20/05/2025
„M-am îmbrăcat și am pornit pe țărm, cu pas iute. Eram vesel, de parcă aș fi scăpat de o primejdie sau de o ispită; dorința mea matinală de a cerceta și de a intui, încă nenăscut, viitorul, mi s-a părut brusc un sacrilegiu.
Mi-am amintit de o dimineață când zărisem, într-o scorbură, o gogoașă de vierme de mătase. Fluturele tocmai spărgea învelișul și se pregătea să apară. Așteptam, dar el întârzia, iar eu eram grăbit. Atunci m-am apucat să-l încălzesc cu răsuflarea mea. Îl încălzeam nerăbdător, și minunea a început să se petreacă în fața mea într-un ritm forțat, contrar naturii. Învelișul s-a deschis, a apărut fluturele.
Dar n-o să uit niciodată groaza pe care am trăit-o: aripile îi rămăseseră încrețite, nedesfăcute, trupul îi tremura și încerca să se elibereze, dar nu izbutea. Am încercat să-l ajut din nou cu răsuflarea mea, dar nu am făcut decât să agravez. Avea nevoie de un ritm lent, de maturizarea firească. Aripile trebuiau să se desfacă încet, la lumina soarelui. Căldura mea l-a grăbit să iasă înainte de vreme, zbârcit, ca un prunc născut la șapte luni.
Ieșit prematur, s-a zbătut disperat și, după puțin timp, s-a stins în palma mea.
Aceasta e, cred, cea mai mare povară care-mi apasă conștiința. Și abia azi i-am înțeles tâlcul adânc: comiți un păcat de moarte dacă silești legile eterne. Datoria ta este să urmezi cu încredere ritmul nemuritor.
M-am urcat pe o stâncă să mă dedic în liniște acestei meditații de Anul Nou. „Ah, de-aș putea”, îmi ziceam, „în acest nou an să-mi rânduiesc viața astfel încât să înlătur crizele de nerăbdare isterică! De-ar fi ca fluturașul acela, pe care l-am ucis grăbindu-l să vină pe lume, să zboare mereu în fața mea și să-mi arate calea!”
Și astfel, un fluture mort de timpuriu să ajute un suflet de om să nu se grăbească și să apuce, în tihnă, să-și deschidă aripile…”
Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul
Această poveste ilustrează perfect pericolul grabei și al controlului forțat asupra propriului proces de dezvoltare. În psihologie, este o temă des întâlnită în terapia traumei sau în vindecarea copilului interior: dorința compulsivă de a „repara” prea repede ce a fost rănit, de a ajunge urgent la „vindecare”, de a obține răspunsuri sau liniște.
Dar exact ca în natură, vindecarea profundă are un ritm propriu, organic. Graba – chiar și atunci când vine din intenții bune – poate răni ceea ce încă nu e pregătit să iasă la lumină.
🦋 Poate că maturizarea emoțională, la fel ca transformarea fluturelui, nu poate fi grăbită fără consecințe. Uneori, cea mai mare dovadă de iubire pentru noi înșine este răbdarea.
