21/10/2025
Mă tot gândesc, de ieri, la ce au în comun oamenii din jurul meu.
La cardiologul de şaizeci de ani care, deşi ar putea să îşi numere liniştit anii până la pensie, continuă să facă cinci gărzi pe lună. La fiecare pacient care intră cu arterele înfundate, el intră cu o precizie care nu mai are nevoie de cuvinte. Un om care nu îşi permite nici o clipă de neatenţie.
La medicii internişti din provincie, cei care fac opt, zece gărzi pe lună pentru că altfel nu s-ar acoperi liniile de gardă. Populații de zeci de mii de oameni ar rămâne descoperite, fără o cameră de gardă la care să se poată prezenta noaptea.
La chirurgii care petrec nopți întregi în sălile de operație, cu spatele înțepenit și ochii obosiți. Cei care reconstruiesc vieți cu gesturi precise, știind că un milimetru greșit poate schimba totul.
La ATI-iștii care trăiesc zilnic pe muchia subțire dintre viață și moarte, luând decizii care nu suportă ezitare.
La profesorii si mentorii mei, care cu o dedicare ce iese din sfera umanului, poartă grija a mii de studenți, de pacienți și a tuturor responsabilităților administrative care vin odată cu conducerea unei secții.
La soția mea, care intră în casă după a treia gardă de 36 de ore, cu oboseala pe chip dar cu inima încă deschisă pentru pacienții de a doua zi. Gărzi care nu sunt echivalate ca vechime în muncă. Gărzi plătite la nivelul salarial din 2018. Gărzi care ne ard din viață, dar nu se aduna nicăieri.
La mine însumi, trecând de șapte sute de proceduri endoscopice într-un singur an. Șapte sute de momente în care o fracțiune de secundă poate transforma un act medical într-o tragedie ireversibilă.
Și mă gândesc că va trebui să facem asta încă treizeci de ani. Cel puțin.
Ce avem în comun toți acești oameni?
Niciunul nu avem și nu vom avea pensie specială.
Și orice greșeală mică ne poate anula munca și reușitele de o viață.
