30/01/2026
O analiza pertinenta a unei realitati pe care nu vrem sa o acceptam!
Când medicul decide să nu resusciteze
Există o idee confortabilă, dar falsă, în imaginarul public: că decizia de a nu resuscita aparține pacientului. Că medicul doar „execută” o dorință exprimată anterior. În realitate, în marea majoritate a situațiilor critice, decizia aparține medicului – iar pacientul nu mai poate spune nimic.
Adevărata întrebare este alta:
are medicul dreptul – și curajul – să spună că resuscitarea nu mai este un act medical justificat?
Răspunsul diferă radical de la o țară la alta.
Franța: medicul are dreptul și obligația să nu facă inutilul
În Franța, cadrul este clar: medicina nu este oblig*tă să facă tot ce este tehnic posibil, ci doar ceea ce este proporțional, justificat și benefic.
Conceptul-cheie este obstinația terapeutică. Medicul are nu doar dreptul, ci obligația de a o evita. Asta include resuscitarea în situații în care:
• prognosticul este incompatibil cu supraviețuirea reală;
• resuscitarea ar prelungi agonia fără șanse rezonabile;
• actul ar fi pur simbolic sau defensiv.
Decizia este medicală, colegială, documentată. Familia este informată, dar nu decide în locul medicului. Medicul nu cere „permisiunea” de a nu resuscita; el își asumă responsabilitatea profesională.
În acest sistem, a nu resuscita nu este o slăbiciune, ci o formă de competență clinică matură.
Germania: decizia medicală este legitimă, dar trebuie să fie impecabil justificată
În Germania, abordarea este mai juridic structurată, dar esența rămâne aceeași: resuscitarea nu este oblig*torie dacă nu are indicație medicală.
Medicul german este protejat atunci când poate demonstra că:
• resuscitarea nu oferă un beneficiu realist;
• intervenția ar încălca principiul non-maleficenței;
• decizia se bazează pe standarde profesionale, nu pe arbitrar.
Diferența față de Franța este stilul: mai puțin discursiv, mai mult procedural. Dar mesajul este identic: resuscitare cardio-respiratorie nu este un reflex, ci o indicație. Iar indicațiile pot lipsi.
România: medicul știe, dar nu îndrăznește
În România, problema nu este lipsa cunoașterii medicale. Medicii știu foarte bine când resuscitarea este inutilă. Problema este alta: cine îi apără când decid să nu o facă?
În practică, mulți medici resuscitează:
• de teamă de familie,
• de teamă de presă,
• de teamă de procuror,
• de teamă de colegi sau conducere.
Resuscitarea devine un gest defensiv, nu medical. Nu pentru că ar salva viața, ci pentru că „așa e mai sigur pentru dosar”. Astfel, pacientul este supus unor manevre violente, fără șanse reale, nu din rațiune clinică, ci din panică instituțională.
În România, a nu resuscita este adesea perceput ca: abandon, vină, risc penal.
În Franța și Germania, este perceput ca judecată profesională.
Miezul problemei: medicina sau spectacolul medicinei?
Diferența dintre aceste sisteme nu ține de aparatură sau protocoale. Ține de un lucru mult mai incomod:
acceptăm sau nu că medicina are limite?
A resuscita un pacient fără șanse nu este eroism. Este uneori un refuz de a accepta realitatea. Iar când sistemul nu îi permite medicului să spună „aici ne oprim”, pacientul plătește prețul.
Decizia de tip NTBR (Not To Be Reanimated), atunci când este luată de medic, nu este despre moarte. Este despre a refuza gestul inutil. Despre a proteja demnitatea pacientului. Și despre a reda medicinei statutul de profesie, nu de teatru defensiv.
Un sistem medical matur nu este cel care resuscitează pe toată lumea.
Este cel în care medicul are voie să decidă când resuscitarea nu mai este medicină.
Franța și Germania au înțeles asta.
România încă își pedepsește, tacit, medicii care o știu.
Bibliografie:
1. Raffay, V., et al. (2025). European Resuscitation Council Guidelines 2025: Ethics in resuscitation. Resuscitation, 215(Suppl. 1), 110734.
https://doi.org/10.1016/j.resuscitation.2025.110734
2. International Liaison Committee on Resuscitation (ILCOR). (2025). Evidence Updates and Ethics in Resuscitation (EIT 2025).
https://ilcor.org
3. Nandhabalan, P., D’Sa, A., & Metaxa, V. (2025). Do-not-attempt-cardiopulmonary-resuscitation decisions in critical care: The gap between theory and practice. Journal of the Intensive Care Society.
https://doi.org/10.1177/17511437241250779
4. Michalowski, S. (2022). DNACPR decisions: Aligning law, guidance, and clinical practice. Medical Law Review, 30(3), 434–456.
https://doi.org/10.1093/medlaw/fwac007
5. British Medical Association, Resuscitation Council UK, & Royal College of Nursing. (2024). Decisions relating to cardiopulmonary resuscitation (CPR).
https://www.bma.org.uk
