Psihoterapeut Adin Tabacu, Bulevardul Unirii nr. 70, Bucharest (2026)

02/10/2025

“Fiindcă toate mințile se confruntă cu un torent neîntrerupt de fel de fel de lucruri, valoarea celor mai multe obiecte trebuie mai degrabă determinată prin experiență decât sădită într-un creier.”
O. Ogas & S. Gaddam, Călătoria Minții, 2022

15/06/2025

Un loc gol

Un loc gol este un loc pe care nu-l încarci cu semnificație. Fără emoții asociate, rămâne gol, în ciuda copacilor, străzilor, oamenilor care-l populează.
Am trăit asta pe pielea mea la Amsterdam. Cu un cuvânt la modă, n-am "rezonat" cu orașul nici cât primii negri ajunși aici pe fundul unei corăbii de sclavi. Ordonatele case negustorești, canalele rectangulare ce brăzdează orașul, muzeul de artă, coffee-shop-urile la tot pasul...nimic !... la Amsterdam nici măcar Van Gogh nu mai e cel ce-a fost în Franța.
Poți să te simți deplin într-un deșert arab, dacă deșertul are ceva a-ți spune. Dacă vezi cu ochii minții caravanele lungi de cămile și-ți sună în urechi basmele Șeherezadei...
Și poți să te simți fără rost pe străzile din mijlocul Parisului.
Asocierea de emoții unor locuri e ceva ce se întâmplă mai ales în copilărie și în primii ani ai adolescenței. Timpul se-așterne apoi, face și desface, adaugă trăiri și emoții noi. Precum traumele, purtăm parfumul locurilor cu noi, toată viața... Acestora li se adaugă cuvintele și gesturile persoanelor semnificative, culorile și mirosurile, frigul sau căldura, întunericul, lumina.
Se întâmplă însă, că locurile copilăriei dispar peste ani, unul câte unul. După 30 - 40 de ani, n-a mai rămas aproape nimic. Totul se strămută, încet-încet, de pe pământ, în mintea noastră. Aici se duc locurile care, fizic dispar.
Halucinantul paradox al locurilor deplin existente doar în mințile oamenilor, față cu locurile goale ce continuă să ființeze...

10/04/2025

“Inconștientul, departe de a reprezenta o entitate separată de conștiința umană, așa cm îl vede Freud, poate fi considerat mai curând o manifestare a faptului că discursul intern din creierul nostru nu este cu totul limpede, ci reflectă anumite contradicții dificil de exprimat, precum și aspecte care nu pot fi formulate nici măcar în gândurile noastre cele mai intime din cauza impactului pe care l-ar putea avea asupra modului în care distingem ce e bine de ce e rău. În acest context, cred că Freud avea dreptate să se refere la conflictul care se produce în mintea noastră între gândurile, sentimentele și dorințele noastre cele mai intime și ceea ce este considerat a fi acceptabil din punct de vedere social. El a observat în mod corect că teritoriul în care gândurile noastre intime sunt cel mai fluide și mai puțin constrânse de normele sociale este cel al visului, acesta fiind motivul pentru care visele conțin adesea asociații stranii de persoane și scenarii pe care am ezita să le prezentăm altora. “
John Parrington / Conștiința

05/02/2025

Călătorul și călăuza

Se face că era odată un om care avea de făcut o călătorie lungă, pe meleaguri străine, îndepărtate. Trebuia să meargă pe jos zile multe, săptămâni, luni, poate. Nu-i lipsea curajul, așa că porni la drum. În primele zile traversă dealuri domoale și văi însorite, câmpii cu iarbă înaltă ce se așternea ca un covor moale sub pași, zări râuri și lacuri ce scânteiau sub cerul senin ca sticla. Drumul călătorului nici că putea fi mai frumos de-atât!
Știa însă că nu va fi astfel până la capăt, drumul său urma să treacă printr-o pădure întinsă și care nu putea fi nicicum evitată, fusese prevenit despre asta. O pădure deasă și întunecată, un adevărat codru puțin umblat - și-atunci doar de localnici.
Prevăzător, călătorul nostru se opri într-un sat din preajma pădurii și întrebă de-o călăuză care să-l însoțească pe potecile neștiute. Găsi pe cineva, un om ce părea puțin ciudat la prima vedere. Acesta ținuse să-i spună, chiar înainte de a porni la drum, pe poteca ce se pierdea între copacii fără număr:
- Eu te voi însoți cu credință și pricepere, însă învață din mers să nu te bizui doar pe mine. Nu te pot scoate la liman dacă doar te lași condus. Privește cu atenție arborii, potecile, toate urmează niște reguli, chiar dacă ți se pare că nimic nu seamănă cu ce ai văzut mai-nainte. Urmează-ți intuiția, rămâi alert și flexibil, atrage-mi atenția când simți această nevoie, chiar dacă eu sunt călăuza, iar tu, cel călăuzit. Îți spun toate astea pentru că, atunci când te vei întoarce, s-ar putea să nu mai găsești o călăuză și vei fi nevoit să traversezi singur pădurea. Sau, cine știe, vreo soartă potrivnică s-ar putea să ne despartă unul de celălalt pe drumul nostru.
Porniră la drum, întunericul pădurii îi învăluia aproape pe de-a-ntregul, arborii erau prea deși, prea înalți, lumina cerului răzbătea anevoie până jos. Călătorul se înfioră, pădurea adâncă părea plină de pericole, liniștea nesmintită și zgomotele bruște și potrivnice alternau necontenit. Își urma însă cu încredere călăuza și se străduia să deslușească tâlcul lucrurilor pe care i le spusese.
Trecuseră zile de când se avântaseră în pădure, drumul părea să nu se mai termine. După o vreme, călătorului începu să i se pară că, demult de tot, cu mulți ani în urmă, mai văzuse pădurea aceasta, la fel de întunecată și potrivnică, tot așa de plină de tăceri și zgomote ciudate. Să fi fost în copilărie? Poate, nu reușea să-și amintească, totul se pierdea ca un fum. Își împărtăși nelămuririle călăuzei, acela surâse însă enigmatic și își urmă neabătut drumul mai departe.
Totul devenea cu timpul foarte familiar: întunericul pădurii, liniștea, zgomotele bruște, teama…
Parcă ar fi vrut să rămână acolo, în pădure, de-a pururi…ce, acolo n-ar fi putut trăi, la o adică? Ar fi vrut să rămână, dar ar fi vrut și să plece, nici el nu știa prea bine, totul semăna cu o luptă pe care abia acum începea s-o înțeleagă…
Nu știm ce a ales să facă până la urmă călătorul nostru. Ceea ce știm însă cu siguranță este că nu avea la dispoziție decât una din două alegeri…

Foto: Ioan Pan

18/10/2024

Momentul perfect

Un film oarecare, nu știu cm se numește. Privesc câteva minute, acțiunea trenează, nu l-am prins de la început și nu știu despre ce e vorba. Mă pregătesc să schimb postul, îmi spun totuși să mai urmăresc și scena care tocmai se derulează: un bărbat și o femeie pe un pod ce traversează un mic râu dintr-un oraș cu clădiri vechi, aspect european. Seara stă să cadă, mai este însă lumină, lumina aceea magică a asfințitului.
El îi spune ei, cu glas scăzut: acesta e un moment perfect. Ea îl privește, tace.
Asta a fost tot. Revelația, insight-ul. Momentul perfect.
Mă gândesc și a doua zi, și a treia la ce am văzut. La momentul perfect, oare îl putem găsi, e pe-aici, prin preajmă? Încep să-l caut, nu doar pe unul, ci pe toate momentele perfecte.
Constat, surprinzător de repede, de ușor că momentele perfecte sunt la tot pasul, le poți descoperi de zece, de douăzeci pe zi. E suficient să observi oamenii și lucrurile din jur, pe tine însuți în contextul acestora. Cu atenție, calm, cu semi-detașare.
Nimic mai fals că momentul perfect ar fi doar pe o plajă exotică, într-o locuință luxoasă, ori împreună cu copilul tău pe care îl iubești. Momentul perfect este și când pășești pe stradă, când privești casele și aglomerația orașului, când aștepți autobuzul în stație, ba chiar și în îmbulzeala de după ce ai urcat. Momentul perfect apare chiar și în conflictul pe care-l ai cu un prieten vechi, în suferința despărțirilor, în plictisul adus uneori de singurătate, în multe altele care ți-ar apărea de nedorit, la o privire superficială.
Cum spuneam, momentul perfect este peste tot, uimitor de evident, de ușor de aflat. Îngăduitor, observă!

15/09/2024

Amintirile ne definesc
Tot ceea ce suntem astăzi și ceea ce vom deveni în viitor provine din trecutul nostru. Chiar și ziua de azi nu este altceva decât un precursor al zilelor, lunilor și anilor ce vor urma. Astăzi, devenind din ieri, devenim pentru mâine.
Ceea ce suntem provine dintr-un fond biologic-psihologic cu care pășim în lume, fond aflat și el într-o discretă, lentă transformare, zi de zi. Provine de asemenea din interacțiunile sociale pe care le avem începând din prima zi de viață. Am putea crede că ceea ce suntem azi provine din ceea ce am făcut și din ceea ce nu am făcut - adică din comportamentele noastre - însă ceea ce facem (și ceea ce nu facem) are la bază tot trecutul nostru. Negăm oare, spunând acestea, rolul hazardului, al întâmplării în viețile noastre? Nu, doar că preluăm hazardul și îl trăim și îl transformăm potrivit cu ceea ce suntem la momentul intervenției hazardului, deci potrivit trecutului nostru.
Nu cred că am întâlnit o idee mai aiurită (iar ea este adesea întâlnită) ca aceea că ar trebui să ne concentrăm pe clipa prezentă (ceva mai puțin) și pe clipa viitoare (ceva mai mult) pentru “a avea o viață fericită”…
Clipa prezentă, precum și cea viitoare sunt construite de noi pornind de la mii și mii de clipe trecute care ne-au format. Dacă clipa prezentă merită concentrare din partea noastră, clipa trecută merită asta nu mai puțin. Cu alte cuvinte, amintirile, cele care ne definesc. Ele spun din nou poveștile și mai ales oferă semnificații și noi semnificații. Ele ne oferă darul de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, de a afla ce am devenit azi ca urmare a sute de mii de clipe care au trecut. Bine, și de ce ar trebui să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine? …la această întrebare nu cred că am răspunsul cel mai bun. Poate pentru că ăsta ar putea fi țelul suprem?!

21/03/2024

Despre bizareria viselor noastre

Suntem adesea surprinși (puțin spus) de ciudățeniile viselor noastre: explorăm în vis tărâmuri noi - uneori parcă de pe alte planete, cunoaștem oameni noi, care par adesea să reunească însușiri ale mai multor persoane cunoscute, ne purtăm ciudat în vis, făcând lucruri pe care, în mod normal nu le-am face în starea de veghe. Și să ținem cont că cercetări actuale arată că visăm aproximativ 6 ore pe noapte- și anume în toate fazele somnului, iar ceea ce ne amintim atunci când ne trezim nu depășește, ca întindere în timp, 5% din perioada completă de visare. În plus, date statistice indică faptul că un adult nu-și amintește mai mult de 4 - 5 vise în medie pe lună.
Cu alte cuvinte, dacă visele au o anumită funcție determinată de evoluție (și au!), îndeplinirea acesteia nu depinde câtuși de puțin de faptul că ne amintim ce am visat sau nu.
Dar de ce sunt visele noastre atât de bizare uneori? O teorie științifică modernă arată că visarea extrage cunoaștere nouă din informația existentă în memorie prin descoperirea asocierilor neașteptate și adesea neexplorate anterior. Astfel, visele explorează asocieri pe care în mod normal creierul nu le-ar lua vreodată în considerare în starea de veghe. Creierul estimează că aceste asocieri ar putea fi utile în viitor. (Creierul nostru este predictiv, iar nu reactiv). Visele creează noi narațiuni care permit explorarea potențialelor scenarii. De asemenea, ele sunt necesare și pentru producerea stărilor emoționale esențiale pentru evaluarea acestor scenarii.
Spus altfel, în vis creierul examinează asocieri mai puțin evidente și sapă după comori ascunse în locuri pe care nu le-ar fi luat în seamă în timpul stării de veghe.
Cu 100 de ani în urmă, Freud explica bizareria în vise ca parte a unui proces intențional de deghizare a dorințelor interzise ce nu puteau fi exprimate direct în vise. Deosebirile dintre teoria freudiană și cea expusă (foarte sumar) mai sus sunt, după cm se vede, majore. Depinde de fiecare să aleagă ceea ce simte că i se potrivește mai bine, o eventuală “mixare” a celor două teorii nefiind nici ea imposibilă, dacă subiectul alege astfel. Asta pentru că cercetarea funcțiunilor și modului de producere ale viselor sunt atât de la început încât (aproape) orice este încă posibil.
- cu ajutorul lui Antonio Zadra și al lui Robert Stickgold / Când creierul visează -

13/03/2024

Maternitate, paternitate

E seară, plouă de rupe și nu-s mai mult de 7 - 8 grade în termometre. Mă felicit că am luat umbrela, vântul mi-o răsucește pe toate părțile și oricum m-am udat și pe pantaloni, și pe pantofi. Pe scurt - o vreme să nu dai nici câinele afară.
Trec pe lângă un lung șir de localuri, restaurante, baruri, cafenele moderat animate, bucureștenilor le place să petreacă și-n mijlocul săptămânii, mai ales când plouă și e frig.
Lângă intrarea unui astfel de local stă o femeie cu un copil în brațe, se adăpostește cm poate sub streașina lată de vreo 10 centimetri. N-are umbrelă. Copilul plânge, femeia se străduiește să-l liniștească. Mă gândesc că poate n-are unde se duce la ora asta și așteaptă să iasă vreun client din local spre a-i cere un ban. Însă nici vorbă de așa ceva. Taman când trec pe-acolo, ușa cârciumii se deschide și se ițește un bărbat la vreo 30 de ani în tricou cu mânecă scurtă- e cald înăuntru, pesemne -care îi spune moale-răstit femeii:
- Păi ce faci, nu mai vii înăuntru?
- Cum să vin? O să-nceapă să urle iar ăsta micu’.
Bărbatul ridică din umeri a lipsă de soluții și intră înapoi la căldură. Femeia rămâne afară cu copilul în brațe. Măcar sunt înfofoliți destul de bine.
Despre motivațiile și comportamentele părinților în acest caz, despre soluțiile găsite (sau absente), despre unitatea familiei și impactul evenimentului asupra copilului s-ar putea, cred, scrie un referat psihologic de multe pagini. Desigur că nu-mi propun asta acum. M-am mulțumit să înfățișez un tablou autentic din care fiecare înțelege ce poate.

03/03/2024

“Cu cât ne apropiem mai mult de mijlocul vieții și cu cât izbutim mai mult să ne consolidăm atitudinea personală și situația socială, cu atât ni se pare mai mult că am descoperit cursul corect al vieții, idealurile și principiile corecte de comportare. De aceea și presupunem că ele au o valabilitate eternă și ne facem o virtute din a rămâne mereu atârnați de ele. Trecem astfel cu vederea un fapt esențial, anume că atingerea țelului social se face în paguba personalității ca întreg.
Statistic, depresiile bărbaților în jurul vârstei de patruzeci de ani au o frecvență ridicată. La femei dificultățile nevrotice încep de regulă mai devreme. În această fază a vieții, adică tocmai între treizeci și cinci și patruzeci de ani, se pregătește o schimbare importantă a sufletului omenesc. Desigur, pentru început nu este o schimbare conștientă și izbitoare, mai degrabă e vorba de semne indirecte ale unei schimbări care par să înceapă în inconștient.
Marile probleme de viață nu sunt niciodată definitiv rezolvate. Sensul și scopul acestor probleme nu par să stea în rezolvarea lor, ci în aceea ca noi să lucrăm necontenit la ele. Doar acest lucru ne ferește de prostire și de împietrire.”
- Jung -

28/02/2024

“De obicei, viața omului tânăr stă sub semnul unei expansiuni generale cu năzuința spre țeluri vizibile, iar nevroza lui pare să se întemeieze mai ales pe ezitarea sau cedarea în fața acestei direcții. În schimb, viața omului care îmbătrânește stă sub semnul contractării, al afirmării celor realizate și al reducerii expansiunii. Nevroza lui se întemeiază în esență pe persistența discordantă în atitudinea juvenilă. Așa cm tânărul nevrotic se sfiește în fața vieții, așa se dă cel bătrân înapoi în fața morții. Ceea ce pentru tânăr a fost odinioară un țel normal devine pentru cel în vârstă un obstacol nevrotic. Este firesc ca la omul tânăr nevroza, rezistența, refularea, transferul, fantasmele să aibă o însemnătate inversă decât la omul bătrân. În mod corespunzător trebuie modificate și obiectivele terapiei. Vârsta pacientului mi se pare deci o indicație extrem de importantă.”
- Jung -

Psihoterapeut Adin Tabacu

02/10/2025

15/06/2025

10/04/2025

05/02/2025

18/10/2024

15/09/2024

21/03/2024

13/03/2024

03/03/2024

28/02/2024

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category