20/02/2026
Suntem atât de buni la a ne ascunde în spatele muncii, al tăcerii sau, uneori, al unei nervozități pe care nici noi nu o înțelegem. Am crescut cu ideea că un bărbat trebuie să fie un stâlp, iar un stâlp nu crapă. Așa că depresia la bărbați a devenit marea noastră rană invizibilă.
E ceva nedrept în rușinea asta pe care o simțim. Ne e teamă că dacă recunoaștem că nu mai putem, suntem „mai puțin bărbați”. Dar din experiența mea cu multi barbati și familiile lor, am văzut că depresia masculină nu arată ca în filme. Aproape niciodata nu e despre stat în pat și plâns. Uneori e despre izolare, uneori e despre furie sau neputinta sau despre o oboseală care nu trece cu somn.
E dureros să știi că 9 din 10 oameni se pot simți mai bine dacă cer ajutor, și totuși majoritatea alegem să strângem din dinți până când nu mai putem.
De ce ne pedepsim așa? De ce credem că trebuie să gestionăm tristețea sau golul interior la fel ca oricine altcineva, când noi, ca bărbați, simțim și reacționăm diferit în restul timpului?
Dacă treci prin asta, să știi că nu ești un eșec. Ești doar un om care duce prea multe de unul singur.
Și nu, nu trebuie să fie așa la infinit.