cu copiii între 6 și 10 ani, atunci când adulții încep să se raporteze la ei ca la niște parteneri de dialog maturi emoțional, purtând discuții de tip adult–adult, solicitând explicații logice, justificări morale sau capacitate de autocontrol, deși copilul se află încă într-o etapă de dezvoltare în care autoreglarea emoțională (self-regulation) nu este posibilă fără sprijin extern. Din punct de vedere al dezvoltării umane, cortexul prefrontal (prefrontal cortex), responsabil de inhibiție, gândire abstractă, perspectivă și control emoțional, este imatur, iar copilul funcționează predominant din sistemele limbice implicate în reacții emoționale intense (Siegel).

În acest context, atunci când copilul spune lucruri neplăcute, acuzatoare sau dureroase pentru adult, el nu inițiază o dezbatere rațională și nici nu încearcă să rănească în mod conștient. El exprimă o stare internă copleșitoare, folosind singurele instrumente de care dispune. Din perspectiva atașamentului, acesta este un apel la co-reglare (co-regulation), nu o provocare la confruntare. De asta, un adult nu ar trebui să continue confruntarea sau să o soluționeze!

Atunci când adultul răspunde prin justificare, defensivitate, comparații de tipul „cine are dreptate” sau prin stabilirea unei ierarhii rigide de putere, relația se mută dintr-un spațiu de siguranță într-un spațiu de control. Controlul nu creează atașament. Controlul creează conformare sau opoziție, dar deloc siguranță internă (felt safety).
Atașamentul nu este despre control, obediență sau tăcere. Este despre siguranță emoțională.

Daniel Siegel subliniază că autoreglarea emoțională se dezvoltă exclusiv pe baza experiențelor repetate de reglare în relație, printr-un adult care rămâne calm, prezent și disponibil chiar și în fața emoțiilor intense ale copilului. Fără această experiență relațională, copilul nu învață să se regleze, ci doar să își inhibe emoțiile sau să le exprime haotic!

O altă iluzie des întâlnită este ideea că, odată ce copilul nu mai are nevoie de îngrijire fizică directă, atașamentul devine secundar sau inutil. În realitate, atașamentul nu este legat de dependența fizică, ci de disponibilitatea emoțională a adultului. John Bowlby afirma clar că sistemul de atașament este activ „from the cradle to the grave” (din leagăn până la moarte), modificându-și forma, dar deloc, deloc funcția.

Copiii mai mari nu cer atașament prin plâns ca bebelușii și nici prin apropiere fizică constantă. Ei îl cer prin comportamente mai greu de tolerat: iritabilitate, opoziție, retragere, furie, agitație. Aceste manifestări sunt adesea interpretate greșit ca lipsă de respect sau nevoie de disciplină, când, de fapt, ele semnalează o suprasolicitare a sistemului emoțional și o lipsă de reglare relațională. Și inevitabil o nevoie de un adult care să îi ajute să se regleze!

În multe familii, atașamentul începe să se piardă exact în momentul în care apare obediența. Un copil „cuminte”, excesiv de adaptat, care nu protestează, nu deranjează și nu exprimă emoții dificile, poate fi un copil care a învățat că relația depinde de conformare. Aceasta nu este siguranță emoțională, ci atașament anxios sau evitant (insecure attachment), în care copilul renunță la nevoile sale pentru a păstra legătura cu părintele!

Crizele de furie, agitația sau comportamentele dezorganizate nu apar pentru că un copil are prea mult atașament, ci pentru că acesta este fragil, inconsistent sau condiționat. Allan Schore arată că lipsa unei figuri de atașament capabile să regleze emoțional copilul duce la supraactivarea sistemelor de stres (stress response systems), iar comportamentul devine expresia unui dezechilibru intern, nu a unei intenții negative.

Atașamentul se pierde nu prin lipsa iubirii declarate, ci prin lipsa însoțirii emoționale. Se pierde atunci când emoțiile copilului sunt negate, corectate rapid, moralizate sau sancționate. Se pierde atunci când relația devine condiționată de comportament și nu susținută de prezență. Se pierde atunci când controlul înlocuiește conectarea.

Un copil nu are nevoie de un adult perfect, ci de un adult suficient de stabil emoțional (good enough parent, așa cm ne spune Winnicott), capabil să rămână prezent chiar și atunci când este inconfortabil. Atașamentul nu înseamnă lipsa limitelor, ci limite puse în relație. Nu înseamnă permisivitate, ci siguranța că relația nu este amenințată de emoțiile copilului.

Atașamentul nu este ceva ce copilul trebuie să demonstreze. Este ceva ce adultul este responsabil să ofere și nu, nu e deloc ceva opțional!

Și las o întrebare spre reflecție: ce am eu nevoie ca și adult, atunci când simt că nu pot să ma așez lângă disconfortul copilului meu?

Surse și recomandări:
John Bowlby – "Atașamentul"
Mary Ainsworth – "Modele de atașament"
Daniel J. Siegel – "Creierul copilului tău"
Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson – "Creierul copilului disciplinat"
Allan N. Schore – "Reglarea afectivă și dezvoltarea sinelui"
Bruce D. Perry – "Băiatul crescut ca un câine"
Louis Cozolino – "Neuroștiința psihoterapiei"

Pe curand,
Monica

Photo: pinterest

17/12/2025

Maternitatea este, poate mai mult decât orice altă experiență umană, învelită într-un strat gros de idealizare.

O vedem în imagini perfecte, în zâmbete liniștite, în promisiunea că „totul va fi bine, că așa trebuie să fie”.

Dar în cabinet, în poveștile reale ale femeilor, apar adesea alte nuanțe: grele, neașteptate, profund umane.

Continuarea articolului pe blog, link în primul comentariu: ⬇️

09/12/2025

Într-o lume în care ritmul vieții este tot mai alert, iar presiunile școlare și sociale afectează din ce în ce mai mult copiii, rolul unui medic psihiatru pediatru devine esențial. Mulți părinți se întreabă când este momentul potrivit să apeleze la un specialist și cm îi poate ajut...

09/12/2025

Unii copii vin astăzi la școală cu o lume interioară grea, pe care nu știu cm să o pună în cuvinte.

Scoala poate scoate la lumina dificultati sau impasuri, care pana acum treceau neobservate.

Unii devin agresivi, alții se închid în ei, alții par ‘fără chef’ sau mereu iritați.

De multe ori, comportamentele sunt semnale ale unei suferințe emoționale, care rămâne nevăzută.

În psihanaliză, privim comportamentul si simptomele copilului ca pe un limbaj.

Când un copil lovește, refuză, plânge „din nimic”, se retrage în tăcere sau pare că nu îl mai interesează nimic, în spate există, de obicei, o tensiune internă care este prea greu de gestionat pentru el.

Relaționarea cu ceilalți copii devine complicată, integrarea la școală este un efort uriaș, iar fiecare zi poate fi pentru el o luptă tăcută.

Unii copii par agresivi pentru că sunt, de fapt, copleșiți și nu au încă instrumentele pentru a-și regla emoțiile.
Unii sunt timizi, pentru că anxietatea le paralizează inițiativa.
Alții par apatici, dar în interior trăiesc un nivel de presiune pe care nu îl pot verbaliza.

Iar tendintele depresive la copii nu arată întotdeauna ca tristețea „clasica”: de multe ori se exprimă prin iritabilitate, izbucniri, rezistență, retragere sau chiar somatizări.

Tot mai des vedem și la copii și adolescenți forme timpurii de burnout: o oboseală profundă, emoțională, generată de volumul mare de teme, ritmul încărcat, competiția, frica de greșeală și dorința de „a nu dezamăgi”.

Când presiunea devine constantă, copilul începe să funcționeze din ce în ce mai greu: scade concentrarea, scade motivația, apar iritabilitatea, plânsul aparent fără motiv, refuzul de a merge la școală sau chiar simptome fizice.

Dacă nu intervenim timpuriu, aceste dificultăți se pot croniciza. Cu cât suferința rămâne mai mult timp neînțeleasă, cu atât copilul începe să creadă că „ceva nu e în regulă cu el”. Se izolează, relațiile îi devin tensionate, performanța scade, iar imaginea de sine poate fi afectată pe termen lung.

Copiii au nevoie de un spațiu în care emoțiile lor să fie ascultate, înțelese, validate si "traduse" pe limbajul lor. Au nevoie ca adulții să le observe semnalele, să nu minimalizeze schimbările de comportament și să le ofere sprijin profesionist atunci când lumea lor interioară devine prea grea pentru vârsta lor.

Dacă simți că al tău copil sau adolescent se confruntă cu astfel de dificultăți, sunt aici să vă însoțesc cu blândețe și răbdare în procesul de înțelegere și de depasire a impasului.

Lucrez în București, sector 3, iar pentru adolescenții mai mari ofer și ședințe online.

08/12/2025

Tulburările de alimentație reprezintă o categorie complexă de afecțiuni care influențează modul în care un copil sau adolescent percepe hrana, corpul și relația cu propriile emoții. Aceste tulburări alimentare pot afecta grav dezvoltarea fizică, echilibrul emoțional și integrarea soci...

06/12/2025

https://www.facebook.com/share/1BsGjP4Tpi/

25/11/2025

Realitatea zilelor noastre... de acum ... si din viitor...

Cel mai temeinic proiect al vieții este ratarea. Dar cât de dătătoare de jubilație poate fi! O subtilă tensiune dialectică face din reușită și ratare o pereche de contrarii sudate în taină. Căci ce…

22/11/2025

22/11/2025

Psihoterapia are alt timp



De ce de multe ori se ridica intrebarea si frustrarea ca mergi la psihoterapie de cateva luni si nu se vede nici un rezultat?
Pentru ca timpul in psihoterapie este dilatat. El are o alta durata, fata de modul si viteza cu care trece in viata cotidiana.
Scurgerea timpului in psihoterapie, tine de ritmul interior al pacientului, de capacitatea acestuia de a face conexiuni, asocieri, de capacitatea sa de a accepta lucruri noi, schimbarea, care se face in doze mici.
Sunt si etape de stagnare, etape in care pentru a obtine un efect, trebuie sa treaca o perioada, sa se realizeze o acumulare de mici insight-uri care sa se coreleze si sa se produca schimbarea.
Exista si o rezistenta naturala inconstienta la psihoterapie, desi pacientul isi doreste si se implica activ in proces. Aceasta poate fi depasita mai usor sau mai greu, pentru ca presupune expunerea vulnerabilitatilor.
Si apoi, se stie ca, inconstientul nu cunoaste timpul. Ceea ce s-a intamplat acum 20 de ani, pentru inconstient poate fi la fel de actual, ca ceva ce s-a intamplat ieri. Problema ramane prezenta pana ce este solutionata. Dar pentru aceasta, s-au facut o multime de incercari de rezolvare, din care o buna parte probabil au mai multe efecte secundare, decat beneficii, dar care s-au constituit in solutii temporare, ce fac situatia cat de cat tolerabila.
Lucrurile sunt cu atat mai complicate, pentru ca functionarea psihica este una dinamica, multidimensionala. Sistemele sunt interdependente, astfel incat, efectele psihoterapiei pot aparea numai daca anumite conditii sunt indeplinite in mai multe parti ale sistemului. Si abia apoi mecanismul se pune in miscare. De aici si sentimentul aparent ca nu se intampla nimic.
In realitate, se produc microschimbari care sunt mai greu sesizabile. Ele pot fi vazute mai intai:
- prin ceva ce era suparator si pacientul a incetat sa mai faca,
- prin reducerea graduala a unor chestiuni care la inceput erau prea intense,
- prin rarirea unor simptome,
- prin controlul mai bun al unor impulsuri,
- prin aparitia unor lucruri noi,
- prin schimbarea usoara a modului de raportare la niste situatii,
- prin a nu se mai simti atat de afectat de anumite probleme.
Pentru efecte durabile, acest proces nu poate fi grabit nici de psihoterapeut, nici de pacient.
Ceea ce se cere ambilor participanti, este rabdarea si perseverenta, chiar si cand pare ca nu merge, cand apar frustrari, nemultumiri. Toate fac parte din proces si se cer a fi puse in discutie, intelese, elaborate si integrate.
Spatiul care se creaza intre cei doi protagonosti, este un loc de incercare, in care pot lua nastere noi modalitati de functionare, care sunt exersate aici ca intr-un laborator, inainte de a fi folosite in viata pacientului.
Aceasta se poate realiza doar in cadrul unei relatii psihoterapeutice de incredere, ce se constituie in timp, prin cunoasterea celuilalt, prin interactiuni repetate, ce produc un sentiment de previzibilitate, de siguranta.
Asa ca, daca va incearca indoiala, nu renuntati.
Si daca nu ai inceput inca un proces psihoterapeutic, poti apela cu incredere la un specialist. Iti pot fi alaturi in acest parcurs, daca
te simti pregatit(a).

Psihoterapeut Gabriela Vitikan
0722589855

20/11/2025

🆘Când psihoterapia nu mai e benefică - despre încălcarea limitelor în terapie

❗Cred că e nevoie să vorbim și sa scriem mai mult și mai des despre zonele gri și negre ale psihoterapiei, despre procesele care își pierd caracterul terapeutic, adică nu mai sunt în beneficiul pacientului.

⛔ Consider că psihoterapia nu ar trebui să fie despre:

👉SEDUCȚIE EMOȚIONALĂ

-A permite adresarea la ”per tu” (sub pretextul micșorării anxietății și facilitării deschiderii analizandului sau din dorința mai mult sau mai puțin conștientă de a ne face plăcuți, agreabili, abordabili, moderni);
-A alinta pacienții cu apelative de tipul ”Draga mea” / ”iubita mea” / ”dragule„ etc
-A prelungi ședințele peste durata stabilită;
-A primi sau a oferi cadouri;
-A permite/încuraja atingerile (oricât de „inocente” ar fi)
-A lăuda excesiv, a flata recomandând urmarea unei profesii în domeniul psihologiei;
-A fi prea bun și binevoitor, prea disponibil, a scrie pe messenger, a ține legătura în afara ședințelor (excepție fac urgențele, unde se poate solicita ajutorul și în afara ședințelor),
-A sprijini în alte moduri decât cele strict psihoterapeutice (prin facilitarea unor legături în domeniul afacerilor/împrumuturi/solicitări personale, prin orice alt mod care depășește relația profesională); este permisă recomandarea de a merge către alt specialist atunci când psihologul simte că este depășit de nevoile pacientului sau că acestuia i-ar fi de folos un tratament mai complex (consult psihiatric, internare etc)

⛔VIAȚA PSIHOLOGULUI/PSIHOTERAPEUTULUI (auto-dezvăluirile)

👉Știu că în multe abordări terapeutice expunerea și vulnerabilizarea terapeutului sunt permise și chiar încurajate (punctual), sub pretextul stimulării vulnerabilizării și în celălalt, al sporirii empatiei sau înțelegerii, al încurajării autenticității. Sună frumos și binevoitor, însă NU este benefic absolut deloc. Consider aceste motivații doar raționalizări care ascund seducție. Chiar dacă pe moment poate pacientul se simte mai înțeles prin prisma exemplului primit din realitatea terapeutului, pe termen lung nu se schimbă nimic. Chiar dimpotrivă, e dăunător relației terapeutice în care ca pacienți avem nevoie să proiectăm din noi și să lucrăm cu fantasma, cu transferul, cu relația terapeutică așa cm se dezvoltă ea complex, dincolo de cunoașteri banale și seci exprimate. Nu rezonez cu niciun fel de vulnerabilizare, indiferent dacă poveștile de viață ale psihologului ocupă toată ședința sau doar 5 minute. Psihoterapia ar trebui să fie doar DESPRE PACIENT. (Singurele excepții admise în psihanaliză sunt scurte confirmări ale unor angoase ale pacienților, felul în care uneori deduc despre terapeut și au nevoie să se asigure că gândurile lor sunt reale etc.)

⛔INVITAȚII ÎN AFARA CABINETULUI

-Organizarea de ”retreat-uri”, excursii, tabere, ieșiri de grup sau 1 la 1, în afara cabinetului/ședințelor;
- Invitarea la expoziții personale, conferințe, teatru, cafea, timp liber petrecut împreună;
- Prietenie pe facebook, legături virtuale, grupuri de whats app etc

⛔LUCRUL CU RUDE / CUNOSCUȚI / prieteni ai pacienților

- Pacienții au dreptul la un terapeut al lor și doar al lor, cât mai aproape de neutralitate și care să respecte confidențialitatea totală;
- Partenerii nu pot lucra individual cu același terapeut, nici nu pot face terapie de cuplu dacă unul din ei a început procesul individual anterior;
- Nu se lucrează cu rude, nici cu prieteni, nici cu prietenii pacienților

⛔RETRAUMATIZARE

-A presa pacientul să aleagă anumite direcții (a ghida/direcționa): să ierte, să înțeleagă anumite persoane din viața lui, să se împace, să ia inițiative, să ia sau să nu ia niște decizii etc;
-A brusca pacientul să se schimbe într-o direcție sau alta, conform concepțiilor psihologului;
-A menaja excesiv pacientul, neputându-i arăta și partea lui de răspundere, a îl păstra într-un rol de victimă sau de infantilitate;
-A fi nesincer, ipocrit, lipsit de contact cu propriile gânduri și trăiri, a nu fi conștient de propriul contra-transfer, a proiecta pe pacient din tine, a nu îți asuma procesul și implicarea;
-A deveni abuzator – agresiv, violent verbal, prea strict, prea dur, judecător, critic, autoritar, castrator, a contrazice pe subiecte teoretice, a vrea să domini, să ai dreptate, a considera că ești superior și știi mai bine etc.

⛔SEDUCȚIE SEXUALĂ:

-A atinge, a încuraja atingeri;
-A seduce verbal, a vorbi cu conotație s*xuală, a face complimente;
-A avea o atitudine seductivă, interpretativă, a bate apropouri;
-A invita și a da curs unor invitații de întâlniri în afara ședințelor;
-A depăși granițele profesiei și a săruta/face s*x cu pacienții – singurul răspunzător pentru această abatere gravă este profesionistul, cel care se află în postura de autoritate; el trebuie să păstreze granițele relației, el se asigură că limitele sunt respectate, el trebuie tras la răspundere.

Lista poate fi completată. Nu consider că dețin adevăruri, sunt doar perspectivele mele. Nu consider că nu greșesc cu nimic, doar încurajez introspecția, analiza de sine, terapia personală a profesioniștilor. Încurajez gândirea critică și cu propria minte, de către fiecare om, în orice postură s-ar afla.

Text complet, pe site: https://ganduripsihanalitice.ro/cand-psihoterapia-nu-este-benefica-terapeutica/