Psihiatrie Dr. Anca Dragan

15/02/2026

10/02/2026

Please be advised that LiteSpeed Technologies Inc. is not a web hosting company and, as such, has no control over content found on this site.

10/02/2026

Cercetătorii de la Cambridge au analizat cele 5 vârste ale creierului și au făcut o descoperire interesantă despre durata adolescenței.

28/01/2026

„Persoanele care rămân agere mintal până la 80 de ani par să aibă un avantaj genetic puternic care le protejează creierul.

Un nou studiu dezvăluie că „super-bătrânii” sunt mult mai puțin predispuși să fie purtători ai genei celei mai asociate cu riscul de Alzheimer, chiar și în comparație cu alți seniori sănătoși. Cercetătorii au descoperit, de asemenea, niveluri mai ridicate ale unei variante genetice protectoare în acest grup. Împreună, descoperirile ajută la explicarea motivului pentru care unii oameni îmbătrânesc cu minți remarcabil de tinere.

Printre factorii genetici cunoscuți asociați cu boala Alzheimer (BA) cu debut tardiv, o variantă genetică se remarcă drept cel mai puternic factor de risc. Această variantă este APOE-ε4. O altă formă a aceleiași gene, APOE-ε2, a fost asociată cu o probabilitate mai mică de a face Alzheimer și se crede că oferă un anumit nivel de protecție împotriva bolii.

Cercetătorii au descoperit și o altă distincție genetică importantă. Pentru prima dată, s-a demonstrat că „super-bătrânii” au o frecvență mai mare de APOE-ε2, varianta genetică asociată cu un risc redus de Alzheimer.

Comparativ cu cei de 80 de ani și peste cu un nivel cognitiv normal, persoanele „super” au avut o probabilitate cu 28% mai mare de a fi purtătoare de APOE-ε2. În comparație cu participanții cu vârsta de 80 de ani sau peste care sufereau de demență Alzheimer, persoanele în vârstă au avut o probabilitate cu 103% mai mare de a avea această variantă protectoare.

„Acesta este de departe cel mai mare studiu de până acum care a identificat diferențe în frecvența alelelor APOE-ε4 pe baza statutului de super-bătrân și primul studiu care a găsit o relație între frecvența alelelor APOE-ε2 și statutul respectiv. Ne așteptăm ca aceste descoperiri să susțină un interes continuu asupra întrebărilor legate de modul în care aceste variante pot influența dezvoltarea demenței clinice cauzate de boala Alzheimer, precum și asupra fenotipului de super-îmbătrânire, în general.””


foto: articolul citat

27/01/2026

Reguli de alimentație sănătoasă explicate medical, pe baza dovezilor științifice. Ce recomandă ghidurile pentru prevenție și sănătate pe termen lung.

25/01/2026

Dacă te gândești la ce cred alții despre tine prea des, ești victima unei erori psihologice numite „Efectul de Reflector” (The Spotlight Effect). Studiile arată că noi supraestimăm masiv cât de mult ne observă ceilalți. Dacă ai o pată pe cămașă sau spui o prostie, crezi că 50% dintre oameni au observat și te judecă. În realitate, procentul este sub 10%. Motivul? Toți ceilalți sunt prea ocupați să se gândească la propriile lor „pete” și la ce crezi tu despre ei. Nimeni nu te analizează atât de atent pe cât crezi, pentru că fiecare este protagonistul propriului film.

Termenul a fost inventat și popularizat de psihologii Thomas Gilovich și Kenneth Savitsky, în urma unui experiment celebru realizat la Universitatea Cornell în anul 2000. În cadrul studiului, studenții au fost rugați să poarte un tricou cu un imprimeu jenant (cu fața cântărețului Barry Manilow) și să intre într-o cameră plină de oameni. Participanții au estimat că cel puțin jumătate dintre cei prezenți vor observa tricoul rușinos. Rezultatele au arătat însă că mai puțin de 20% dintre oameni au remarcat de fapt imprimeul, demonstrând discrepanța uriașă dintre percepția noastră internă și realitatea externă.

Cauza principală a acestui fenomen este ceea ce experții numesc „ancorarea egocentrică”. Noi suntem centrul propriului nostru univers și vedem lumea exclusiv prin ochii noștri. Deoarece suntem hyper-conștienți de propriile noastre acțiuni, haine sau stări emoționale, presupunem automat că și ceilalți au acces la aceleași informații. Ne este greu să ne detașăm și să realizăm că pentru o altă persoană, noi suntem doar un element de fundal, o figurație în propria lor dramă existențială.

Efectul de Reflector nu se aplică doar momentelor jenante, ci și reușitelor sau schimbărilor pozitive. Dacă îți schimbi coafura, îți cumperi o haină nouă scumpă sau ai o prezentare excelentă, te aștepți la o reacție majoră din partea celor din jur. Adesea, lipsa acestei reacții duce la dezamăgire. Adevărul este că oamenii observă imaginea de ansamblu (gestalt-ul), nu detaliile fine pe care tu le-ai studiat minute în șir în oglindă.

Un concept strâns legat de acesta este „Iluzia Transparenței”. Aceasta se referă la tendința noastră de a supraestima măsura în care starea noastră internă este vizibilă pentru ceilalți. Când suntem emoționați, avem impresia că toată lumea vede cm ne tremură mâinile sau cm ne roșim, ca și cm emoțiile ar fi scrise pe fruntea noastră. În realitate, majoritatea oamenilor au fețe mult mai puțin expresive decât cred, iar anxietatea internă rămâne, de cele mai multe ori, ascunsă privitorilor externi.

Din punct de vedere evolutiv, această sensibilitate exagerată la opinia celorlalți a avut un rol în supraviețuirea speciei. Într-un trib mic, a fi judecat negativ sau exclus putea însemna pierderea protecției grupului. Creierul nostru a evoluat să fie precaut și să monitorizeze constant poziția socială. Astăzi, însă, acest mecanism vechi rulează într-un mediu modern sigur, generând o anxietate socială nejustificată de pericole reale.

În era digitală, rețelele sociale amplifică artificial acest efect. Platformele sunt construite pentru a ne pune în centrul atenției, prin like-uri și vizualizări. Acest lucru ne antrenează mintea să creadă că avem o audiență permanentă. Totuși, chiar și online, oamenii consumă conținutul rapid și superficial. Un story postat de tine poate fi vizualizat de sute de persoane, dar reținut de foarte puține, deoarece fluxul informațional este continuu și atenția utilizatorilor este fragmentată.

Conștientizarea acestui efect poate fi extrem de eliberatoare. Odată ce înțelegi că „reflectorul” nu este pe tine, frica de eșec scade. Poți să îți asumi riscuri, să dansezi la o petrecere, să vorbești în public sau să porți haine excentrice, știind că, în cel mai rău caz, oamenii vor observa pasager și vor uita în câteva minute. Gafa care ție ți se pare monumentală și care te ține treaz noaptea este, pentru ceilalți, un non-eveniment.

Un exercițiu util pentru a combate acest efect este inversarea perspectivei. Gândește-te la ultima dată când ai observat o mică greșeală la un coleg sau la un prieten. Probabil că ți-e greu să îți amintești, sau dacă îți amintești, nu ai judecat acea persoană aspru. Dacă tu nu ții minte petele de pe hainele altora sau bâlbele lor, este logic să asumi că nici ei nu le țin minte pe ale tale. Oamenii sunt, în general, mult mai îngăduitori cu ceilalți decât suntem noi cu noi înșine.

În concluzie, Efectul de Reflector este o minciună a minții noastre, menită să ne țină în conformitate socială. Realitatea este că suntem mult mai liberi decât credem. Nu suntem supravegheați, analizați și catalogați la fiecare pas. Putem coborî de pe scena imaginară pe care ne-am urcat singuri și putem trăi autentic, fără povara unei audiențe critice care, de fapt, nici măcar nu privește.

22/01/2026

În timpul somnului profund, creierul este „spălat” la propriu. Un sistem numit sistemul glimfatic elimină deșeurile metabolice acumulate peste zi, inclusiv proteine asociate cu boli neurodegenerative. Această descoperire recentă a schimbat radical modul în care neurologii înțeleg necesitatea biologică a odihnei. Până nu demult, se credea că creierul își reciclează deșeurile la nivelul fiecărei celule în parte, dar acum știm că există o rețea hidraulică complexă dedicată acestei curățenii generale nocturne, care funcționează ca o infrastructură vitală de salubritate.

Acest mecanism funcționează ca o instalație de canalizare sofisticată care se activează aproape exclusiv atunci când dormim. Lichidul cefalorahidian, fluidul clar care înconjoară creierul și măduva spinării, este pompat activ în țesutul cerebral, unde se amestecă cu lichidul interstițial dintre celule. Această infuzie spală efectiv spațiile dintre neuroni, preluând reziduurile chimice și transportându-le către sistemul limfatic general al organismului, de unde sunt direcționate spre ficat pentru a fi eliminate definitiv din corp.

Un aspect fascinant al acestui proces este modificarea fizică a structurii creierului în timpul nopții. Cercetătorii au observat că, în timpul somnului, celulele gliale (celulele de suport ale neuronilor) se micșorează în volum. Această contracție creează spații interstițiale cu până la 60% mai largi decât în starea de veghe. Această dilatare a canalelor permite fluidelor să circule cu o viteză mult mai mare și să curețe profunzimile țesutului cerebral, lucru imposibil când suntem treji și celulele sunt „umflate” pentru a procesa informații.

Principalul deșeu vizat de această operațiune nocturnă este beta-amiloidul. Aceasta este o proteină care se produce natural în creier ca urmare a activității neuronale zilnice. Totuși, dacă nu este eliminată eficient și se acumulează în exces, ea tinde să formeze plăci insolubile care perturbă comunicarea dintre neuroni. Sistemul glimfatic este responsabil pentru eliminarea rapidă a acestei proteine înainte ca ea să devină periculoasă, prevenind depunerea ei pe termen lung.

Denumirea de „sistem glimfatic” provine de la combinarea cuvintelor „glie” și „limfatic”. Aceasta subliniază rolul crucial al celulelor gliale, în special al astrocitelor. Aceste celule au la capetele lor niște canale speciale de apă numite aquaporina-4, care funcționează ca niște supape de admisie. Ele permit lichidului cefalorahidian să intre rapid în creier de-a lungul vaselor de sânge, facilitând fluxul de curățare. Fără aceste canale funcționale, procesul de detoxifiere cerebrală ar fi extrem de lent și ineficient.

Consumul energetic al acestui proces explică de ce trebuie să fim inconștienți pentru ca el să aibă loc. Creierul consumă o cantitate uriașă de energie pentru a procesa informațiile senzoriale, pentru a gândi și a coordona mișcările în timpul zilei. Curățarea profundă este și ea un proces intensiv din punct de vedere metabolic. Biologic, creierul nu poate susține simultan ambele activități la capacitate maximă, așa că alege să facă „curățenie” doar atunci când activitatea conștientă este oprită.

Poziția în care dormim ar putea influența eficiența acestui drenaj. Studiile efectuate pe rozătoare au sugerat că poziția laterală (dormitul pe o parte) este cea mai favorabilă pentru funcționarea optimă a sistemului glimfatic. Se pare că în această poziție, gravitația ajută la optimizarea fluxului de lichide și la evacuarea mai rapidă a deșeurilor, ceea ce ar putea explica de ce aceasta este cea mai comună și instinctivă poziție de somn la majoritatea mamiferelor.

Pe măsură ce îmbătrânim, eficiența sistemului glimfatic scade treptat. Vasele de sânge devin mai rigide și pulsațiile arteriale, care ajută la propulsarea lichidului cefalorahidian prin țesuturi, devin mai slabe. De asemenea, distribuția canalelor de aquaporina-4 se poate deteriora. Această scădere a capacității de curățare contribuie la acumularea de proteine reziduale la persoanele vârstnice, fiind un factor cheie în declinul sănătății cerebrale asociat cu vârsta.

Importanța acestui sistem subliniază gravitatea privării cronice de somn. Când nu dormim suficient, nu doar că ne simțim obosiți, dar la nivel fizic lăsăm deșeuri metabolice să stagneze în creierul nostru. „Ceața mentală” și dificultățile de concentrare pe care le resimțim după o noapte nedormită sunt, parțial, rezultatul direct al acestor reziduuri neeliminate care interferează cu funcționarea clară a circuitelor neuronale.

În concluzie, somnul nu este o stare pasivă de inactivitate, ci o perioadă de mentenanță biologică activă și vitală. Sistemul glimfatic demonstrează că organismul are mecanici proprii care lucrează în tura de noapte pentru a proteja integritatea hardware-ului nostru mental. Înțelegerea acestui proces ne reamintește că o noapte bună de odihnă este una dintre cele mai eficiente metode de prevenție și menținere a sănătății pe care le avem la îndemână.

09/01/2026

Există un fenomen psihologic numit „Jamais vu” (Niciodată văzut), care este opusul lui „Déjà vu”. În timp ce Déjà vu te face să simți că ai mai trăit un moment nou, Jamais vu te face să simți că ceva extrem de familiar îți este complet străin. Ți s-a întâmplat vreodată să repeți un cuvânt comun (ca „ușă” sau „măr”) de atâtea ori încât, brusc, să nu mai aibă niciun sens și să pară doar o înșiruire ciudată de sunete? Sau să te uiți la fața unui prieten apropiat și, pentru o secundă, să ți se pară că te uiți la un străin? Este momentul în care creierul suferă o „oboseală semantică” și deconectează sensul de percepție.

Acest fenomen a fost studiat intens în anii 1960 de psihologul Leon James, care a inventat termenul de „saturație semantică”. El a explicat că, atunci când un neuron este activat în mod repetat și rapid pentru a procesa același stimul (același cuvânt sau imagine), acesta începe să obosească electrochimic. Eficiența transmisiei scade, iar creierul înregistrează doar forma vizuală sau sunetul cuvântului, dar eșuează temporar în a accesa „fișierul” de memorie care îi dă înțelesul. E ca și cm ai privi un obiect, dar ai pierde eticheta care îți spune ce este.

Un experiment fascinant realizat la Universitatea din Leeds de către cercetătorul Chris Moulin a demonstrat cât de ușor poate fi indusă această stare. El a cerut la 92 de voluntari să scrie cuvântul „ușă” de 30 de ori în decurs de 60 de secunde. Rezultatele au fost surprinzătoare: 68% dintre participanți au raportat simptome de jamais vu. Aceștia au început să se îndoiască de faptul că „ușă” este un cuvânt real, li s-a părut că l-au scris greșit sau au simțit că literele au devenit doar niște simboluri abstracte lipsite de sens.

Muzicienii experimentează adesea o formă specifică a acestui fenomen. Se poate întâmpla ca, în mijlocul unei piese pe care au repetat-o de sute de ori și pe care o știu pe dinafară, să privească partitura sau clapele pianului și să simtă brusc că nu recunosc nimic. Pasajul muzical devine străin, iar degetele par să nu mai știe unde să meargă. Este o scurtă deconectare între memoria procedurală (mișcarea automată a degetelor) și procesarea vizuală conștientă.

Din punct de vedere neurologic, jamais vu este adesea asociat cu lobul temporal al creierului, zona responsabilă pentru memorie și recunoașterea faptelor. Persoanele care suferă de anumite tulburări neurologice raportează frecvent aceste stări. Totuși, fenomenul apare și la oamenii perfect sănătoși, fiind declanșat de oboseală extremă sau de concentrarea intensă și prelungită asupra unui singur detaliu.

O altă manifestare comună are loc în timpul condusului pe distanțe lungi. Șoferii pot intra într-o zonă pe care o cunosc de ani de zile, cm ar fi strada spre propria casă, și brusc să aibă senzația dezorientantă că nu au mai fost niciodată acolo. Clădirile și drumul par noi și nefamiliare. Aceasta este o eroare temporară de potrivire a tiparelor: ochii văd drumul, dar hipocampul (centrul memoriei) întârzie să trimită semnalul de confirmare a familiarității.

Spre deosebire de déjà vu, care este adesea o senzație plăcută sau mistică, jamais vu tinde să fie o experiență tulburătoare și anxiogenă. Deoarece creierul nostru folosește familiaritatea ca pe o ancoră pentru a naviga prin realitate, pierderea acesteia, chiar și pentru câteva secunde, creează o senzație de izolare și frică. Subiectul se simte desprins de realitate, ca și cm ar fi un observator într-o lume pe care nu o mai înțelege.

Psihologii sugerează că acest fenomen ar putea avea și un rol funcțional, servind ca un mecanism de verificare a realității. Atunci când un proces devine prea automatizat, creierul ar putea induce intenționat o stare de jamais vu pentru a ne forța să ieșim din modul „pilot automat” și să reevaluăm situația. Este o modalitate prin care mintea se asigură că informația procesată este încă validă și corectă, resetând atenția.

Unii cercetători leagă acest sentiment și de Sindromul Capgras, o afecțiune mult mai gravă și permanentă, în care pacientul crede că o persoană iubită a fost înlocuită de un impostor identic. Deși în jamais vu știm rațional că persoana este cine pretinde a fi, sentimentul visceral de recunoaștere lipsește. Această paralelă subliniază faptul că recunoașterea nu este doar un proces vizual, ci și unul profund emoțional.

În final, jamais vu ne oferă o perspectivă rară asupra fragilității percepției umane. Ne demonstrează că sensul lucrurilor nu este intrinsec obiectelor sau cuvintelor, ci este o construcție mentală continuă. Atunci când privim un cuvânt și îl vedem doar ca cerneală pe hârtie, fără sens, vedem de fapt realitatea brută, neprocesată de filtrele culturale și de memorie ale creierului nostru. Este o eroare de sistem care ne arată cât de mult efort depune mintea pentru a face lumea să pară coerentă.

22/07/2025

Oamenii de succes nu se nasc, se fac. Cu toate acestea, părinții care ne educă și ne modelează determină în mare măsură ce vom deveni în viitor...

19/07/2025

TERAPIA cu PISICI: știință autentică.

Într-o zi, la Londra, într-un institut care studia terapiile care trebuiau aplicate oamenilor, o pisică pe nume Marta a intrat în laborator.

Trecerea pe lângă generatoarele de curent de joasă frecvență a trimis senzorii în înclinare. Oamenii de știință au măsurat apoi câmpul electromagnetic al pisicii și astfel au înțeles că pisica poate înlocui generatorul scump: câmpul ei era mai puternic. Curentul de joasă frecvență este folosit tocmai pentru tratamentul inflamației cronice.

După acest rezultat neașteptat au decis să facă un experiment: un grup de oameni a fost tratat cu un generator de curent de joasă frecvență, în timp ce celălalt grup a fost tratat cu ajutorul unei pisici.
Rezultatul? Cei care au urmat „terapia cu pisici” s-au vindecat cu toții, în timp ce în celălalt grup doar jumătate dintre bolnavi s-au vindecat.

Blana pisicii produce curent de joasă frecvență, în timp ce contactul dintre păr generează un câmp electric puternic. Acești curenți pot acționa asupra centrilor de inflamație și pot ucide microbii. În plus, o pisică poate înlocui până la 5 generatoare moderne de curent de joasă frecvență. Animalul în sine nu suferă nicio daune și, de asemenea, știe când să încheie sesiunea și să aibă grijă de el însuși.

Terapia felină este deosebit de eficientă pentru tratarea articulațiilor și a bolilor ginecologice. Femeile pot pur și simplu să aseze pisica pe burtă, mângâind-o timp de aproximativ douăzeci de minute, pentru a avea un efect terapeutic.

Therapeutic Cat Touch îmbunătățește circulația sângelui și regenerează țesuturile.

Masajul pe care pisicile il fac cu unghiile actioneaza de fapt asupra punctelor reflexe, asemanator cu acele de acupunctura.

Este suficient să spunem că torsul pisicilor este și o terapie (sunică); toarcerea este mai puternică decât terapia cu ultrasunete (pisica însăși toarce pentru a se vindeca, pe lângă toarcetul de plăcere).

Banda de frecvență a toarcerii (25 - 50 Hz, cu vârfuri de până la 150 Hz) întărește oasele, îmbunătățește circulația cerebrală, stabilizează tensiunea arterială și ritmul cardiac.

Pisicile știu să transforme energia bolii, știind să-și schimbe energia cu energia umană (trebuie spus că energia pisicilor este foarte asemănătoare cu cea a oamenilor).

Există boli „yin”, cu lipsă de energie (nevrastenie, artrită, hipotensiune, oboseală cronică), pentru tratamentul cărora animalul trebuie poziționat astfel încât capul să fie în stânga și spatele corpului, în dreapta.

Pisicile albe ar fi mai potrivite pentru aceste boli. Pentru bolile „yang” (hipertensiune, infarct, accident vascular cerebral) pisica este plasată în poziție inversă; pisicile negre ar fi mai potrivite pentru aceste boli.
Pisicile cenușii și pisicile tigrate sunt „universale” și vindecă totul, în timp ce pisicile roșii își încarcă oamenii cu energie pozitivă.

Există, de asemenea, o teorie conform căreia pisica este singurul animal capabil să absoarbă o cantitate mică de energie negativă, așa că ocazional vedem pisici deasupra computerelor și a aparatelor.

La urma urmei, simte când, într-un anumit punct al corpului uman, potențialul energetic se modifică și, sprijinindu-se pe el, reușește să echilibreze sistemul energetic uman.

Terapia cu pisici poate determina absorbția vânătăilor interne, ca să nu mai vorbim de restabilirea schimburilor celulare.

Cei care iubesc pisicile, de fapt, apelează la medici mai puțin decât cei care le evită.

Este imposibil să forțezi pisica să-și trateze stăpânul; trebuie să existe dragoste și încredere între cei doi; iar pisicile sunt foarte sensibile la modul în care sunt tratate.

Pisica este, de asemenea, capabilă să moară dacă proprietarul ei a acumulat prea multă energie negativă...