27/03/2026
Pentru că pare că tematica ADHD e de super interes, dar aduce și multe confuzii, am muncit puțin să organizez datele și studiile - pe tema ADHD - pe care le-am tot întâlnit în literatura dar și în formările la care am participat în ultimii ani.
Așadar, studiile genetice și realitatea clinică a traumei, ne conduc către niste concluzii:
* Predispozitia genetică este esențială. ADHD are o bază poligenică certă (80% ereditate).
* Cercetările actuale măsoară „Trauma cu T mare” (abuz, neglijare severă), dar eșuează adesea în a detecta microtraumele repetitive.
* Lipsa de acordaj (mis-attunement) sau invalidarea senzorială sunt adesea normalizate și raportate eronat ca „mediu neadvers”.
* Un copil cu ADHD este, prin definiție, mai sensibil. Ceea ce pentru un copil tipic este o simplă mustrare, pentru el poate fi o ruptură a atașamentului.
* Astfel, mediul nu „creează” ADHD-ul, dar îi dictează severitatea.