Psiholog Constantin Cornea

14/03/2026

https://www.psihologconstantincornea.ro

14/03/2026

https://www.psihologconstantincornea.ro/

13/03/2026

Ati vizionat acest podcast?
Vizionare placuta!

Vrei să fii părăsit Fii bărbatul ideal Dr Constantin Cornea

13/03/2026

Jurnalul unui bărbat care considera că viaţa lui este un eşec

“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.

„Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge în punctul în care să mă gândesc la sinucidere. Aveam senzaţia că sunt prins într-o plasă de păianjen şi că toate eforturile mele îmi strângeau un laţ în jurul gâtului până la sufocare.

Da, aceasta era senzaţia mea intimă, că mă sufoc.

Apoi aveam senzaţia unei căderi într-un abis ce îmi întuneca mintea şi capacitatea de judecată.

Într-o dimineaţă, după o noapte de beţie, m-am trezit internat într-un spital de psihiatrie. Nu îmi aminteam cm am ajuns şi motivele pentru care mă aflam în acea situaţie. Una dintre asistente mi-a spus că făcusem un scandal monstru într-un restaurant, iar chelnerii au chemat salvarea pentru că mi se făcuse rău.

A fost un şoc şi parcă, după ani de zile, mă trezeam la o realitate pe care nu o recunoşteam. Aveam o senzaţie de dedublare şi nu îmi doream să văd sub nicio formă realitatea. Poate pentru că nu o puteam suporta sau pentru că nu voiam să o accept. Au fost ani pe care acum, pentru prima dată, după tratamentul psihiatric, îi revedeam mai clar, ca pe ecranul unui televizor. Dar oare aceasta era viaţa mea?

Cu un an în urmă m-a părăsit soţia, luându-mi şi cei doi copii. A plecat seara, cu câteva bagaje, plângând şi reproşându-mi lucruri pe care nu le puteam percepe din cauza aburilor alcoolului. Eram amorţit şi nu înţelegeam dacă mi se întâmplă mie asta sau doar visez. Cruntă a fost trezirea de dimineaţă, cu durerile de cap specifice, dar se pare că nu a fost de ajuns.

Am plecat la muncă şi mă simţeam cumva amorţit. Cafeaua de la benzinărie mi-a mai limpezit mintea, dar sufletul era încă amorţit. Şi aşa se pare că a rămas, aproape un an de zile, în care viaţa trecea pe lângă mine, eu rămânând un spectator pasiv. Nu înţelegeam mare lucru, iar alcoolul mă ajuta să nu simt nimic.

Cum nu am simţit nimic nici în ziua în care am fost concediat. M-a chemat şeful la el în birou şi a încercat să stea de vorbă cu mine. Îmi spunea că ştie bine că sunt zile în care ajung „afumat” la serviciu şi că nu îmi mai fac treaba. M-a întrebat ce vreau să fac mai departe şi că singurul lucru pe care îl mai poate face pentru mine este să mă roage să îmi iau concediu medical până când mă voi simţi în stare să îmi reiau lucrul. Asta m-a înfuriat şi am ajuns să mă cert cu el. Mi-a spus atunci că singura soluţie pentru a mă trezi este să mă concedieze.

Am plecat abătut, într-o casă goală în care singurul suflet care mă aştepta era un păianjen care îşi făcuse casă deasupra patului meu. Plasa lui îl ajuta să supravieţuiască, însă, pentru mine, se părea că totul se sfârşeşte. Nu mai doream să ies din casă decât uneori, pentru a-mi cumpăra ceva de mâncare şi alcool.

După ce am stat internat două săptămâni, am plecat spre casă cu o reţetă şi cu un număr de telefon al unui psiholog. Dar ce putea să îmi spună mie un psiholog? Cum putea el să înţeleagă ceea ce eu însumi nu înţelegeam?

A doua zi după externare am mers la psiholog. Nu ştiu cm a trecut timpul, însă, cumva, puzzle-ul nu mai părea atât de disipat. Era cumva şi efectul medicamentelor, iar eu mă simţeam mai bine. Am înţeles că este foarte important să îmi recapăt jobul, dar, mai mult decât atât, şi familia. Iar asta a durat. A fost prima dată când am simţit cm mă doare sufletul. Şi durerea era cruntă. Apoi am început să revăd cât de mult am greşit de-a lungul timpului. Şi mi-am dat seama câtă durere şi suferinţă am produs la rândul meu. Era îngrozitor ceea ce făcusem, dar eram mai hotărât decât oricând să repar totul. Mi-am făcut un plan. Trebuia prima dată să îmi găsesc un job onorabil şi apoi să încerc să îmi recâştig familia, asta dacă nu descopeream cumva că poate fi prea târziu.

Pentru că sunt un bun profesionist, mi-am găsit repede un job la o companie concurentă. Am avut o mică problemă când mi s-a cerut scrisoare de recomandare de la fosta firmă. M-am dus cu inima strânsă la fostul şef şi mare mi-a fost mirarea când acesta, după ce a auzit ce am făcut în ultima perioadă, m-a felicitat. Îi părea rău că mă pierde, mi-a făcut şi o ofertă, însă doream să îmi schimb viaţa, aşa că am plecat la concurenţă. Nu înainte de a-i mulţumi fostului şef pentru şutul în fund.

Cu familia a fost mai greu. Însă luni de-a rândul am încercat să îmi recâştig soţia. Am aflat programul copiilor şi am început prin a duce sau a lua copiii de la şcoală. Apoi, pe măsură ce le recâştigam încrederea, am început să îmi petrec din ce în ce mai mult timp cu ei. Ştiu că fericirea este un lucru mare, dar vreau să vă spun că ziua în care soţia şi copiii au revenit acasă a fost cea mai luminoasă din viaţa mea. Pentru că, da, aşa simţeam acum bucuria. Ca pe o lumina caldă care îmi încălzea sufletul.

Cu ajutorul terapiei am înţeles în ce moment am început să îmi pierd controlul şi ce am de făcut pentru a nu mai ajunge în acea situaţie. Acum mă simt mai puternic, mai încrezător şi cred că viaţa mea are un scop. Acela de a aduce fericirea în viaţa familiei mele.”

Autor: Psiholog Constantin Cornea

https://www.psihologconstantincornea.ro/2019/10/28/jurnalul-unui-barbat-care-considera-ca-viata-lui-este-un-esec/

12/03/2026

Jurnalul unei femei aflate intr-o relatie toxica

“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.

Pe sotul meu l-am cunoscut in perioada facultatii. Era cu cativa ani mai mare decat mine. Imi placea la el siguranta cu care putea aborda orice subiect sau persoana ce i se pareau interesante. Cand mi-am dat seama ca imi face avansuri, am fost intimidata.

“Intotdeauna am crezut ca persoana cu probleme sunt eu. De fapt, asa am fost crescuta. Parintii nu au fost niciodata multumiti de mine, de rezultatele mele la invatatura, de prietenii pe care mi-i alegeam sau de modul in care incercam sa imi traiesc viata. Astfel viata alaturi de parinti m-a invatat ca nu sunt buna de mare lucru.

Pe sotul meu l-am cunoscut in perioada facultatii. Era cu cativa ani mai mare decat mine. Imi placea la el siguranta cu care putea aborda orice subiect sau persoana ce i se pareau interesante. Cand mi-am dat seama ca imi face avansuri, am fost intimidata. Nu imi venea sa cred ca ma place sau ca poate descoperi la mine si calitati. Pentru ca, in primii ani, stia sa imi vorbeasca despre mine intr-un mod in care nu mai vorbise nimeni. Pentru el eram frumoasa si desteapta.

In timp, fara sa imi dau seama, m-a convins sa stau acasa, pentru ca nu aveam nevoie de veniturile mele. Nu castigam foarte mult, dar imi placea ceea ce faceam si cred acum ca, daca nu il ascultam atunci, poate imi puteam face propria cariera. Eram apreciata la munca de sefi si colegi. Insa el a stat pe capul meu sa renunt la job spunandu-mi ca veniturile lui ne sunt indeajuns. D**a o perioada, l-am ascultat si am ramas acasa.

Apoi am ramas insarcinata si am crezut ca, incet incet, ma voi obisnui cu viata de casnica. Insa sotul meu incepuse sa se schimbe dramatic. Venea acasa foarte tarziu, de obicei beat si facea scandaluri monstru din nimic. Ba nu ii placea mancarea pe care o facusem, ba nu ii calcasem bine camasile sau nu era indeajuns de curat in casa. Am crezut ca este doar o perioada de tranzit considerand ca este foarte stresat de la serviciu. Sau mai bine spus, speram.

Insa el nu s-a schimbat. Ba din contra. Timp de mai bine de 10 ani, atat cat are copilul acum, m-a umilit, m-a jignit, m-a injurat si de cateva ori chiar m-a lovit. Nu ii pasa daca este si copilul prin preajma, iar de mine nici atat. Nu intelegeam ce se intampla cu viata mea, unde gresisem si ce puteam face pentru a iesi din acest cosmar care parea fara sfarsit.

Incepand psihoterapia, am descoperit ca eu ramasesem o visatoare. Incercam sa vad in el tipul de care ma indragostisem candva, in timp ce el imi facea viata un cosmar. De ani de zile nu ieseam nicaieri, nu ne intalneam cu nimeni, nu venea nimeni la noi. Doar el pleca uneori in delegatii sau, cand erau anumite sarbatori, ma ducea in anumite cluburi sau restaurante unde, pentru cateva ore, parea inca mandru de mine. Ma lauda prietenilor lui si se comporta cu mine asa cm o facea la inceput. Odata ce se termina petrecerea, inca de pe drum, injuriile si amenintarile reveneau si mie nu imi venea sa cred cm putea trece atat de repede de la o stare la alta.

M-am gandit mult la ce insemna pentru mine o familie si ce mai insemna pentru el acest lucru. Am incercat chiar sa vorbesc cu el pe aceasta tema, insa a inceput sa ma jigneasca si sa ma intrebe cine imi baga in cap tampeniile astea. I-am spus ca am inceput psihoterapia si mi-a spus ca, daca vreau sa vorbesc cu cineva, sa vorbesc cu el. In fond, nu aveam nimic de ascuns pentru a ma duce sa ma deschid fata de un strain.

Pot spune ca am urmat toti pasii pentru a incerca sa il fac sa constientizeze ca avem o problema si trebuie sa o rezolvam. Insa lui nu ii pasa decat de job-ul lui si de prieteni.

Cand l-am anuntat ca ma duc la un interviu pentru un job, m-a lovit si mi-a spus ca nu imi lipseste nimic, de ce sa ma duc la munca? Nu i-am raspuns atunci, insa am fost la interviu si am fost acceptata. A facut un circ mostru in ziua in care trebuia sa imi incep job-ul. Am trecut peste jignirile lui si m-am dus la serviciu. Zile in sir m-a jignit si intr-o seara chiar a incercat sa ma loveasca. M-am ferit si i-am spus ca daca ma atinge, plec. Asta l-a enervat si mai tare si m-a batut rau.

A doua zi, cu o tona de machiaje puse pe fata, am facut bagajele si mi-am luat copilul pentru a ma muta intr-o garsoniera pe care o gasisem cu o saptamana in urma. Apoi am plecat la serviciu, chemand-o pe mama sa stea cu copilul. Asa am inceput sa imi reconstruiesc viata, recastigandu-mi libertatea.

El m-a sunat zile in sir, a venit d**a mine la munca, a facut circ si a incercat in fel si chip sa ma faca sa revin acasa. Dar eu consideram ca ii oferisem prea multe sanse pana atunci si voiam sa imi traiesc viata linistita. Aveam copilul, pe mama, care ma ajuta cm putea. Nu imi mai trebuia nimic.

I-am trimis actele pentru divort si cred ca acest aspect l-a trezit. Dar pentru mine era prea tarziu. A reinceput sa imi aduca flori, sa imi trimita mesaje frumoase sa ma urmareasca si sa imi promita cate in luna si in stele. Eu am considerat ca trebuie sa merg mai departe fara el si ca promisiunile lui vor fi desarte.

Acum sunt impreuna cu mama si copilul, nu am un sot, insa am o cariera si o familie pe care o iubesc mai mult decat orice pe lume. Astept cu incredere sa vad ce imi rezerva viitorul…”

Autor: Psiholog Constantin Cornea

https://www.psihologconstantincornea.ro/2019/10/28/jurnalul-unei-femei-aflate-intr-o-relatie-toxica/