27/09/2023
Cat din ceea ce fac pentru el il ajuta cu adevarat pe micul meu sportiv?...
Cat timp am studiat pentru masterul de psihologia sportului, a luat nastere in mine dorinta de a vedea ce se intampla in culisele sporturilor. Astfel, am inceput sa merg la tot felul de competitii, am luat parte la meciuri atat intre echipe de adulti, cat si intre echipe de copii.
Zilele acestea, participand la o competitie sportiva intre copii, am vazut o mamica tragandu-si la un moment dat copilul de pe teren. Copilul nu intelegea de ce il duce in tribuna si tot intreba "De ce? Vreau sa mai raman!"
Auzind la sfarsitul meciului discutia dintre antrenor si mama copilului, am inteles ca aceasta venise sa certe antrenorul pentru ca cel mic a fost scos pe banca d**a 15 minute de joc. Antrenorul i-a explicat ca cel mic avea nevoie de o pauza si urma sa intre inca 15 min in repriza a doua, mamica la randul ei spunea ca ea isi cunoaste cel mai bine copilul si daca ea stie ca acesta nu are nevoie de pauza, atunci asa este.
Desi m-a inmarmurit momentul intr-o prima faza, am inteles ca mama respectiva facea totul pentru a-si proteja copilul, pentru a-i "obtine" mai mult timp de joc si pentru a-l responsabiliza deoarece, zicea ea, tocmai vorbise cu el sa dea totul cand joaca fotbal daca vrea sa joace, daca nu vrea sa joace, sa se ocupe de scoala.
Am inteles in acea clipa ca nu este de judecat atitudinea mamei, ci trebuie educati parintii pentru a intelege rolul pe care il au ca parinti ai micilor sportivi.
La fotbal se observa cel mai clar cm parintii dau indicatii copiilor de pe margine, fiind uneori mult mai vocali decat antrenorii din teren, cm cearta copilul, cm isi exprima dezamagirea fata de ratarile copilului lor.
Si asta doare....
La un alt meci am observat cm o mamica tipa constant la copilul ei ce si cand sa faca si atunci cand el rata il apostrofa din tribuna. Insa, de cate ori acelasi copil avea preluari frumoase sau dadea pase bune era incurajat de... parintii altor copii, nu de mama lui.
Si asta doare...
Dorinta asta a parintilor de a performa copiii lor ajunge uneori sa umileasca copiii, sa ii faca sa simta neputinta in a-si multumi parintii si asta va avea rezultate si pe termen lung.
Umilinta, neputinta, frustrare.
Unde sa mai punem ca exista si antrenori care umilesc copiii si parintii aproba aceasta abordare!
La una dintre echipele cu care am avut ocazia sa interactionez, antrenorul exploziv pe care il aveau copiii cu cateva luni in urma, a fost inlocuit cu un antrenor calm, calculat, care nu a jignit copiii nici macar o data in timpul scurs de cand preluase echipa.
Desi totul parea a fi pe calea cea buna, la o discutie cu parintii, antrenorul a fost apostrofat ca nu se infinge in ei, ca nu tipa, ca ii asculta. Ca ai lor copii asa sunt invatati sa fie antrenati si ei nu asculta altfel...
O asemenea dorinta avem ca parinti de a ne disciplina copiii, incat ajungem sa cerem unor straini sa tipe la ei, sa ni-i umileasca nitel ca sa simta rusinea si sa nu mai faca ce vor ei.
Consider important ca, undeva la nivel de federatii sportive, sa existe regulamente clare in aceea ce priveste atat patrunderea parintilor in spatiul de antrenament/meci, cat si interventiile verbale ale acestora in timpul antrenamentelor.
De-a lungul acestor ani am auzit numerosi copii care se aflau la antrenamente tipand din teren ca sa le raspunda parintilor care si ei tipau de pe margine, furiosi ca cel mic nu ii asculta.
Trebuie ca noi, parintii, sa intelegem ca rolul nostru se opreste la poarta terenului si de acolo mai departe intra in scena antrenorul. El este cel care raspunde de copiii nostri cat ei se afla acolo si tot lui trebuie sa avem increderea sa ii predam si rolul de "educator" al lor in timpul antrenamentelor. Nu tipam, nu dam indicatii, nu ne certam cu antrenorul in vazul copiilor daca noi credem ca ni-l nedreptateste pe al nostru.
Oricare dintre interventiile de mai sus va lovi fix in copiii nostri deoarece ei vor fi cei afectati, umiliti.
