Mariana Popescu

15/12/2025

Și dacă ți-aș spune că…

nu contează cât de mult faci, oricum se întâmplă?
nu contează cât de mult îți dorești, oricum vei fi „trasă de val”?
nu contează cât de conștient alegi… pentru că întrebarea reală este: cine alege, de fapt?

Ești tu?
Sau este un tipar vechi, o strategie de supraviețuire, o loialitate inconștientă față de ceva ce curge prin tine de generații?

Am, uneori, senzația că întreaga industrie a dezvoltării personale se sprijină pe o premisă greșită. Una extrem de seducătoare.

Ni se spune constant: ieși din zona de confort, schimbă-te, evoluează, gândește pozitiv, ridică-ți vibrația, nu mai amâna, poți mai mult.
Toate aceste mesaje pornesc, mai pe față sau mai subtil, de la aceeași idee: nu ești suficient așa cm ești.

Că dacă te-ai opri din „lucrat cu tine”, dacă ai înceta să te împingi, dacă ai lăsa viața să curgă… ai deveni cel mai probabil leneșă, mediocră, blocată într-o pătrățică sigură, dar lipsită de sens.

Ca și cm omul, lăsat în pace, ar fi un eșec.

Și poate cea mai mare ruptură s-a produs în momentul în care am încetat să ne mai încredem în instinctul nostru înnăscut și am început să dăm toată puterea minții.

O minte care creează probleme, apoi creează „soluții”, metode de salvare, tehnici de ridicare a vibrației, strategii prin care să ne scoată din ceea ce… tot ea a creat.

Ne-am îndepărtat de inteligența naturală a corpului, de ritmul interior, de acel „știu” profund care nu are nevoie de argumente.
Am început să ne corectăm în loc să ne ascultăm.
Să ne optimizăm în loc să ne simțim.

Industria dezvoltării personale — cu toate intențiile ei bune — se hrănește adesea din frică.
Frica de stagnare, de a nu fi suficient, de a pierde timp, oportunități, sens.

Și la un moment dat obosești… să te repari, să devii „o versiune mai bună”, să crezi că mereu mai e ceva în neregulă cu tine.

Poate atunci începe adevărata claritate: nu tu erai problema. Premisa era.

Poate că avem nevoie de ceva mult mai greu de tolerat într-o lume a performanței: să fim.
Să fim fără să ne justificăm, fără să ne grăbim.

Pentru că, paradoxal, când omul este lăsat să fie cu adevărat, nu haosul iese la suprafață,
ci o inteligență profundă, un ritm propriu, o ordine care nu poate fi forțată.

Poate că nu trebuie să ne schimbăm atât de mult pe cât trebuie să ne reîntoarcem la noi.
Iar uneori, cea mai mare transformare nu apare din făcut, ci din renunțarea la luptă.

Pentru că, mai presus de toate,
nu ne rămâne decât să fim și să trăim.

Dacă simți că ai obosit să te împingi, să te schimbi, să te „repari”,
și vrei să înțelegi ce din tine conduce, de fapt, alegerile tale,
te invit la o sesiune 1:1 de clarificare.
Nu ca să te schimb, ci ca să vezi mai limpede ce este deja acolo, dincolo de frică, roluri și strategii de supraviețuire.
📩 Scrie-mi în privat pentru detalii sau 👇 lasă mai joi "vreau".

18/11/2025

17/11/2025

Toată lumea respinge, simte respingerea și tuturor ne este frică de ea, într-o măsură mai mare sau mai mică.

În timp ce mulți văd în frica de respingere o rană adâncă ce necesită vindecare, eu cred că ne naștem cu ea. Și prefer să pornesc de la premisa că respingerea este o parte naturală a creșterii și nu o dovadă că nu ești bun/ă, întreg/întreagă. Dacă acceptăm acest adevăr, respingerea devine o busolă, un filtru natural care ne ghidează.

Fiecare ușă care se închide, fiecare "Nu" pe care îl primești sau pe care ești obligată să-l spui, nu face decât să te redirecționeze către acele locuri și acei oameni care rezonează cu adevărul tău interior. Fiecare respingere te îndepărtează de oamenii nepotriviți și te aduce mai aproape de cei potriviți, care prețuiesc cu adevărat cine ești, ce oferi.

Un "Nu" rapid te ajută să nu pierzi timp și energie cu cineva care nu ar fi fost oricum un prieten fericit. Un “Nu” primit poate fi dureros, atunci când există un atașament foarte puternic, și, cu cât mai mare durerea, cu atât este mai mare puterea care a fost blocată în spatele acelei relații.
De câte ori am spus “Da” pentru că ne-a fost mult mai natural, pentru că am vrut să fie bine, pentru că ne-am gândit că așa aducem armonia, pentru că am vrut să ajutăm, pentru că ne-am considerat mai puternice, poate chiar superioare, pentru că am lăsat de la noi, pentru că … continuă tu.

Continuăm să spunem „Da” oricui ne cere ajutorul sau timpul, pentru că ne este mult prea dureros să rostim acel „Nu”. Este mult mai tentant să “te pierzi” în afară, decât să stai în interiorul tău.

Dar, fără să ne dăm seama, de multe ori când facem asta, noi spunem Nu unei părți din noi. Este o respingere de sine
inconștientă care, în timp, ne lasă fără energie și fără direcție.

Oboseala cronică vine din frica de rspingere, depresia, tristețea, lipsa de bucurie, deznădejdea, toate vin din frica de a spune Nu.

Și, dincolo de felul în care am fost educate sau am absorbit modele din jurul nostru, aceeastă frică este cât se poate de naturală. Faptul că spunem mai degrabă Da decât Nu nu este un lucru rău în sine, și ne cataloghează drept ființe umane, validând acea bunătate care există în fiecare dintre noi. Suntem ființe sociale, ne dorim apropierea de alții, apreciere și dragoste din partea lor.

Dar oprește-te din când în când și întreabă-te de ce spui Da? Cui spui Da? Merită? Simți că Da-ul tău este apreciat? Ai dovezi clare, concrete sau este doar în capul tău, o autoapreciere pe care ți-o dă sentimentul de a oferi, de a fi puternică sau chiar superioară?

Respingerea, de fapt, te ajută să te aliniezi cu sufletul tău – iar acesta este scopul suprem al oricărei călătorii.Problema nu este respingerea externă. Problema apare atunci când, de frica unui "Nu" din afară, ajungem să ne spunem "Nu" nouă înșine, zilnic, respingând-ne inconștient energia, timpul și dorințele. Acolo se instalează epuizarea.

Tu cm gestionezi respingerea? Spune-mi într-un comentariu o respingere pe care ai transformat-o într-un mare 'DA'.

10/11/2025

Nu știu dacă este un nou început sau doar cea mai firească continuare a drumului meu. Sunt în anul II la Psihologie și dacă m-ai fi întrebat acum 4-5 ani de facultate, ți-aș fi spus clar că nu am ce căuta acolo.

Am avut ocazia să mă înscriu la vremea respectivă, alături de mai mulți colegi, însă ideea nu mi-a surâs deloc.
Mi se părea limitată.
La vremea aceea, eram orientată către alte orizonturi — mai ample, mai luminoase, care păreau mult mai ofertante.

Am cochetat de-a lungul anilor cu rigori alimentare, reiki, yoga, thetahealing, regresii, constelații, vipassana, darkroom therapy, psihedelice.
Mă fascina tot ce însemna spiritualitate.

N-o să etichetez nimic, nu o să spun că una e mai bună decât cealaltă.
Vreau doar să împărtășesc etapa în care mă aflu acum.

Pentru că, da, și eu am spus cândva că „psihoterapia nu dă rezultate”.
Că mergi cu anii la psiholog și tot acolo rămâi.
Doar că acum, fiind aici, înțeleg altfel.
Perspectiva s-a schimbat.

În primul rând, cred că nu există o terapie universal valabilă.
Fiecare are plusurile și minusurile ei.
Fiecare persoană rezonează, la un moment dat, cu ceva — doar pentru ca mai târziu să simtă nevoia să se orienteze către altceva.

Echilibrul și măsura sunt esențiale, inclusiv în partea aceasta de căutare.
Iar dacă o practică — oricare ar fi ea — nu are rezultate în viața de zi cu zi,
dacă nu schimbă ceva în tine, în felul tău de a gândi,
dacă nu-ți îmbunătățește calitatea vieții, atunci, sincer, nu-i mai văd rostul.

Privind în urmă, o parte din mine ar putea spune că anii de căutări spirituale m-au dus într-o lume aproape fantasmagorică — o lume ideală, plină de explicații miraculoase, dar uneori ruptă de realitatea concretă.
O lume a viselor și a simbolurilor, a dramelor și a vindecărilor,
vieți trecute în care am fost vindecători, preotese, împărătese, dar și tați punitivi, femei împietrite și agresori.
O lume în care credeam că pot regla energetic orice neajuns.

Unii mi-au spus — mai în glumă, mai în serios — că „mi-am prăjit creierii” sau că „am apucat-o pe căi greșite”.

Sau poate că exact de aceste experiențe aveam nevoie, ca să nu mai fiu atât de legată de materie, de circumstanțele exterioare ale vieții.

Astăzi sunt într-o etapă în care nu mi se pare nimic mai spiritual decât această realitate.
Avem atâtea de experimeentat aici, în viața aceasta, încât nu mai simt nevoia să merg în alte vieți.
De fapt, mai există altceva decât această viață? Decât acest moment?
Acum și Aici îți oferă ocazii nebănuite pentru a-ți integra trecutul, traumele, secretele,
și să-ți creezi viitorul pe care îl meriți.
Toată „karma” e aici și acum, în tot ce ne înconjoară, și se dezvăluie în cea mai potrivită manieră posibilă.

Nu e musai să faci nimic dacă nu vrei — oricum vei trece „examenul”,
cu sau fără voia ta.
Dar să faci și să înțelegi acum,
e un privilegiu și o alegere, care îți folosește ție, copiilor tăi și celor care au fost și vor fi vreodată.

Astăzi știu că spiritualitatea nu e undeva departe, în lumi subtile.
Este aici — în felul în care trăim, iubim, muncim, ne ridicăm după fiecare cădere.
Nu mai fug de realitate.
O onorez.
Pentru că ea este cel mai profund maestru.

Iar ceea ce fac acum este o modalitate de a împărtăși cu voi această viziune. Și nu știu dacă este un nou început sau doar cea mai firească continuare a drumului meu.
Ambele sunt adevărate.

Poate că acesta e sensul tuturor căutărilor:
să învățăm să trăim spiritualitatea în cotidian,
să vedem sacrul în firesc,
și să descoperim că, în cele din urmă, „acasă” e aici, în viața aceasta, exact așa cm este.