07/05/2025
“O colectivitate rănită profund în identitatea sa nu-și recunoaște rănile doar în suferință, ci și în ceea ce o fascinează. În fața unui lider cu profil abuziv, care promite forță, siguranță și restaurarea unui “adevăr” pierdut, o astfel de comunitate nu vede pericolul, ci promisiunea reparației. Vocea ridicată, certitudinea agresivă, disprețul față de slăbiciune și discursul despre „ordine” pot suna, pentru cineva crescut în haos emoțional și instabilitate relațională, ca un ecou al unei iubiri autoritare, familiare, care nu a știut cm să protejeze cu blândețe, dar a fost tot ce era disponibil. În lipsa unei conștiințe colective maturizate emoțional, memoria traumei nu se manifestă doar prin teamă, ci și prin loialitate față de formele cunoscute de putere și atracția față de abuzator.
Acest tip de fascinație nu este o greșeală de logică, ci o miopie afectivă: ne atrage ceea ce ne seamănă în suferință, chiar dacă ne amenință de fapt în prezent. Liderii cu profil de abuzator nu impun doar control, ci reactivează o relație internă nerezolvată, promițând o iluzie de coerență psihică. Apar ca cineva care știe ce trebuie făcut, care nu ezită, care reduce complexitatea la alb și negru. O comunitate marcată de răni nevindecate va prefera adesea această claritate brutală în locul unui discurs care cere reflecție, discernământ și asumare comună. Și nu pentru că nu ar vrea adevărul, ci pentru că adevărul, rostit în forme umane, empatice, nu străpunge zidurile pe care le-au ridicat pentru a supraviețui.”
Restul postării Sandrei O’Connor este mai jos.
https://www.facebook.com/share/p/1FmxUeV2jp/?mibextid=wwXIfr
Am spus ieri că am să scriu despre asta, drept urmare scriu.
Anti sistem.
Toți suntem anti sistem. TOȚI suntem în aceeași tabără, vrem același lucru.
O colectivitate rănită profund în identitatea sa nu-și recunoaște rănile doar în suferință, ci și în ceea ce o fascinează. În fața unui lider cu profil abuziv, care promite forță, siguranță și restaurarea unui “adevăr” pierdut, o astfel de comunitate nu vede pericolul, ci promisiunea reparației. Vocea ridicată, certitudinea agresivă, disprețul față de slăbiciune și discursul despre „ordine” pot suna, pentru cineva crescut în haos emoțional și instabilitate relațională, ca un ecou al unei iubiri autoritare, familiare, care nu a știut cm să protejeze cu blândețe, dar a fost tot ce era disponibil. În lipsa unei conștiințe colective maturizate emoțional, memoria traumei nu se manifestă doar prin teamă, ci și prin loialitate față de formele cunoscute de putere și atracția față de abuzator.
Acest tip de fascinație nu este o greșeală de logică, ci o miopie afectivă: ne atrage ceea ce ne seamănă în suferință, chiar dacă ne amenință de fapt în prezent. Liderii cu profil de abuzator nu impun doar control, ci reactivează o relație internă nerezolvată, promițând o iluzie de coerență psihică. Apar ca cineva care știe ce trebuie făcut, care nu ezită, care reduce complexitatea la alb și negru. O comunitate marcată de răni nevindecate va prefera adesea această claritate brutală în locul unui discurs care cere reflecție, discernământ și asumare comună. Și nu pentru că nu ar vrea adevărul, ci pentru că adevărul, rostit în forme umane, empatice, nu străpunge zidurile pe care le-au ridicat pentru a supraviețui.
Am ajuns într-un punct în care nu mai putem vorbi despre alegeri fără să vorbim și despre rănile noastre, despre demnitate, fără să ne întrebăm cm putem rămâne conectați, cm putem să nu ne atacăm, să nu aruncăm cu judecată în dreapta și în stângă, cm putem să rămânem oameni întregi în haos. De când s-a terminat turul 1 discutăm despre lupta între proști și deștepți, între informați și dezinformați, între bine și rău. Pentru fiecare tabără, cealaltă e opusul său negativ.
Nu suntem două tabere, suntem ACEEAȘI TABĂRĂ, împărțită acum în două. Lupta asta nu este între noi, e lupta noastră împotriva unui sistem corupt. Diferența dintre noi e în faptul că alegem “luptătorii” diferit. Poate pare simplist, dar nu e. Pare că după ce am avut un președinte fără glas, ceea ce ne poate scoate din tiparele cunoscute e vocea care se face auzită.
Eu nu am cm să am încredere în vocea care urlă, din considerente destul de serioase. Vocea care urlă nu are autocontrol.
E extraordinar de dificil să schimbi comportamente și reacții impulsive chiar și atunci când lucrezi în terapie, asumat și dornic, zeci de ani la asta. Pot garanta că de la urletele inumane adresate celor care i-au adus disconfort , de la “te agresez sexual scroafo”, nu ai cm să treci la coerență, autocontrol, ocrotire și considerație față de oameni, fără ani de zile de lucru cu sine. Poate că e reprezentantul ideii de libertate, dar nu va avea cm să aducă libertate, în lumea în care trăim, în care există sisteme sociale și economice structurate, în care dacă dorim să facem parte din lumea civilizată(și ne dorim asta), avem nevoie de colaborare, de coaliții, de alăturarea și apartenența la structuri care deja dovedit ne-au adus înspre o viață mult mai echitabilă decât înainte. Legislația europeană e cea care ne-a condiționat să ocrotim membrii societății în care trăim, cea care a ajutat femeile abuzate, cea care a permis să existe separare în baza abuzului emoțional, cea care a permis să reducem din fricile cu care am fost învățați să trăim, cea care ne susține în acest moment libertatea de a scrie ceea ce credem și a vorbi public despre perspectivele noastre. Inamicul comun e sistemul nostru intern corupt și rigid, care nu a reușit să se ridice la gradul de civilizație și echitabilitate la care am fi putut să ajungem dacă eram o nație cu adevărat liberă. Vocea care urlă, ne va duce destul de departe în jos de locul în care suntem acum, cu potențialul(nu mare, dar existent)de a ne pune în pericol și siguranța fizică. Un om furibund, nu are cm să protejeze și să ducă o comunitate spre bine, va transforma comunitatea în reprezentanți ai furiei sale, care se va manifesta asupra ei sau prin ea(iar asta se vede deja în interacțiunile dintre noi). Emoția impulsivă, nu ne permite să ne utilizăm coerența și cortexul prefrontal în momentul în care suntem în emoție. Un om care acționează atât de des în emoție reactivă din impuls, pur și simplu nu are cm să ia decizii raționale, care să ne aducă o viață mai bună. Nu are acces în acele momente la cortexul prefrontal, pentru a ajunge la logică și rațiune.
A fi împotriva unui sistem corupt nu înseamnă să urli mai tare decât el, nu înseamnă să devii războinicul dreptății. A fi împotriva unui sistem corupt înseamnă, pentru mine, să alegi conștient să nu te faci preș în fața minciunii, nici măcar atunci când e mascată de loialitate sau patriotism, înseamnă să nu te lași ademenit de cinismul care îți spune că nu contează ceea ce faci, pentru că totul e oricum deja pierdut.
Simt că e esențial să nu pierdem din vedere faptul că se poate spune „NU” și altfel decât prin revoltă agresivă sau prin retragere totală. Că putem lupta calculat, cu pași echilibrați, cu echipe competente care au ca interes central binele unei nații, nu binele personal. Copiii noștri vor crește sub ocrotirea celor pe care îi alegem. Ei se vor gândi la educația lor, la siguranța lor, la libertatea lor.
Putem rămâne în picioare fără să ridicăm pumnul.
Putem opune rezistență unui sistem strâmb trăind, vorbind și construind altfel.
Cu bun simț.
Cu onestitate.
Cu respect pentru sine și pentru ceilalți.
Știm cu toții cm e să simți gustul amar al unei alegeri care părea să fie despre speranță și s-a terminat cu o doză serioasă de dezamăgire, am trăit asta deja de mult prea multe ori. Știm cu toții cm e să ți se strângă în piept sentimentul că tot ce trăiești pare rupt dintr-o realitate distopică, că nu ajungi la niciun punct de echilibru, că sistemul e la fel de corupt, că taxele sunt din ce în ce mai strangulate, că munca cinstită pare să nu fie răsplătiră sau apreciată. Toți, din ambele “tabere”, trăim în aceeași realitate și vrem aceeași eliberare de trecut.
România poate fi ceea ce visăm, dar este despre ceea ce putem deveni împreună, dacă alegem să nu fugim de această realitate, dacă alegem gândindu-ne sincer la consecințele directe ale alegerilor noastre asupra lumii în care trăim, asupra tuturor celor din jurul nostru, din țara asta și din afara ei.
Suntem o țară care a învățat să ducă în spate mai mult decât trebuia și poate că e timpul să redevenim o comunitate, să ne înțelegem scopul comun și să alegem pe cineva cu care nu ne e teamă să stăm în același spațiu, dacă spunem ceva ce nu îi convine. Să alegem nu doar pentru că cineva ne promite o salvare, ci pentru că vedem în mod real cm poate sp contureze acea schimbare, concret, palpabil.
Pentru mine, a fi împotriva unui sistem corupt nu mai e despre reacție, ci despre direcție, despre coerență interioară, despre decență, despre felul în care trăiești ceea ce spui că crezi. Nu e simplu să facem asta, dar e posibil și cred cu tărie că merită să depunem tot efortul pentru a face din asta o realitate. Suntem atât de obosiți și de folosiți, încât nu cred că mai avem luxul să votăm doar din revoltă, ci și din discernământ și coerență, iar asta înseamnă să alegem pe cineva care ne oferă posibilitatea unei negocieri, a implicării sociale, a unei construcții colective. Nu mai e despre carismă și despre cine vorbește mai tare, despre cine dă cu pumnul și de cine ne e mai frică. Dacă am avea o echipă de fotbal și am alege căpitanul de echipă, l-am alege pe cel care e notoriu că a primit constant cartonașe roșii, am alege unu care ne-ar scoate din cursă? Mai ales având în vedere că nu e cunoscut ca a fi cel mai bun jucător, e unul relativ mediocru, cunoscut mai mult pentru că este foarte temperamental. Poate că a fi anti sistem ar putea însemna într-un final să nu mai alegem spectacolul, să plecăm de la condiționarea de pâine și circ și să alegem o viziune de leader care nu încearcă să ne cucerească emoțional și nu ne promite nimic în emoție, ci încearcă să ne țină pe termen lung într-un cadru echilibrat, în care vocile divergente să nu fie reduse la tăcere, ci ascultate cu responsabilitate, iar de acolo să creștem împreună, nu linșându-ne reciproc. Aș vrea să vă pot da eu o altă opțiune în afară de cei doi, dar nu pot, așa că dintre cei doi, comportamentele și ideologiile lor va trebui să alegem.
Nu o zic acum prima dată, scriu mereu despre asta. Eu sunt convinsă de faptul că putem construi o societate mai dreaptă, atunci când nu intrăm în luptă cu ceilalți, ci în parteneriat, când pornim înspre ceva nu cu o mână ridicată în aer în semn de revoltă, ci cu mâinile amândouă puse pe ceea ce e de făcut, pe ce e de reparat, pe ce e de protejat.
E foarte important să alegem anti sistem cu demnitate, cu discernământ, cu o conștiință trează, având ca direcție o societate civilizată și funcțională, care să ne cuprindă pe toți.
Las aici o poză care să ne facă pe toți să înțelegem pentru cine alegem noi de fapt, pentru toți copiii care ne vor purta alegerile.
