11/11/2025
Uneori, când în spațiul public apar povești despre „terapie” făcută fără formare, fără cadru, fără etică, ne trezim cu aceeași întrebare grea: „Dar de ce e atât de important să fie psihoterapeut acreditat? Nu e tot terapie?”
Nu, nu e tot una. Și e nevoie să vorbim despre asta pe înțelesul tuturor, cu calm, fără acuze, doar cu grijă față de oameni.
Psihoterapia nu e un sfat, nu e o discuție relaxată, nu e „un om care are experiență de viață și îți spune ce să faci”. Psihoterapia e un proces delicat, profund, care poate schimba vieți și tocmai pentru că poate schimba vieți, poate și răni, poate confuza, poate traumatiza, dacă nu este făcut în siguranță și cu pregătire reală.
Un psihoterapeut nu ajunge psihoterapeut după un „curs”, o diplomă online sau niște conferințe. E nevoie de ani de formare 3, 4, uneori 5, într-o școală de psihoterapie recunoscută de Colegiul Psihologilor din România. Acea formare presupune teorie, tehnici, etică profesională, practică reală, zeci și zeci de ore de supervizare cu specialiști formați, examene, evaluări și responsabilitate. Iar după ce se termină școala, urmează doi ani de practică sub supervizare, unde fiecare intervenție este observată, corectată, ghidată, pentru siguranța clientului și pentru dezvoltarea terapeutului.
Și poate cel mai important, niciun terapeut nu are voie să lucreze cu oameni fără să fi trecut el însuși printr-un proces psihoterapeutic individual. Nu din formalitate, ci din etică. Pentru că nu poți să-l însoțești pe altul prin locurile lui vulnerabile dacă tu nu îți cunoști propriile răni. Fără acest proces, fără confruntarea sinceră cu tine, apar dezechilibre: orgoliu, putere, manipulare, sfaturi impuse, invazivitate, proiecții personale. De aici apar abuzuri, retraumatizări, granițe încălcate. Nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că nu sunt formați. Și în terapie, lipsa formării este periculoasă.
Diferența între o școală de psihoterapie și „niște cursuri” este ca diferența între un medic și cineva care a citit câteva cărți despre medicină. Cursurile pot fi utile pentru cultură generală, dar nu transformă pe nimeni în terapeut. Și, pentru a rămâne în profesie, psihoterapeuții sunt obligați să facă anual cursuri de formare continuă, să acumuleze credite, să rămână la zi. De ce? Pentru că știința evoluează, modelele se schimbă, etica se rafinează. Un terapeut nu se oprește niciodată din învățat.
Și mai e ceva important: psihoterapia are cadru. Nu se face pe hol, la televizor, în conferințe, în public, în spectacol. Terapia este o relație profesională, sigură, confidențială, protejată de reguli clare. Orice „terapie” în public nu mai e terapie, ci expunere.
Când aceste reguli sunt încălcate, oamenii pot deveni victime. Nu pentru că au fost naivi, ci pentru că nu au fost informați. Societatea nu a fost educată în acest sens și se încântă la un CV stufos și o descriere pompoasă a unor cursuri cu denumiri care sună bine.
Dar avem nevoie de această informare. Oamenii au dreptul să știe că există diferență între un terapeut real și cineva care doar se prezintă ca atare. Au dreptul la siguranță, la protecție, la competență. Au dreptul să nu fie răniți sub pretextul de „vindecare”.
Adevărul e simplu: psihoterapia ajută, dar numai atunci când este făcută de oameni formați, responsabili, conștienți de puterea lor și de limitele lor. Și poate că toate situațiile apărute în spațiul public, oricât de grele ar fi, ne dau ocazia să educăm, să explicăm, să punem lumină. Pentru ca oamenii să știe că au voie să întrebe: „Ce formare aveți? Sunteți acreditat? Sunteți înregistrat la Colegiul Psihologilor?”
Iar terapeuții adevărați nu se supără la astfel de întrebări. Din contră. Sunt semnul sănătății unei relații.
Într-o lume în care oricine poate vorbi despre „terapie”, este important să știm cine o poate practica cu adevărat.
Pentru că oamenii merită siguranță.
Merită protecție.
Merită oameni cu o pregătire reală.
Merită terapie, nu o imitație, o invenție a fiecăruia.
