10/03/2026
Nu știu alții cm sunt, dar eu mi-amintesc cu drag de momentul în care așteptam să fiu sunată de o prietenă din liceu. Seara. Pe telefonul fix. Ne citeam poezii, ne povesteam dramele de peste zi și chicoteam când ne auzeam una pe cealaltă.
Vocea unei persoane rămâne constant cu mine. Este printre ultimele amintiri care se șterge și dintre primele care se activează când mă gândesc la oameni. La voce se adaugă gesturile lor specifice și felul în care mă simt alături de ei. Ordinea este aleatorie.
Îmi displace să trimit mesaje text cu lucruri importante la persoanele care îmi sunt dragi. Evit și refuz explicit să fac treaba asta. Undeva prin Barcelona, într-o ședință de psihoterapie alături de psihoterapeuta mea de atunci, am realizat cât de mult crește riscul de distorsionare a informației printr-un simplu mesaj text.
De exemplu acum, în timp ce scriu aceste rânduri mă simt relaxată, concentrată și curioasă de ceea ce apare în mine. Mă întreb, la tine cm ajunge informația? Prin ce filtre o treci? Ce voce răsare în timp ce parcurgi rândurile de aici? Ia-ți puțin timp să te observi.
Cert este că, în scris, venim cu inputul emoțional la care avem acces în acest moment. Care de multe ori nu are neapărat legătură cu cel al interlocutorului nostru.
Văd mesajele text ca pur informative. Le folosesc cât pot de scurt și la obiect. Când vreau să ascult persoana și să rezolvăm lucrurile direct, sun.
În ziua de azi avem acces non stop la mijloace de comunicare, dar pare că este greu să comunicăm direct. Rămâne această nevoia de a ne simți auziți, ascultați așa cm suntem.
Aveam azi de transmis un mesaj clar cuiva drag și am stabilit să ne auzim la telefon. A fost un moment de multă căldură și vulnerabilitate, de AHA-uri de ambele părți.
De tăcere.
De inflexiuni ale vocii.
De nuanțe ale emoțiilor.
De întreruperi.
De timp de răspuns.
De reacții și de răspunsuri.
De a simți și de mă lăsa simțită.
Să ne dăm cât mai multe șanse la dialog. Acolo unde se poate. Zic.
