What are the opening hours?

Monday 10:00 - 08:00 Tuesday 10:00 - 08:00 Wednesday 10:00 - 20:00 Thursday 10:00 - 20:00 Friday 10:00 - 20:00

https://www.terapie-pentru-viata-buna.ro/

Psih. Anca Elena Boalca, Bucharest (2026)

16/02/2026

Un abuz nu trece niciodată neobservat.
Chiar și atunci când nu este spus, corpul îl știe.

Există o realitate despre care se vorbește prea puțin: pentru multe femei, corpul nu se relaxează complet în spațiul public.
Nu pentru că femeile „văd pericol peste tot”.

Pentru că, experiența personală colectivă a învățat corpul să fie vigilent.

Psihodinamic, corpul învață primul.
Un abuz nu trece niciodată neobservat.
Se vede în corp, în comportament, în atitudine, în arhitectura afectivă a unei persoane.
El memorează apropierea, tonurile, gesturile, simte încălcarea limitelor.
Se încordează inconștient și se grăbește să fugă atunci când detectează situații care seamănă, chiar vag, cu experiențele dureroase din trecut.

Aceasta este, de multe ori, radiografia unei traume.

În timp, viața începe să fie trăită în armură.

O armură care nu mai este simbolică, ci intră în carne.

Corpurile se rigidizează, respirația se scurtează, iar sufletele se însingurează.

Cel mai dificil moment apare atunci când mintea nu mai reușește să găsească sensuri pozitive pentru a merge mai departe.
Nu pentru că nu ar vrea.
Ci pentru că trauma fracturează capacitatea de a proiecta viitorul.
Și atunci se întâmplă ceva foarte recognoscibil, lumina din ochi se stinge treptat.
Aceasta nu este slăbiciune.
Este consecința unei experiențe care a forțat psihicul să se apere prea mult timp.

Vindecarea nu începe prin a „merge mai departe”.

Începe prin a înțelege ce a fost prea mult, prea devreme, prea singur.

O societate matură emoțional nu le cere femeilor să se adapteze mai mult.

Construiește contexte în care nu mai este nevoie de armură.

Întrebarea reală nu este de ce corpul femeii este în alertă, ci ce din realitatea noastră îl obligă să fie astfel?

Dacă ai nevoie de ajutor te poți programa la ancaboalca@gmail.con

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

10/02/2026

Femeia în „energie masculină”

După ce femeia este rănită, apare a doua etichetă.
„Este în energie masculină!”
Această formulă este adesea folosită nu pentru a înțelege, ci pentru a corecta.
Pentru a spune, implicit: „nu ești cm trebuie!”.

Din perspectivă psihodinamică, o femeie care funcționează prin control, hiperautonomie, vigilență, raționalizare, rigiditate nu este o femeie „deconectată de feminitate”.
Este, de cele mai multe ori, o femeie care a învățat că lumea nu este sigură, a trăit multă nesiguranță.
Când femeia a trăit într-o "lume" agresivă, psihicul nu mai caută relaxare, ci predictibilitate.

Când corpul a fost expus, mintea preia conducerea.
Când vulnerabilitatea a fost periculoasă, femeia devine rigidă.
Aceasta nu este energie masculină ca alegere identitară.
Este apărare.

În limbaj clinic, vorbim despre mecanisme de supraviețuire: controlul ca substitut al siguranței, autonomia extremă ca reacție la intruziune, distanța emoțională ca protecție împotriva reexperimentării traumei.

Femeia trăiește un paradox, mai întâi rănită într-o lume care nu o protejează suficient, iar apoi este judecată pentru felul în care s-a adaptat acelei lumi.

Aceeași societate care minimizează agresivitatea îi cere ulterior să fie:
➡️ deschisă, dar nu vulnerabilă
➡️ puternică, dar nu rigidă
➡️ feminină, dar nu expusă

Este un dublu standard psihologic imposibil de integrat.
Mai grav, această etichetare ignoră un adevăr esențial: feminitatea nu poate exista fără siguranță.
Relaxarea, receptivitatea, creativitatea, erotismul, toate au nevoie de un mediu în care corpul să nu fie în alertă.

O femeie care trăiește „în energie masculină” nu este în opoziție cu feminitatea ei.
Este, adesea, în doliu după ea.

În cabinet, acest lucru se vede clar: prin corpuri tensionate, respirație superficială, dificultatea de a cere ajutor, neîncredere în relații, epuizare cronică, depresie, anxietate.

Apărarea devine identitate pentru că pericolul nu a fost niciodată clar delimitat sau recunoscut social.
De aceea, discuția reală nu este despre ce energie ar trebui să aibă femeia.Ci despre ce nivel de siguranță oferă lumea în care trăiește.

Psih. Anca Elena Boalcă

09/02/2026

"De ce mă vânezi? De ce vrei să mă rănești?"
Sunt intrebari care nu se aud suficient de des atunci când vorbim despre abuz sexual.

De cele mai multe ori auzim: „De ce ai mers acolo?”, „De ce te-ai îmbrăcat așa?”, „De ce nu ai plecat?”

În multe societăți, presiunea se mută rapid pe victimă. Femeia este analizată, etichetată, judecată. Corpul ei, alegerile ei, tăcerile ei. Ca și cm responsabilitatea violenței este doar a ei, pradatorul este înțeles și acceptat.

Psihodinamic vorbind, acesta este un mecanism de negare colectivă.
Dacă găsim o „vină” în victimă, lumea rămâne previzibilă, controlabilă, sigură.

Pentru că adevărul este mult mai greu de dus: prădătorul există.
De foarte multe ori, femeia nu știe că în fața ei se află un prădător.
Nu pentru că este naivă, ci pentru că prădătorul rar arată ca un monstru. De cele mai multe ori, el apare sub forma familiarului, a seducătorului, a celui care oferă atenție, protecție, validare. Abuzul nu începe cu violență. Începe cu confuzie.

În trecut, în anumite culturi, dacă o femeie era violată, vina era atribuită exclusiv ei. Era ucisă, abandonată, exclusă. Comunitatea își „spăla” astfel anxietatea.
Astăzi nu mai ardem femeile pe rug, dar le ardem simbolic: prin rușine, neîncredere, întrebări, insinuari, minimalizare.
„Poate ai exagerat.”
„Poate ai interpretat greșit.”
„Poate ai provocat.”

Aceasta este violența secundară. Mai tăcută, dar la fel de devastatoare.
Este modul in care femeia este abuzată de două ori, prima dată este vânată de prădător și a doua oară, la nivel simbolic îi este atacată identitatea feminină prin respingere și reproș

Cand femeile sunt exploatate sexual, afectiv sau material, cu toții întreținem această exploatare.
De fiecare dată când încercăm să explicăm abuzul sexual, emoțional sau fizic cu abordări precum, " așa sunt bărbații, vânători" nu facem decât să întărim abuzul.

Textul de azi abordează o temă cu care se confruntă întreaga lume. Timpul se comprimă și noi nu am avem capacitățile necesare să procesăm tot ce se întâmplă.

Va las cu aceste gânduri și promit să revin cu un text nou despre feminitate.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

07/02/2026

Jour fixe – Feminitatea ca prezența, nu ca formă

A fost o întâlnire de suflet, profundă, caldă, așezată.

Am fost împreună într-un spațiu frumos și elegant, întâlnirea noastra a avut două părți, dar un singur fir.

Mihaela Bachmann a vorbit despre stil și noblețea interioară, despre felul în care exteriorul poate deveni expresia unei lumi lăuntrice coerente.
Eu am facilitat un proces psihologic în care am asociat diferite aspecte ale feminității cu simbolurile Belle Époque, ca repere de sens, ritm și maturizare.
Gianina Caloianu ne-a rasfatat cu bucate gustoase și ne-a încântat cu prezența ei caldă și pozitivă.

Am vorbit despre feminitate nu ca ideal, ci ca prezență vie.

Despre feminitate ca proces de maturizare, de acceptare, de întărire a imaginii feminine.
Despre femeia care nu se mai luptă cu ea însăși, ci începe să se adune.

Întâlnirea a fost una care a invitat la reflecție.
Am respectat etapele cadrului de lucru construit împreună și am lăsat loc emoției să circule.
A fost multă emoție, dar și multă speranță. Speranța că feminitatea nu se pierde odată cu timpul, ci se adâncește.

Pentru mine, a fost o bucurie profundă să fiu în rolul de facilitator care invită la reflecție, nu la performanță.
Am vorbit despre puterea de a oferi și bucuria de a primi, despre feminitatea care se așază atunci când nu mai trebuie să demonstreze nimic.
Ne-am așezat una lângă alta, ne-am ascultat și îmbrățișat, iar la final, fiecare a plecat acasă mai bogată și mai așezată în sine. Nu cu răspunsuri definitive, ci cu ceva mult mai valoros, cu o stare de întregire.

Jour fixe a fost un timp ales.

Un timp în care feminitatea a fost ținută cu grijă.

Psih. Anca Elena Boalcă

Acest eveniment a fost organizat de împreună cu , și .ancaelenaboalca

06/02/2026

Despre rău, ordine și minți aberante fără limită.

Am scris acest articol amintindu-mi de perioada în care studiam psihologia judiciară. Ore întregi de documentare: materiale online, interviuri, fotografii, articole fără sfârșit. Nu din curiozitate morbidă, ci dintr-o exigență profesională clară: la final trebuia să pot formula o opinie psihologică coerentă despre un „personaj”.

Îmi făceam temele atât de riguros, încât aveam senzația că, dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, l-aș fi recunoscut din detalii mici: privire, postură, modul de a ocupa spațiul. În cazul de față, multe dintre materiale sunt greu de privit, citit și ascultat.

Jeffrey Epstein nu este expresia haosului, ci a unei minți structurate, reci, metodice. Un monstru cu o logică internă impecabilă. Avem tendința de a crede că răul extrem se naște din dezordine, impulsivitate, pierderea controlului. Dar realitatea psihodinamică este mult mai inconfortabilă, cele mai odioase minți care au existat au fost profund organizate.

Triada întunecată: narcisism, psihopatie, machiavelism, nu înseamnă dezintegrare. Înseamnă ordine internă pusă în slujba distrugerii.

Planuri bine gândite. Strategii, rețele, control.

Narcisismul oferă sentimentul de excepționalitate absolută.

Psihopatia elimină empatia și vinovăția.

Machiavelismul construiește scenariul: cine, când, cum, în ce scop.

Nimic nu este lăsat la întâmplare. Totul este calculat.

Și mai este ceva, o observație care m-a urmărit în timp și care, în acest caz, devine tulburător de clară:
o minte întunecată are capacitatea de a atrage alte minți întunecate. Se creează un efect de domino. Un sistem. O rețea în care răul se confirmă reciproc și se normalizează din interior.

Problema cea mai gravă nu este doar existența unei astfel de personalități. Ci faptul că acest tip de funcționare nu are limită internă.
Răul nu se autoreglează. Nu se oprește. Nu se satură.

Poate cel mai greu adevăr de tolerat este acesta: răul extrem nu este dezorganizat. Este coerent, persistent și perfect adaptat scopului său.

Psih.Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

04/02/2026

Înainte de fiecare eveniment, există pentru mine un moment în care îmi adun gândurile și emoțiile.
Un timp scurt, dar necesar, în care nu pregătesc concepte, ci mă întreb din ce loc interior vin eu spre acesta experiență.
Mă gândesc la întâlnirea care urmează, mi-am dat seama că nu vin să vorbesc despre feminitate ca ideal. Vin să creez un spațiu în care feminitatea să poată fi respirată, nu demonstrată.

În cabinet, dar și în afara lui, întâlnesc tot mai des femei care nu sunt neapărat triste, ci obosite.
Obosite de procesul permanent de adaptare, de a se menține, de a rămâne într-o formă care cândva le-a ajutat, dar azi nu le mai este de folos.
În spatele multor întrebări despre stil, corp, menopauză sau timp, se află o teamă mai profundă: ce se întâmplă cu mine când nu mai pot susține feminitatea din exterior?

Din perspectivă psihodinamică, acesta este un moment de tranziție identitară. Nu o criză, ci o chemare la maturizare. Feminitatea construită pe validare, privire și performanță relațională începe, firesc, să se fragilizeze în fața timpului. Nu pentru că dispare, ci pentru că este invitată să se mute într-un alt registru.

Mă pregătesc pentru această întâlnire gândindu-mă la feminitatea ca proces, nu ca formă.
La feminitatea care nu se mai apără de îmbătrânire, ci începe să se întregească.
La corp nu ca obiect al pierderii, ci ca spațiu al transformării.
La menopauză nu ca final, ci ca schimbare de funcție psihică, care cere un alt tip de raportare la sine.
Ceea ce îmi doresc pentru această întâlnire nu este ca femeile să plece cu răspunsuri.
Ci cu o ușurare.
Cu sentimentul că nu este nimic în neregulă cu ele pentru că se schimbă.
Că nu au ratat nimic.

Poate că adevărata întrebare nu este cm să rămân tânără, ci cm să rămân întreagă, pe măsură ce viața își schimbă ritmul.

Cu acest gând intru în întâlnirea care urmează, Jour fixe-ul de vineri, un eveniment privat pe care îl țin împreună cu prietena mea, , la , un timp pentru reflecție și prezență feminină.

Am ales cu grijă tematica, perspectiva și modul în care vreau să ghidez femeile în lumea infinită a inconștientului feminin.

Psih. Anca Elena Boalcă

02/02/2026

Weekendul este un spațiu bun pentru învârtit idei. Timpul liber vine cu întâlniri valoroase, întâlnirea cu "Lumea" este esențială în procesul de evoluție.

Din experiența clinică, sexualitatea și relația cu banii se organizează adesea în jurul aceluiași conflict psihic: dreptul de a dori.
Nu este vorba despre ambiție sau lipsă de voință, ci despre istorii timpurii în care dorința a fost percepută ca rușinoasă, periculoasă sau a fost condiționată.

Când nu este conținută, dorința nu dispare se inhibă, se fragmentează și se transformă în tensiune.
Astfel, dificultățile de intimitate și cele legate de bani sunt expresii diferite ale nucleului intern: un Eu care a învățat să se micșoreze pentru a păstra relația, fără să ceară plăcere. De exemplu: "îmi doresc mai multă intimitate, dar nu am curaj să cer ca să nu mă judeci", "îmi doresc ca munca mea să fie remunerată mai bine, dar nu cer mai mult ca să nu mă judeci".

Maturizarea emoțională, așa cm apare în procesul psihoterapeutic, nu înseamnă control mai mare, ci integrarea dorinței fără vină, diminuarea Supraeului rigid și reconectarea cu corpul ca spațiu al vieții, nu al rușinii.
Controlul excesiv nu este un semn de putere psihică, este un semn că în interiorul meu există foarte multă fragilitate. Iar asta îmi activează mecanismele de apărare, psihicul manifestă o formă permanentă de alertă.

Deconectarea de corp face dificilă capacitatea de a primi afecțiune, sprijin, valoare. Pentru că nu mă simt valoros/ă nu pot primi afecțiune și grijă, aproape că simt respingere și dezgust atunci când primesc afecțiune și grijă. Aici este o formă de disociere profundă.

Inhibiția afirmării de sine se reflectă atât în relațiile intime, cât și în cele profesionale.

În cabinet, munca nu este despre a face mai mult, ci despre a deveni suficient de sigur interior încât să nu te mai micșorezi.

Psihoterapia este spațiul în care suferinta poate fi rostită, conținută și transformată în viață trăită.

Și în final vreau să închei cu cuvintele prietenei mele, Irina Cojar - "Iubirea este pentru cei deștepți", iar cei deștepți au curajul să trăiască.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

30/01/2026

Despre reziliență ✨ - Un material filmat în luna decembrie, un material care te invită la reflectare 😊

La cafea cu Psih. Anca Elena Boalcă și Psih. Paul Diaconescu

28/01/2026

Anxietatea ca semnal de dezorganizare psihică
Este un ghid de lucru individual, structurat pe 21 de zile, destinat persoanelor care trăiesc anxietatea nu doar ca simptom, ci ca stare difuză de pierdere a controlului interior, tensiune constantă și dificultate de autoreglare.

Scris dintr-o perspectivă psihodinamică accesibilă, ghidul propune un parcurs de autoobservare, stabilizare și reordonare interioară, fără a promite vindecare rapidă sau înlocuirea psihoterapiei. Accentul este pus pe înțelegerea funcției anxietății, pe relația dintre corp, emoție și gândire, precum și pe reconstruirea treptată a capacității de conținere psihică.

Ghidul se adresează persoanelor cu anxietate funcțională, interesate de introspecție și lucru cu sinele, și oferă exerciții zilnice, reflecții ghidate și un cadru coerent de lucru personal.

📌Pentru achiziționarea ghidului aveți link în bio

26/01/2026

Azi, am dat un interviu pentru postul KanalDTv ( mă vedeți în seara asta la știrile KanalD), am vorbit despre tulburarea depresivă și cea mai urâtă manifeste a sa, tentativa de suicid.
Vreau să las aici câteva rânduri despre tulburarea depresivă și cât de înșelătoare poate fi.

Tulburarea depresivă nu este tristețe.
Este o luptă invizibilă,dureroasă și mută.

Depresia nu înseamnă doar lipsă de energie sau zile proaste.
În profunzime, este o experiență psihică dureroasă în care persoana se confruntă cu o voce interioară critică, dură, care atacă valoarea de sine și sensul propriei existențe.

Multe persoane care suferă de depresie funcționează aparent „normal”. Merg la muncă, au grijă de ceilalți, sunt responsabili. Dar, în interior trăiesc o epuizare emoțională profundă, un sentiment de gol, vinovăție și singurătate psihică greu de pus în cuvinte.

În depresie, suferința nu este mereu vizibilă. De multe ori, este ascunsă sub performanță, control și tăcere. Iar cererea de ajutor poate fi percepută ca un eșec, nu ca un act de grijă față de sine.

Depresia este tratabilă. Dar pentru asta, are nevoie să fie recunoscută, înțeleasă și întâmpinată cu relație, nu cu judecată.
A vorbi despre depresie poate salva vieți.
A o lua în serios este un act de responsabilitate umană.

Responsabilitatea nu înseamnă să păstrez aparențele și să dau impresia că sunt în control, ci să mă adresa specialiștilor din sănătate mintală, medicului psihiatru, psihologului, psihoterapeutului.

Dacă simțiți că aveți o perioadă lungă de luptă interioară, nu ezitați să cereți ajutorul psihiatrului sau psihologului.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

25/01/2026

Weekendul asta a adus întâlniri cu sens, discuții despre moștenirea culturală pe care o avem, am discutat mult despre modul în care se muncește în lumea largă, dar și în România.
Concluzia la care am ajuns este una foarte simplă, să ne amintim de fondul nostru cultural, de umor, de veselie, de comunitate, vă las aici câteva gânduri.

Nu obosim doar pentru că muncim mult.
Obosim pentru că ne îndepărtăm de noi.
Pentru mulți, munca a devenit parte din identitate.

Cine ești?
Sunt psiholog. Sunt avocat. Sunt medic.
Te-am intrebat, cine ești?
Sunt suma emoțiilor și gândurilor mele.

Atunci când mă identific exclusiv cu munca mea, am nevoie ca ea să îmi ofere putere și valoare.
Munca devine un mod prin care persoana se simte valoroasă, văzută și auzită.
Iar atunci când valoarea personală se sprijină aproape exclusiv pe performanță, limitarea timpului alocat jobului devine neliniștitoare.

Pentru unii, pauza nu înseamnă odihnă.
Înseamnă confruntare.
Accesarea conflictului interior.
Întrebări, emoțiile amânate, frustrările și dorințele neîmplinite.

De ce nu ne mai odihnim cu adevărat?
Pentru că oboseala profundă nu este fizică.
Este emoțională și existențială.
Este oboseala celui care:
– se adaptează constant,
– se forțează să fie puternic,
– își amână nevoile proprii,
– trăiește mai mult în „trebuie” decât în „ce simt”.

Somnul nu vindecă această oboseală.
Vacanțele nu o șterg.
Pentru că ea vine dintr-o ruptură interioară.
Wellbeing-ul nu este self-care.Nu înseamnă yoga după o zi care te-a golit.Nu înseamnă lumânări parfumate peste o viață care nu îți mai aparține.

Wellbeing-ul real începe atunci când:
– îți asculți limitele,
– îți recunoști vulnerabilitatea,
– îți permiți să nu mai funcționezi pe pilot automat.
Uneori, cea mai profundă formă de grijă față de sine este să încetinești suficient cât să te mai poți auzi.
Poate că nu ai nevoie de mai mult timp liber,
ci de mai multă prezență în propria viață.
Poate că nu este vorba despre echilibrul dintre muncă și viață,
ci despre reconectarea cu ceea ce te face viu.

Și poate că întrebarea esențială nu este:
Cine sunt?
ci:
Ce simt?

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

23/01/2026

Despre psihoterpie ✨
La cafea cu Psih. Anca Elena Boalca si Psih. Paul Diaconescu

Psih. Anca Elena Boalca

16/02/2026

10/02/2026

09/02/2026

07/02/2026

06/02/2026

04/02/2026

02/02/2026

30/01/2026

28/01/2026

26/01/2026

25/01/2026

23/01/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Monday	10:00 - 08:00
Tuesday	10:00 - 08:00
Wednesday	10:00 - 20:00
Thursday	10:00 - 20:00
Friday	10:00 - 20:00