02/12/2025
Vă amintiți serialul M.A.S.H., cu chirurgi care operau soldați americani răniți în războiul din Coreea?
Ei bine, profesorul Agrippa Ionescu, întemeietorul chirurgiei plastice românești, a fostul unul dintre chirurgii care și-au făcut ucenicia în acel război, operând soldați nord-coreeni sau chinezi. Puțină lume știe contribuția medicală românească la acel conflict, de aceea las mai jos un articol scris de Radu Tudorancea în 2008, în Revista Istorică.
RĂZBOI ŞI PACE. ODISEEA GRUPULUI SANITAR ROMÂN PE FRONTUL RĂZBOIULUI DIN COREEA (1950–1953).
Se pare c-au existat două misiuni sau două grupuri sanitare românești pe frontul coreean, unul succedându-i celuilalt. Ultimul grup sanitar românesc şi-a început activitatea în Coreea din luna decembrie 1951, activând sub tutela Spitalului 39 Coreean.
Liderul grupului, medicul Csizer Zoltan, a scris un raport cu toate aspectele activităţii echipei de medici şi asistenţi români, începând cu drumul până la locul în care grupul avea să activeze, călătorie ce a implicat traversarea Uniunii Sovietice şi a Chinei.
Primele contacte cu partea coreeană, reprezentată de un înalt ofiţer, avuseseră loc abia la 21 decembrie, la Andun. Ultima parte a călătoriei, desfăşurată pe teritoriu coreean, ce a implicat parcurgerea câtorva sute de kilometri, avea să le ofere medicilor români, împărţiţi în trei camioane, primele experienţe legate de războiul din Coreea. Astfel, aceştia au fost martorii unei confruntări aeriene dusă de peste 30 de avioane, care i-a marcat puternic, cu atât mai mult cu cât convoiul a fost o perioadă împiedicat să înainteze din cauza unei pene, iar în zonă ascunzişurile nu erau bune.Odată ajunsă la destinaţie, echipa de medici români a fost instalată în şapte construcţii, care erau în mare parte băgate în pământ, cu scopul de a-i apăra pe locatari de tirul mitralierelor, dar care erau expuse faţă de bombe.
Pe lângă acest important neajuns, casele erau prost încălzite, iar alimentarea cu energie electrică se făcea cu intermitenţe, în condiţiile în care echipele de chirurgi trebuiau să-şi desfăşoare activitatea contra timp.
În altă ordine de idei, încăperile de locuit şi cele destinate activităţii medicale erau expuse numărului extrem de mare de şobolani: ,,[…] sunt şobolani foarte mulţi, care mănâncă perna de sub cap, umplută cu paie de orez, mănâncă curelele de la rucsac”.
Acestui gen de probleme i se alătura cel legat de aprovizionarea cu alimente şi de asigurarea hranei zilnice. Într-o primă fază, alimentele aferente raţiei medicilor români au fost gestionate şi preparate după obiceiuri coreene, aşa încât deseori apăreau neajunsuri (,,ne ridicam de la masă flămânzi”), în ciuda faptului că, teoretic, raţia era una consistentă, în condiţii de război. Neajunsurile legate de asigurarea hranei aveau să se diminueze după ce echipa de medici români a putut gestiona singură alimentele care i se cuveneau, astfel încât aceştia au început să pregătească mesele ,,după placul nostru”, fiind sprijiniţi totuşi de câteva ajutoare coreene. Treptat, grupul de medici a început să fie aprovizionat şi de o organizaţie de partid raională coreeană, care aducea românilor ţigări, ,,un fel de ţuică coreeană”, ouă, mere şi prosoape, în vreme ce Ambasada R.P. Române de la Phenian a făcut cadou medicilor o cantitate de coniac, utilizat de către membrii grupului ,,când e prea frig sau când primim vizita tovarăşilor coreeni”. De altfel, primul prilej de sărbătorire avea să fie aniversarea naşterii lui Stalin, 21 decembrie, ocazie cu care, la Andun, medicii români ,,au golit un pahar de cognac în sănătatea conducătorului drag al oamenilor din întreaga lume, a tovarăşului Stalin”.
În multe situaţii ,,găsim bolnavi nepansaţi de 6–7 zile, care zac în cămăşi murdare, pe o saltea îmbibată de puroi şi neînveliţi”, în condiţii de frig şi de mizerie cumplite, medicii din spital (inclusiv cei români) având la dispoziţie, pentru vindecarea bolnavilor, ,,numai patru-cinci feluri de medicamente”.
Operaţiile efectuate de medicii români, care se desfăşurau într-o sală de operaţie parţial subterană, erau duse cu greutate la bun sfârşit, în condiţiile în care instrumentarul chirurgical era extrem de modest sau uzat. Variaţiile de tensiune ale energiei electrice sau lipsa cu desăvârşire a acesteia în multe situaţii făceau ca operaţiile chirurgicale să se desfăşoare la lumina lumânărilor sau a ,,lanternelor noastre” (la un moment dat, chirurgii români au instalat chiar o lampă cu petrol – Petromax); gravitatea situaţiei era sporită de faptul că întrucât nu existau ,,nici mănuşi de cauciuc, nici aţă”, chirurgii români erau nevoiţi să opereze ,,cu mâna goală şi cazurile septice şi cele aseptice!”
Pentru ca situaţia să fie şi mai sumbră, toate secţiile spitalului (fiecare secţie fiind dispusă într-un sat) erau expuse în mod continuu raidurilor aeriene, care se desfăşurau, potrivit descrierilor, de câteva ori pe zi, încercând să provoace cât mai multe daune. Efectul asupra echipei de medici era puternic, autorul raportului arătând, între altele, că "era foarte dificil să fim vigilenţi", aşa încât deseori "avem fiecare palpitaţii pentru viaţa şi sănătatea noastră şi a tovarăşilor noştri", dată fiind frecvenţa şi intensitatea "actelor teroriste şi meschine americane".
Astfel, autorul raportului aminteşte despre faptul că hainele îmbibate cu sânge, vata, pansamentele utilizate şi alte materiale medicale folosite erau "aruncate la întâmplare", aşa încât acestea se constituiau în "focare de infecţie, lupta împotriva cărora nu am putut-o încă începe”.
Foto: https://garystockbridge617.getarchive.net/amp/topics/casualties+of+the+korean+war
