Claudia Florescu - Psihoterapeut

24/11/2022

Parenting, depresie post partum, asteptari, grija de sine

https://www.instagram.com/tv/ClUI26XDisp/?utm_source=ig_web_copy_link Cam așa a fost :)

10/02/2021

Nu știu dacă v-am mai spus, dar eu sunt profund atașată de forma de terapie pe care o practic. Terapia cognitiv comportamentală este minunată în vremurile astea. Desigur, toate formele de terapie vorbită sunt minunate, dar pentru mine terapia cognitiv comportamentală înseamnă învățarea unui set de abilități practice pe care le poți folosi mult după încheierea terapiei. Chiar și o viață întreagă!

M-am bucurat să primesc un astfel de feedback chiar zilele acestea de la un client care simte că pleacă din terapie cu un pachet de tehnici pe care-l poate folosi iar și iar. Faptul că are încredere că a învățat ceva valoros, este pentru mine validarea absolută pentru acest tip de terapie și pentru faptul că am lucrat trainic împreună.

De pildă, știați că evenimentul pe care l-ați identificat ca fiind sursa disconfortului vostru nu este tocmai sursa disconfortului? Între eveniment și disconfort mai este un pas pe care cei mai mulți dintre noi îl ignoră: gândurile noastre despre eveniment. Wow! Nu? Eu am aflat despre asta în primul an de formare în psihoterapie și mi s-a părut fascinant. Așadar anxiosul din mine nu poate controla evenimentul, dar poate controla modul în care interpretează evenimentul, având astfel ceva control asupra modului în care se simte post eveniment. Fascinant!

Cu alte cuvinte, dialogul nostru intern despre noi și despre eveniment ne produce stările nedorite. Vorba lui Blaise Pascal, „omul este ceea ce gândește”.
Cu acest model simplu și eficient m-a cucerit terapia cognitiv comportamentală. Vă invit să încercați!

25/01/2021

Cu mare bucurie la un Ceai cu Mamici

Inainte sa va asezati la masa, vreau sa va dau o veste fantastica. Diseara (daca ma ajuta tehnologia) voi gazdui primul live alaturi de Claudia Florescu - Psihoterapeut si vom vorbi despre terapie.
*Ce fel de terapie facem?
* Cum alegem terapeutul?
* De ce mergem la terapie?
* Cine merge la terapie, noi sau copiii?
Daca aveti si voi alte intrebari, le astept cu drag in comentarii.

Pe Claudia am descoperit-o asta vara, intr-un moment in care ma simteam tare pierduta. Eram la mare, singuri, fara copii, si eu ma simteam INGROZITOR. Abia asteptasem momentul, 2 zile singuri la mare, liberi sa ne plimbam de mana pe malul marii, liberi sa vorbim ce vrem noi fara sa fim intrerupti! Imi dorisem acest moment, dar totusi ma simteam mega vinovata ca eram fara copii. Cum mi-am permis oare sa plec fara ei la mare? Si cu cortul in care am dormit doar noi 4 imbratisati??? Horror!

Sufeream grav de si din intamplare am dat peste o postare a Claudiei care a fost fix ce aveam nevoie. M-a ajutat sa ma descarc si sa iau cea mai buna decizie pentru mine in acel moment. M-a ajutat sa ma aleg pe mine si sa ma linistesc.

In seara asta, de la 19 o sa discutam aici despre procesul terapeutic, poate chiar despre diferitele forme de terapie, daca va intereseaza (recunosc ca nici mie nu-mi sunt prea clare), depre self care, despre vinovatia de mama si ce mai apare in discutie.
Voi ce intrebari aveti pentru Claudia? Sau in general despre procesul terapeutic?

02/01/2021

Aș vrea să vă povestesc despre cm mi-am descoperit sindromul impostorului. Este mai mult un pretext să vă rog să vizitați acel moment în care ați realizat că „dihania” asta are un nume și că sigur-sigur nu suntem singurele care încearcă să-l bage într-o cușcă, sau să-l îmblânzească sau, mai degrabă, să-l facă să tacă puțin cât ne vedem de treabă.

Am realizat de câțiva ani că am trăit cu el toată viața, că fost sădit în mine devreme, că este pe de o parte rodul unei copilării alături de părinți hipercritici (așa cm atât de mulți părinți din generația lor ne-au iubit) și pe de altă parte accepțiunea socială vis a vis de toate rolurile în care femeia trebuie să performeze ca să fie „destul”.

Asumându-mi o profesie vocațională, mai devreme sau mai târziu trebuia să mă izbească. Am acoperit sentimentul că „nu-s destul” prin cursuri și specializări multiple, voluntariat în proiecte sociale, doar-doar nu voi fi pusă în situația de a „cere bani” pentru ceea ce fac, pentru că desigur, nu-i merit. De parcă furam la drumul mare!

Triggerul major a vent în momentul în care am devenit mamă. Cel mai natural rol din lume, un rol de care femeile „se achită” de mii de ani, mi-a confirmat că „nu-s destul”. Nu mi-a ieșit nimic din portetul pe care l-am internalizat vis a vis mame și pe care industria de parenting mi l-a creionat destul de precis: nici nașterea naturală, nici alăptarea, nici nopțile legate de somn, nici pozele în matching outfits, nici revenirea la greutatea de dinainte de sarcină și lista poate continua. Aceste gânduri și trăiri au spiralat în mine aproape un an, până când au devenit, pe rând, obsesii și realități.

Ce e trist dar fascinant deopotrivă, este că aproape toate mamele cu care lucrez au o astfel de poveste și cred că sunt singurele care o trăiesc. Rușinea de „a nu fi destul” ne împiedică să ne spunem povestea și rușinii nu îi place compania. Cu cât ne trăim povestea mai discret, cu atât sindromul impostorului devine mai invalidant, mai cronic. A-mi depăși rușinea de a mă expune a fost biletul meu de ieșire din spirală și am făcut asta dorindu-mi să fiu pentru alte mame acea resursă pe care eu nu am avut-o.

Vă invit așadar la reflecție: când ați început să realizați că s-a instalat neîncrederea în sine? Cum s-a manifestat de-a lungul timpului?

24/12/2020

Încă puțin și se termină un an care ne-a pus tuturor adaptarea și rezistența la încercare.

Big YAY pentru mame, care, în anul pandemie, au avut de gestionat și mai multe roluri decât de obicei.

Câteva cuvinte despre cm gestionăm aceste sărbători după un an dificil și apoi ne vedem cu bine în noul an.

Fie că suntem sau nu împreună fizic, sărbătorile sunt (și) despre familie. În familile în care încă există conflicte nerezolvate (unde nu există?!), expectanțele vis a vis de „magia sărbătorilor” și puținul timp petrecut împreună pot contribui la amplificarea tensiunilor.
Să facem un plan!

⌛ Limite. A devenit mantra mea anul acesta. De ce avem nevoie de limite?

√ limitele sunt țesutul sănătos al rezilienței noastre;
√ ne păzesc sănătatea fizică și emoțională;
√ cu cât le exersăm mai mult, cu atât ne va fi mai ușor să le stabilim cu blândețe dar cu fermitate;
√ copiii noștri învață o groază despre stima de sine, atunci când ne văd stabilind limite;
√ învățăm că putem trăi cu disconfortul de a spune „nu”;
√ ne dau ocazia să disputăm propriile expectanțe vis a vis de reacția celui care primește un „nu”
√ îi oferă celuilalt posibilitatea de a spune „nu” atunci când consideră necesar.

Așadar, fie că decizi că anul acesta mâncarea de la catering e la fel de bună, fie că stabilești o limită de timp pentru întâlnirile cu familia, fie că decizi că acasă pe Zoom e mai bine, good for you!

⌛ Expectanțe. Dacă ești una dintre persoanele care consideră că sărbătorile nu vin decât dacă muncești din greu, am trei întrebări pentru tine:

√ Se poate face?
√ Este absolut necesar?
√ Te paște un meltdown la final?

După un an departe de „ideal”, imaginea romanțată a sărbătorilor are nevoie de o ajustare. Happy Zoom/ Skype-ing cu familia pe care ai ales-o!

04/12/2020

A început sezonul cumpărăturilor de sărbători. Be kind to your fellow moms!

03/12/2020

Când fiul meu a devenit suficient de mare încât să tragă rafturile și sertarele peste el, am început să-mi pun serios problema „să reintru în câmpul muncii”. Exact așa o simțeam: reintrare în câmp. De care câmp? Naiba mai știe. Fusesem plecată aproape doi ani de acolo și amânasem decizia de a mă întoarce cât s-a putut de mult. Retroactiv, îmi dau seama de ce amânasem decizia atât de mult. Realitatea este că nu mă mai simțeam aceeași persoană care a depus dosarul cu șină pentru CIC.

Noi mamele trecem prin schimbări profunde pe timpul concediului (Riiight!) de creștere a copilului. Centrifuga asta transformațională în care intrăm la începutul celor doi ani ne poartă în locuri din noi despre care nu aveam idee că există. Unele mai dark, altele din care ne luăm forța de a crea o altă dinamică cu noi înșine și cu ce e în jur. Mi-ar plăcea să vorbim despre aceste schimbări împreună.

Așadar, dacă nu ți s-ar roti toate întrebările astea în cap, dacă ai avea doza aia de încredere care simți că-ți lipsește acum, ce ai face?

Încep eu: Dacă nu mi-aș pune atâtea întrebări vis a vis de capacitățile mele, aș organiza grupuri de terapie. Deocamdată mi-e teamă să mă expun așa

18/11/2020

O urmăresc cu interes. Pare că le poate face pe toate perfect: fără efort, natural, cu blândețe, fără să ridice tonul vreodată. În timp ce eu simt efortul, lupta, simt că sunt de cele mai multe ori depășită de situație, pe punctul de a fi expusă: fie ca mamă fie ca profesionist. Cum reușește? Sau poate mai degrabă, eu de ce nu reușesc la fel de bine?

Ajungem față în față într-un moment de profundă vulnerabilitate pentru amândouă. E suficientă o privire între noi ca să vedem tot ce nu vedeam: efortul, lupta, oboseala, speranța, normalitatea. Ea nu mai e perfectă pentru mine, iar eu nu mai sunt perfectă pentru ea. Nici ca mamă, nici ca profesionist. Vulnerabilitatea a făcut posibile acest schimb de priviri complice, această intimitate reconfortantă, susținerea dintre noi.

Mi se întâmplă deseori asta. Mi s-a întâmplat și cu Irina (Irina Costea Coaching). Doar că noi două am avut o apetență deosebită să analizăm și meta - analizăm fenomenul. Ce a ieșit, veți vedea curând.

Nu stiu ce te aduce aici, poate trecutul poate prezentul, poate viiitorul, sau poate toate trei deopotrivă, dar ceea ce vom lucra împreună, îți va oferi o perspectivă nouă asupra fiecăruia dintre ele în egală măsură.

13/11/2020

Aud deseori: „mă sufoc, nu pot respira în mască!”. Crede-mă, masca are un impact asupra modului în care respiri, dar nu așa cm probabil ești tentat să crezi. Ceea ce simți este anxietatea asociată acestui accesoriu nou și neobișnuit.

Cei mai mulți dintre noi nu suntem obișnuiți cu masca. Cum am putea fi? Simpla senzație că avem ceva pe față ne poate declanșa stări de anxietate sau disconfort. Respirația, la rândul ei, poate fi influențată de starea noastră psihică.

Așadar, când suntem anxioși, fără să ne dăm seama, tiparul respirației noastre se modifică. Respirația rapidă și superficială induce o stare de alertă în tot corpul, activând sistemul nervos simpatic. Practic, hiperventilezi! Masca nu împiedică oxigenul să intre în căile respiratorii șii nici nu-ți umple plămânii cu dioxid de carbon.

Iată două exerciții relativ simple care te pot ajuta să respiri mai ușor atunci când porți mască:

⌛ Respiră abdominal, din diafragmă, nu din piept.
Așază-te confortabil și atinge cu o mână pieptul și cu cealaltă abdomenul. Inspiră adânc pe nas, concentrăndu-te ca aerul inspirat să pătrundă în abdomen. Vei ști că execuți corect exercițiul dacă abdomenul se umple de aer, în timp ce pieptul rămâne nemișcat. Această tehnică mută efortul din gât și nas în abdomen, unde respirația e mult mai eficientă. La început va fi mai greu, dar după puțin exercițiu, va fi mult mai ușor. Po

⌛ Resetarea ritmului respirator
Inspiră pe nas timp de 4 secunde și apoi expiră pe gură timp de 6 secunde. După o pauza de 2 secunde, repetă! O serie de 5 repetări te va ajuta să fii mai calm. Exercițiul acesta reduce stresul și anxietatea prin activarea sistemului nervos parasimpatic. Practica e totul. You will master it!

Keep sane and safe!

09/11/2020

E cumva greșit ca o mamă să descrie simptomele depresiei postpartum așa cm le trăiește un tată. Este de înțeles că se întâmplă asta atunci când depresia pospartum este în continuare subiect tabu chiar și între mame. Dar vă imaginați cm ar arăta o astfel de discuție între tați? Nu? Poate pentru că nu este încă „acceptabil social” ca o astfel de discuție să aibă loc.

Ca și pentru noi, schimbările din viața lor sunt profunde. Nu vor mai fi punctul central al atenției partenerei, se vor simți de multe ori a cincea roată la căruță și în plus va crește stresul vis a vis de întreținerea financiară a familiei. Toate acestea în contextul deprivării de somn, pentru că tații din zilele noastre sunt mult mai implicați decât în trecut.

Un factor care poate influența, deși nu esențial, declanșarea depresiei postpartum în rândul bărbaților este dispoziția proaspetei mame. Dacă mama manifestă simptome ale depresiei postpartum, poate fi favorizată instalarea acestor simptome și în cazul tatălui.

Poate cea mai sfâșietoare descriere pe care am auzit-o din partea unui bărbat vis a vis de depresia postpartum a partenerei sună așa: „Mă simțeam neputincios. Te vedeam prinsă în suferința ta ca într-o cușcă. Trăgeam fiecare de gratii: tu din interior, eu din exterior”.

Simptomele depresiei postpartum la bărbați includ:
✔️ iritabilitate și uneori furie care pot degenera în violență domestică;
✔️ senzație de oboseală, de lipsă de energie, dureri de cap, dureri generale;
✔️ sentimente de inadecvare, de pierdere a controlului;
✔️ izolare față de parteneră, familie, prieteni;
✔️ izolare în muncă;
✔️ posibil consum de alcool

Ce aș vrea să pot transmite este că depresia nu alege pe cine locuiește. Se poate cuibări în oricine, dar tu poți alege să nu o trăiești de unul singur.

08/11/2020

Eu nu am cunoscut părinți transgender, dar mi-ar plăcea să știu că au acces la asistență psihologică.

Sunt multe categorii de părinți pentru care statul nu are timp. Aceasta este doar una dintre ele.

Orice zi e potrivită pentru a sărbători părinții. Fără excepție!

06/11/2020

Yes, please!