15/11/2025
Subscriu! Felicitări doamna dr. pentru luciditate și curaj!
Încă îmi pare rău că nu am rămas să practic medicina în străinătate…
Spun asta cu tristețe, nu cu reproș.
Cu luciditatea unui medic care a făcut suficiente gărzi, a văzut suficiente urgențe, suficiente destine frânte ca să distingă între vocație și uzură…
Și o spun acum pentru că zilele acestea simt ceva ce nu am simțit niciodată atât de apăsat:
frica a intrat în medicină.
Nu frica de boală, ci frica de oameni.
Frica de a fi interpretat greșit.
Frica de a nu fi filmat, acuzat, etichetat…și nu e prima dată …
Frica de a nu deveni tu, peste noapte, „exemplul negativ” într-o poveste în care nu se mai face diferența între individ și breaslă.
Experiențele mele din Belgia și Italia au fost complet diferite: acolo, dacă îți faci treaba corect, sistemul te protejează.
Nu există linșaj public pentru suspiciuni.
Nu ești demontat pentru o interpretare, o emoție sau o jumătate de poveste…
Ești judecat după rezultate, NU după reacțiile de pe rețelele sociale…
Acolo, medicul corect este protejat, iar medicul abuziv este sancționat.
Așa funcționează o societate matură.
Un abuz individual nu definește medicina și nu definește oamenii decenți care o practică.
Dar ceea ce mă îngrijorează profund este ceea ce se întâmplă în jurul profesiei:
un val de suspiciune generalizată,
un tribunal public care judecă în direct,
o nevoie de vinovați înainte de probe…
Și medicii buni, aceia care ar trebui protejați, încep să tacă…
Medicina nu mai este judecată prin rezultate, ci prin percepție.
Și asta este cel mai periculos lucru care i se poate întâmpla unui sistem sanitar.
În sistemele occidentale în care am lucrat, dacă ai tratat corect, ai documentat corect, ai comunicat corect, sistemul te susține.
La noi, chiar și când faci totul corect, trăiești cu sentimentul că oricând cineva poate interpreta altfel…
Așa se pierde o profesie.
Nu prin plecări masive.
Prin transformarea medicilor în oameni speriați.
Nu medicii pleacă.
Pleacă decența.
Pleacă încrederea.
Pleacă siguranța de a practica medicina fără frică.
Iar asta mă doare cu o durere pe care doar cei din interior o înțeleg.
Pentru că eu știu cm arată medicina practicată într-un loc unde oamenii respectă, NU vânează!
Știu cm arată o echipă protejată, NU expusă.
Știu cm arată un sistem construit pe încredere, NU pe suspiciune.
Și da, uneori stau și mă întreb:
dacă aș lua-o de la început, aș mai rămâne?
Adevărul, oricât de greu ar fi de spus, este acesta:
nu știu, NU CRED…
Dar știu și ceva ce puțini au curajul să recunoască:
nimeni nu rămâne doar pentru oportunități.
Rămâi pentru oameni, pentru familie, pentru ancorele emoționale care te țin într-un loc.
Uneori acestea sunt frâne, alteori sunt case…
Dar să nu creadă nimeni că vorbesc din „strugurii sunt acri”.
În lumea asta mare, un medic bun are oferte peste tot.
Asta nu e problema.
Problema este dacă mai ai liniștea să-ți faci meseria acolo unde ești.
Ce știu, însă, este că nu putem continua așa.
Nu putem confunda responsabilitatea cu execuția publică.
Nu putem transforma medicina într-un câmp de vânătoare.
Nu putem distruge încrederea dintre medic și pacient și apoi să ne mirăm că ne lipsesc doctorii.🫣
Pentru că fără încredere nu există îngrijire.
Fără decență nu există profesie.
Și fără un minim respect reciproc nu există viitor.
❤️Această postare este un semnal și o tristețe.
Nu un reproș, nu o scuză, nu o apărare.
Este îngrijorarea unui medic care încă mai crede în oameni,
dar simte cm oamenii se îndepărtează de puntea de încredere pe care medicina a fost construită.
CE PUNEM ÎN LOC?
Nimic nu se poate construi pe frică și pe neîncredere.
Nici o profesie.
Nici un sistem.
Nici o țară.
