19/11/2020
Văzuți și nevăzuți
Unii nu mai știu cm să se arate altora cu toate calitățile lor sau necalitățile, sau cu gândurile de orice fel, alții se ascund sub o perdea fină, alții se ascund în casă și trag jaluzelele.
Ce au acești oamenii în comun? Par diferiți, dar în comun pare că au nevoia de a fi vazuți, de a expune ce simt și de a li se răspunde într-un anumit fel.
La vârsta când toți copiii sunt "mascota" casei și când sufrageria devine ceva ca o scenă unde ei își spun poeziile, dansează dansuri numai de ei știute sau devin soliști mult mai buni ca Dickinson sau Jagger, unii primesc încurajări pentru asta și trăiesc plăcerea plină a acompanierii în bucuria despre propria ființă. E o bucurie constantă că sunt văzuți și plăcuți așa cm sunt ei. Calitatea ecoului pe care îl stârnesc și care se întoarce către copii de la părinți este o confirmare necesară la aceste vârste fragede.
De fapt situația de mai sus este una posterioară momentelor dintr-o perioada și mai fragedă a copilăriei, nonverbală, când există situații similare: când copilul mic zâmbește și primește înapoi de la mama un zâmbet, sau când exprimă dorința de a se juca și primește înapoi tot o dispoziție jucăușă de la părinți. Acestea sunt momentele când se țese ceva foarte important pentru ființa lui. Acest tip de răspuns sufletesc din partea părintelui, răspuns echivalent la cererea implicită, construiește în copil și încrederea în propria persoană și nu împiedică naturala expunere către lume, asta întâmplându-se atunci când acest răspuns vine suficient de constant și cu o bună măsură. În consecință așteptările adultului de mai târziu de la lume, de la mediul în care își trăiește viața sunt pozitive: se simte în elementul lui să se arate lumii cu "bune și rele", să ceară lucruri, să spună ce simte, ce gândește, ce îi place și ce nu și mai ales se simte bine în propria piele.
Mai sunt și cazuri în care răspunsul este exagerat din partea parintelui care este "hiperparticipativ" sau intruzează prea mult această zonă de manifestare a copilului, de exemplu "încurajează" mai mult decât are nevoie copilul.
Dar ce se întâmplă când răspunsul bun în copilărie nu vine constant? Sau ce urmări sunt dacă prin reacția părintelui se dezivestește sau se ignoră importanța cererii copilului și copilul primește prea des și pe ton tăios corecții de genul "Ce te prostești așa?", "Stai liniștit, e rușine!" "Potolește-te că ne vede lumea!" sau primește priviri aspre, disprețuitoare, sau din contră primește absența oricărui interes? Sau de multe ori nici nu e nevoie de cuvinte, copiii simt atitudinea părintelui jenată de manifestările lor "zgomotoase", sau simt privirea interioară care șterge tot ce nu vrea sa vadă în copil și care e dureroasă, doar că cei mici nu își pot explica ce îi doare.
Știți ce se întâmplă: adultul de mai târziu are deja în minte mai mereu că zâmbetul nu-i va fi întors, nu se simte bine în propria piele, se așteaptă că persoana lui nu merită un răspuns pe măsură. Așa omul ajunge să devină foarte insistent în a primi și furios că nu primește ceva ce pentru el este vital, fie ajunge să se închidă de-a lungul anilor în el și să tragă jaluzele la propriu sau la figurat. Și asta se întâmplă pentru că un copil are nevoie de prezența constantă a părintelui cu o atitudine atentă și binevoitoare, reasiguratoare. Dar în cazurile acestea din urmă de prea multe ori nevoia a fost anulată sau refuzată într-un fel sau altul în anii de copilărie. Sau în anii de școală se mai întâmplă să găsească un învățător sau un profesor nedelicat sau vreun coleg bully care să îl întărească pe copil în credința lui că mai bine stă ascuns ca să nu mai simtă rușine sau că ceva e greșit la el.
Poate aceștia sunt oamenii care își doresc cel mai mult apropierea de semenii lor. Și-o doresc, dar vine la pachet cu o serie de așteptări mai puțin senine, așa cm era în copilărie și le trebuie mult curaj să treacă peste convingerile vechi (de cele mai multe ori inconștiente).
Cred că putem ajuta și ca părinți, ca prieteni, ca și colegi acești copii și adulți nejudecând, neintruzându-i, dar încercând să le returnăm un răspuns cald (indiferent ce presupune asta verbal sau nonverbal) încercărilor lor de a se manifesta.
Și cu alte cuvinte echilibrul este cel care în aceste interacțiuni copil-părinte dă rezultate bune. Nici prea mult, nici prea puțin ci într-o masură suficientă.