19/11/2025
De câțiva ani, decembrie a devenit luna în care încetinesc cu adevărat.
Nu ca o pauză „de formă”, ci ca un moment în care mă uit sincer la cm am trăit.
La felul în care mi-am petrecut anul, la ce am sperat, la ce am ignorat… și la cm viața, uneori, îți răstoarnă planurile chiar când crezi că le-ai așezat bine.
La finalul lui 2024 mi-am dat seama că, deși m-am ocupat enorm de munca mea — de clienți, formări, proiecte, brand, tot ce ține de sfera profesională — eu, ca om, rămăsesem undeva în urmă.
Și corpul meu simțea asta.
Eram mereu obosită, cu energia scursă, cu o stare care nu se mai așeza.
Dar, în loc să mă ascult, continuam.
Pe pilot automat.
Cu aceeași disciplină mentală, dar cu tot mai puțină prezență.
În acel decembrie am făcut un exercițiu pe care îl voi include și în workshopul Trecere.
Un exercițiu profund, în care m-am conectat cu felul în care îmi tratasem corpul în ultimii ani.
Acolo am simțit pentru prima dată adevărul:
îl neglijasem.
îl abandonasem.
Nu din răutate, ci din inconștiență.
L-am privat de lucrurile esențiale care îl țin sănătos — hrană bună, mișcare, somn, grijă — și am așteptat de la el să mă țină în picioare oricum.
Când am recunoscut asta, prima emoție care a venit a fost furia.
Pe mine.
Apoi o tristețe adâncă.
Pentru că mi-am dat seama că, deși lucrez cu oameni și cu sensibilitatea lor,
am ignorat tocmai partea din mine de care depinde totul: corpul meu.
Și aici e momentul în care cei mai mulți dintre oameni alunecă în mecanisme:
„Trebuie să mă schimb!”
„Gata, de la anul fac totul perfect!”
„Mă apuc de sală, de dietă, de tot!”
Dar adevărul este că, după ani de neglijare, dacă aș fi intrat în astfel de rezoluții fixe și dure, aș fi adâncit rana.
Aș fi creat încă un spațiu de pedeapsă în interior. Aș fi reacționat dintr-un mecanism de supraviețuire.
Așa că am ales altceva.
Mi-am conturat o intenție, nu un obiectiv.
O orientare:
cum vreau să fiu cu corpul meu,
cum vreau să îl simt,
cum vreau să mă port cu mine.
Nu am impus nimic.
Nu m-am constrâns.
Nu mi-am dat deadline-uri.
Doar am început să mă apropii de mine cu mai multă luciditate.
Și lucrurile s-au așezat.
De la sine.
În februarie, am ajuns la primul meu antrenament de padel.
Nu am putut începe cu sala — știam că n-aș rezista.
Nu am început cu dietă — pentru că nu aș fi putut fi consecventă.
Am început cu ceva ce îmi aduce bucurie.
Cu un ritm sănătos.
Cu pași reali, trăibili, nu perfecți.
Am învățat cât de fragil e corpul meu și cât de mult îl neglijasem.
Am simțit pe pielea mea ce înseamnă iluzia timpului —
că le putem face pe toate, în paralel, imediat.
Nu.
La început, nu putem.
Și e perfect în regulă.
Am muncit în acord cu această intenție tot anul 2025.
Iar procesul acesta m-a schimbat profund.
Mi-a dat încredere.
M-a așezat în mine.
M-a reconectat la corpul meu, la limitele lui, la nevoile lui reale.
Și asta este dorința mea pentru tine în workshopul TRECERE:
nu să pleci cu rezoluții,
ci cu o intenție sănătoasă, născută din contact, nu din vină.
Cu un mod de a fi care să nu creeze în tine încă o ruptură, ci să te unească.
Trecerea este procesul dintre protecțiile vechi și modul nou de a trăi.
E fragilă.
E profundă.
Și e cea mai importantă etapă a transformării.
Asta îți ofer în aceste două seri:
un spațiu în care schimbarea să înceapă din sănătate, nu din mecanism.
La fel cm a început pentru mine.
Dacă simți că și tu ai nevoie de un moment de sinceritate cu tine,
nu de presiune… ci de adevăr și reconectare,
atunci „Trecere” e spațiul tău.
Două seri în care corpul, mintea și ritmul tău interior primesc din nou loc.
Te poți înscrie pe link-ul din comentarii.
