Metaforia

12/01/2026

Art Terapie Metaforia
Autor: G.D.
Titlu: "..."

31/12/2025

Un an mai bun..🙂

24/12/2025

Uneori, un lucru mic pe care-l poti face pentru tine e sa iti lasi corpul sa inteleaga ca a trecut ziua.

Am pus doua sesiuni audio ghidate de relaxare musculara progresiva (Jacobson): una completa (aprox. 32 min) si una scurta (aprox. 18 min).
Sunt gandite ca instrumente simple de autoreglare: incordare moderata, relaxare lenta, observarea diferentei.

Linkul ultimei sesiuni ghidate, In varianta scurta, aplicabila in orice moment al zilei, in comentariu.

15/12/2025

Conștiința ca hartă (citindu-l pe Eric Kandel)

Când spunem conștiință, de obicei ne imaginăm o lumină aprinsă în cap: sunt aici, știu ce fac, simt lumea. Citindu-l pe Eric Kandel, începi să vezi că imaginea asta e prea simplă. Conștiința nu pare să fie un buton, ci un proces: felul în care creierul leagă corpul, spațiul, atenția, memoria, limbajul și acțiunea într-o singură scenă trăită (Kandel, 2013).

Gândirea și conștiința apar din rețele neuronale, din felul în care multe circuite lucrează împreună și se coordonează (Kandel, 2013). Asta înseamnă că, atunci când vorbim despre conștiință, nu căutăm o piesă mică ascunsă undeva, ci ne uităm la felul în care creierul organizează experiența.

Un exemplu: lobul parietal. Acolo există zone care țin o hartă internă a corpului și a spațiului imediat din jurul lui. Unde îmi sunt mâinile, cât de aproape e masa, pe unde încap, cât de „aproape” e lumea de mine. Și partea frumoasă e că această hartă se poate modifica prin experiență. Nu trăim într-un corp rigid, ci într-un corp pe care creierul îl reînvață și îl ajustează continuu (Kandel, 2013). Luria a insistat tocmai pe această idee a organizării „corpului în lume” ca nucleu al vieții psihice umane, în termenii neuropsihologiei sale (Luria, 1973).

Aici intră atenția, ca un regizor invizibil. Nu putem fi atenți la tot. Atenția selectează, apropie, unește. În acest sens, conștiința nu e doar percepție, ci și integrare: corpul meu plus spațiul din jurul meu, plus ceea ce îmi imaginez sau îmi amintesc. Iar în această scenă integrată funcționează și conștiința de sine: acel sentiment că „eu sunt aici” și „eu trăiesc asta” (Kandel, 2013).

Apoi apare o diferență importantă: nu există un singur tip de conștiință. O formă „de bază” înseamnă să fii conștient de obiecte și de imagini mentale, să recunoști și să reacționezi. O formă „extinsă” înseamnă să fii conștient că ești conștient: să ai un eu care se vede pe sine în timp, cu trecut și viitor, cu consecințe, cu responsabilitate (Damasio, 1999; Edelman & Tononi, 2000).

Și acum, o punte surprinzătoare: Freud. În discuțiile moderne despre conștiință, ideea că o mare parte din viața mentală este inconștientă rămâne relevantă, chiar dacă limbajul s-a schimbat (Freud, 1923/1961). Crick și Koch, care au încercat să formuleze o abordare neurobiologică a conștiinței, pornesc și ei de la faptul că noi nu „vedem” direct mecanismele gândirii, ci mai ales rezultatele care ajung la suprafață ca imagini, cuvinte, senzații (Crick & Koch, 1990; Crick & Koch, 1998).

Kandel aduce și o regulă simplă, care mie mi se pare foarte prietenoasă ca idee: o percepție conștientă nu e doar ceva ce se întâmplă în tine, ci ceva ce poate, în principiu, să susțină o acțiune voluntară. Dacă în somn alungi o muscă de pe față, e probabil un reflex, nu conștiință. Dar dacă aplici o regulă, alegi intenționat și răspunzi diferit la stimuli diferiți, deja vorbim despre conștiință ca „percepție legată de acțiune” (Kandel, 2013).

Pe scurt, lectura lui Kandel te scoate din ideea conștiinței ca mister pur și te pune într-o imagine mai realistă și mai umană: conștiința este modul în care creierul îți face posibil să fii prezent, să alegi, să te orientezi, să-ți porți povestea. Nu e doar să simți. E să poți face ceva cu ceea ce simți.

Surse:

Crick, F., & Koch, C. (1990). Toward a neurobiological theory of consciousness. Seminars in the Neurosciences, 2, 263–275.

Crick, F., & Koch, C. (1998). Consciousness and neuroscience. Cerebral Cortex, 8(2), 97–107. https://doi.org/10.1093/cercor/8.2.97

Damasio, A. R. (1999). The feeling of what happens: Body and emotion in the making of consciousness. Harcourt Brace.

Edelman, G. M., & Tononi, G. (2000). A universe of consciousness: How matter becomes imagination. Basic Books.

Freud, S. (1923/1961). The ego and the id. In J. Strachey (Ed. & Trans.), The standard edition of the complete psychological works of Sigmund Freud (Vol. 19, pp. 1–66). Hogarth Press. (Original work published 1923)

Kandel, E. R. (2013). From nerve cells to cognition: The internal representations of space and action. In E. R. Kandel, J. H. Schwartz, T. M. Jessell, S. A. Siegelbaum, & A. J. Hudspeth (Eds.), Principles of neural science (5th ed., pp. 370–391). McGraw-Hill.

Luria, A. R. (1973). The working brain: An introduction to neuropsychology (B. Haigh, Trans.). Basic Books.

foto: Las Meninas, Velázquez

05/12/2025

De ceva vreme tot apar în studioul de Art Terapie, oameni care nu mai știu unde e „acasă”.
Unii au „locuit” peste tot prin lume. Alții n-au plecat niciodată din orașul natal, dar simt că nu au ajuns nicăieri. Își schimbă relațiile, joburile, cercurile și, la un moment dat, ajung la fraza: „cred că eu nu știu să stau într-un loc”. Alteori e vorba despre un „acasă” interior.
Lucrând cu ei, m-am trezit că în mine apare mereu aceeași imagine: un personaj care rătăcește pe o mare neliniștită, cu multe insule, uneori foarte aproape, alteori departe de țărm. Din contratransferul ăsta s-a născut, destul de firesc, figura lui Ulise. Nu ca citat cultural, ci ca un fel de hartă mai veche pentru un tip foarte actual de rătăcire.

De ce arhetip și de ce Ulise, și nu altcineva?
Pentru că unele povești mari par să ne conțină deja, înainte să le cunoaștem „din carte”. Ele țin laolaltă teme recurente – plecare, întoarcere, dor, fugă, lege, vină, putere – și ne dau un loc în care să le privim fără să le punem diagnostic sau să le facem morală. Mitul devine un „al treilea” între terapeut și pacient: nu spunem „tu ești așa”, ci „uite o scenă pe care o putem privi împreună și vedea ce se aprinde și ce nu seamănă deloc cu tine”.

Ulise, pentru mine, ține laolaltă mai multe fire care apar des în cabinet: exil și dor de casă, relația cu autoritatea (zei, regi, reguli), dependențele care promit uitare (lotușii, sirenele), vinovăția față de cei rămași pe țărm, copilul care crește fără tată, soția care așteaptă, misiunea care trebuie dusă la bun sfârșit. E o poveste suficient de bogată încât să nu înghită cazul individual, dar să poată conține în ea mai multe biografii posibile.

N-am folosit Ulise ca să „pun pacientul într-un sertar”. Mai degrabă îl propun ca pe un loc intermediar: nu spui „tu ești Ulise”, ci „uite o poveste despre cineva care tot pleacă și tot amână întoarcerea; vezi dacă, unde și cm îți vorbește și unde nu seamănă deloc cu tine”. Nepotrivirile sunt la fel de importante ca asemănările.

Din munca asta, și din rătăcirile reale pe care le-am contemplat, au ieșit încet niște caiete de lucru despre arhetipul „wanderer”-ului. Le-am scris în engleză, ca să poată circula. Sunt dense, nu sunt „content”.
Și m-am gândit așa: înainte să cumperi o carte, o deschizi. Citești o pagină. Vezi dacă poți locui acolo, în vocea aia, sau nu.
Așa că am scos o bucată din Ulysses și am lăsat-o să circule gratuit.

În PDF-ul ăsta mic am pus trei lucruri care, de multe ori, se întâlnesc în aceeași viață:
– povestea rătăcitorului care nu ajunge niciodată cu totul acasă (între mit și biografie);
– o scrisoare către fiu / fiică / copilul interior, în care un părinte recunoaște ce poveri a pus, fără să vrea, pe umerii celuilalt;
– un exercițiu art-terapeutic despre „sirenele dependenței” și golul în care cântă ele când alcoolul, munca, ecranele sau relațiile promit că „n-o să mai doară”.

Nu e un program de schimbare în 10 pași. Nu e nici „self help” drăguț. E ceva cu care stai. Puțin incomod, puțin tandru, uneori dureros fix acolo unde te recunoști.
Dacă lucrezi cu tine sau cu alții pe tema plecărilor, a întoarcerilor amânate, a dependenței sau a copiilor reali / interiori cărora le-am pus prea mult pe umeri, poți descărca PDF-ul (în engleză) de aici:

https://payhip.com/b/LHe7M

La finalul lui am lăsat și un link către varianta extinsă, pentru cine simte nevoia să stea mai mult cu tema asta.
Dacă îl folosești și te atinge undeva, îmi poți scrie două rânduri. Nu ca feedback pentru „produs”, ci ca semn că nu rătăcim chiar singuri pe mare.

P.S. Pentru mine, Ulise e doar unul dintre arhetipurile care pot ajuta la explorarea interioară. Lucrez la o mică colecție de astfel de instrumente, pe care o voi lăsa la vedere pentru cei care simt nevoia de sens.

A small, free sample from the Ulysses self-exploration bundle.This mini toolkit focuses on the first life script in the series – the wanderer who never quite arrives home. It combines three elements you can use on your own or with clients:a narrative...

27/11/2025

Dependenta care ne face independenti

Ne-am obisnuit sa credem ca independenta inseamna sa nu ai nevoie de nimeni. Sa nu suni pe nimeni, sa nu ceri ajutor, sa iti spui in gand: „trebuie sa ma descurc singur, altfel e rusinos”. Doar ca psihicul nu functioneaza asa. Niciodata n-a functionat.

Cu mult inainte de studiile moderne, Donald W. Winnicott, psihiatru si psihanalist britanic, a observat in cabinet si in spital ca un copil devine cu adevarat autonom doar daca, la inceput, are voie sa fie dependent de o „mama suficient de buna” – cineva care il tine, il suporta, il vede, fara sa il invadeze si fara sa il lase prada haosului (Winnicott, 1965/2006; Winnicott, 1971/2005). Daca mediul il poate contine, copilul incepe sa simta in corp: „pot sa exist”, „pot sa incerc”, „pot sa ma joc”. Autonomia apare ca efect secundar al faptului ca, pentru o vreme, nu a fost singur.

Mult mai tarziu, cercetarile lui Brooke Feeney si ale colegilor ei au pus cifre pe aceasta intuitie. In studii in care cuplurile scriau zilnic despre ziua lor, despre cm s-au simtit sprijiniti si despre ce au reusit sa faca, se vede ceva aparent paradoxal: in zilele in care o persoana simte ca poate sa se sprijine pe partener – ca poate cere ajutor, ca poate fi vulnerabila fara sa fie ironizata sau controlata – in aceleasi zile isi duce mai bine la capat scopurile personale, doarme mai bine, se simte mai bine in pielea ei (Feeney, 2004; Jakubiak & Feeney, 2016; Feeney & Collins, 2015). Cu cat dependenta este mai bine primita, cu atat autonomia creste. Feeney numeste asta „paradoxul dependentei”.

Daca le citim impreuna, Winnicott si Feeney spun, de fapt, acelasi lucru, fiecare in limba lui. Winnicott povesteste clinic cm un copil are nevoie de un mediu „suficient de bun” ca sa poata deveni el insusi.
Cincizeci de ani mai tarziu, Feeney arata, cu grafice si chestionare zilnice, ca un adult devine mai liber, mai curajos, mai capabil sa isi construiasca viata atunci cand are langa el un om care este disponibil, cald, dar neintruziv – un fel de „baza sigura” de pe care poate pleca si la care poate reveni (Feeney & Collins, 2015). Nu independenta impotriva cuiva, ci independenta sprijinita de cineva.

Poate asta este una dintre cele mai greu de acceptat lectii pentru adultul de azi: nu este o slabiciune sa ai nevoie de cineva. Slabiciunea incepe abia atunci cand suntem fortati sa ne prefacem ca nu avem nevoie de nimeni.
Independenta matura nu spune "nu am nevoie de tine”, ci "am voie sa am nevoie de tine si, tocmai pentru ca stiu asta, pot sa merg singur acolo unde am mai fost”.

In imagine: La Promenade, Renoir

26/11/2025

Art Terapie Metaforia
Autor: N.T.
Titlu: My mother

02/11/2025

Art Terapie Metaforia
Autor: N.C
Titlu: Camera fanteziei

O lucrare despre rușine și dorință

Despre femeia care se teme că vrea „prea mult” și despre tăcerea care se așază atunci când iubirea nu mai respiră.

Uneori o femeie se rușinează de libidoul ei „prea mare”, într-o relație aparent stabilă, dar care începe să se stingă acolo unde ar trebui să respire — în întâlnirea erotică.
Partenerul ei, crescut într-o familie în care apropierea era mereu la distanță, pare ca trăiește reprimarea sexuală fără neliniște. Pentru ea, această liniște a devenit o formă de singurătate trăită în doi.
În cuplu, contractul erotic — acel acord tacit despre cm ne vom dori unul pe altul — se erodează încet, până dispare.
Când nu mai este reînnoit, apare un clivaj: o parte din femeie rămâne fidelă iubirii și rolului domestic, iar cealaltă, partea vie și pulsantă, devine rușinată, exilată, uneori vinovată că există.
Citind articolul „Why Some Women Cheat Not to Leave, but to Stay”, m-am gândit la ceea ce Jessica Benjamin numește al treilea: spațiul viu dintre doi oameni, locul în care dorința și tandrețea pot coexista.
Când acest spațiu se prăbușește, „noi” devine doar „tu și eu” — două insule separate.
Și atunci psihicul caută aer: uneori prin infidelitate, alteori prin terapie.
Poate că infidelitatea e o formă de fidelitate paradoxală — încercarea disperată de a reînvia al treilea, atunci când nicio altă formă de viață nu mai pare posibilă.
Dar poate o formă mai dezirabilă de curaj este aceea de a căuta ajutor,
de a explora în terapie cm arată soarele sub care iubirea poate respira din nou.

Lucrare realizată de pacienta N.C. (inițiale schimbate), în cadrul procesului art-terapeutic.
Inspirat de articolul „Why Some Women Cheat Not to Leave, but to Stay” – Psychology Today (Octombrie 2025).
[link către articolul original în comentarii]

01/11/2025

Etichetele sunt pentru conserve

Ne place să clasificăm. Creierul nostru respiră ușurat când totul are un nume: copil „activ”, copil „sensibil”, copil „sociabil”, copil „anxios”.
Categoriile ne dau iluzia că înțelegem lumea.
Dar copiii nu sunt conserve. Și etichetele, chiar puse cu grijă, cu termen de garanție, pot ascunde uneori, inexplicabil, conținutul dinăuntru.

În spatele fiecărei trăsături pe care încercăm s-o măsurăm – activitate, adaptabilitate, intensitate – există o poveste despre cm s-a simțit copilul în primele sale întâlniri cu lumea. Temperamentul nu e o listă de reacții, ci o poezie scrisă în sistemul nervos: cm bate inima la zgomote noi, cât de repede se liniștește după ce plânge, cât de mult are nevoie să atingă, să se miște, să tacă.

Când îl „testăm”, riscăm să-l prindem în plasa unui concept care, aparent, face sens pentru liniștea noastră. Când îl privim în ochi, cu blândețe însă, rupem eticheta și ajungem la conținut.
Un copil cu „nivel de activitate crescut” poate fi, de fapt, un copil care simte lumea ca pe un curent electric – și, dacă nu-i dai un loc unde să se descarce, va fi pedepsit pentru intensitatea lui. E „hiperactiv”?
Un copil cu „regularitate scăzută” nu e neapărat haotic, ci doar are un corp care se reglează altfel.
Un copil cu „răspuns lent la nou” nu e antisocial – poate e doar un suflet care își ia timp să adulmece aerul, să se asigure că lumea e sigură înainte de a păși.

Temperamentul e o invitație la întâlnire, nu un manual de control.
Adevărata muncă a părintelui nu e să recunoască trăsăturile, ci să învețe cm reacționează el însuși la ele.
De multe ori, nu copilul e „dificil”, ci adultul e neliniștit de ce vede în oglindă: un ritm pe care nu-l poate urma, un gol pe care nu-l poate umple, o emoție pe care n-a știut s-o simtă nici pentru sine.

După părerea mea, temperamentul copilului nu e moștenire genetică în sensul simplu, ci un ecou afectiv al modului în care a fost conținut. Ce vine genetic e doar posibilitatea. Restul e dansul dintre două sau mai multe modele vii.

Și abia acolo începe vindecarea – nu în fișe și scale, ci în felul în care părintele învață să stea lângă copil, să tolereze și să conțină.
Etichetele sunt pentru conserve. Copiii, în schimb, sunt organisme vii.
Cei care par prea rapizi, prea sensibili, prea tăcuți sau prea „imprevizibili” sunt, de fapt, cei care ne obligă, uneori, să ne trezim.