09/03/2026
Pentru mine, doctoratul nu a fost niciodată un „spor”.
A fost aproape cinci ani din viață în care am muncit constant, de multe ori după programul din spital. Ani în care am citit mult, am scris mult și am rescris și mai mult. Am trimis articole și le-am primit înapoi pline de corecturi. Unele au fost respinse și a trebuit să o iau de la capăt. Așa funcționează cercetarea: cu răbdare, cu efort și cu multă perseverență.
În acești ani am reușit să public lucrări în reviste internaționale, unele cu factori de impact mari. Nu pentru că aducea vreun beneficiu material imediat, ci pentru că asta înseamnă, în esență, cercetarea: încercarea de a contribui, fie și cu o cărămidă mică, la ceea ce știm deja.
Taxele acestor reviste mi le-am plătit singur, din salariul de medic rezident, cu ajutorul celor din jur atunci când nu mi-aș fi permis. Nu a fost un drum ușor și nici unul comod.
De aceea, când vorbim despre doctorat doar în termenii unui „spor”, mi se pare că pierdem din vedere ceea ce reprezintă el de fapt: ani de muncă, de studiu și de încercări repetate de a produce cunoaștere. Sporul de doctorat nu a fost niciodată un privilegiu, ci una dintre puținele forme prin care statul recunoștea, măcar simbolic, această muncă. Iar eliminarea lui nu este doar o măsură administrativă sau bugetară; este și un mesaj despre felul în care ajungem să privim educația, cercetarea și efortul intelectual.
P.S. Ca medic cu practică independentă, nu am beneficiat și nici nu beneficiez de sporul de doctorat, așa că pentru mine această discuție nu are o miză personală financiară. Scriu însă pentru că modul în care alegem să valorizăm – sau să devalorizăm – educația, cercetarea și munca academică spune multe despre felul în care ne imaginăm viitorul acestei societăți.
