08/02/2026
Despre educația noastră relațională, care ne-a fost sursa învățării 🫂🫶
Am văzut că de câte ori e o femeie mai vocală pe subiecte sensibile social, o întreabă cineva dacă are bărbat, de parcă lumea ar fi plină de bărbați volatili care își verifică femeile să nu îi facă de minune pe Facebook cu ce postează. Oh, wait... glumăăăăăă(parțial). Eu una nu cunosc nicio femeie care să treacă mesajele și postările prin filtrul bărbaților cu care sunt, dar am primit comentarii de acest gen de sute de ori, în ultimii ani(și nu doar eu).
Ai bărbat?
Genul ăsta de întrebare, e un reflex cultural construit pe ideea că vocea femeii are nevoie de un certificat de validare a bărbatului cu care e într-o relație, iar când semnătura nu e vizibilă, apare imediat insinuarea că ceva ar trebui să fie în neregulă cu ea.
De unde ne luăm reperele pentru cm arată o relație „bună”, cine are voie să fie vocal, cine are voie să fie incomod, cine trebuie să se schimbe ca să nu „strice” imaginea cuiva, cine învață să tacă în numele armoniei, cine învață să facă pe mediatorul, cine învață să se autocenzureze ca să pară „ușor de iubit”?
De unde ne luăm noi exemplele de relații, cm trebuie să fie relația ideală, ce facem și ce nu facem?
Am să scriu puțin azi despre relații și femei”ca în povești”.
Cei zece pași pentru relații perfecte, sunt aici mai jos!
Evident, not, am să scriu despre povești și mituri pentru că ele au fost, pentru mulți dintre noi, o prima formă de educație relațională.
Poveștile acestea cu care am crescut(că sunt în cărți, că au venit prin viu grai sau expunere înspre noi) nu arăta deloc ca o educație, ne-au luat prin surprindere. Programările noastre aveau loc în serile cu lumină slabă, în cărțile răsfoite pe marginea patului, în replicile repetate la joacă între noi, în scenele care păreau inofensive, iar în paralel, ca un fundal mult mai puternic, rula teatrul real al adulților din casă, cu uși închise sau deschise, cu împăcări făcute pe fugă, sau uneori pur și simplu inexistente, cu alianțe, iar copilul(noi), fără vocabular pentru complexitatea asta, strângea în el o singură concluzie utilă pentru supraviețuire: iubirea arată așa cm citesc despre ea, cm o văd și cm o trăiesc adulții din casa mea.
Atunci când educația relațională s-a construit în jurul ideii de roluri fixe, de aparență, de „cum se cade”, de cine are voie să ocupe spațiu și cine trebuie să îl cedeze, ajungi ca adult să reacționezi reflex la orice deviație, și să cauți imediat un mecanism de control, o justificare, un stăpân simbolic al scenei, cineva care să explice de ce femeia „face gălăgie” și nu o pune bărbatul la punct.
Poveștile au lucrat mereu cu noi pe două niveluri și tocmai aici devin interesante și impactante, că vrem sau nu vrem asta. La suprafață au fost divertisment și au adus o formă de conexiune, au fost o formă de apropiere, au fost un fir roșu care ne lega de adult în serile în care cineva a stat lângă noi și ni le-a spus sau ni le-a citit, chiar dacă nu știa să stea cu noi în alte feluri, iar sub crusta asta de suprafață, au funcționat ca un manual de scenarii afective.
De aici încolo, partea care îmi place mie cel mai mult, și partea care mă enervează cel mai tare în același timp, este cât de „eficiente” sunt scenariile astea, cât de scurte, cât de clare, cât de ușor se lipesc de psihic.
Cum funcționa scenariul de rol afectiv? Țac, pac: rolurile erau clare și recompensele simple, prințesa așteaptă, prințul apare. Tadaaaaa. Prințesa trebuie neapărat salvată de ceva, salvarea vine din exterior, suferința are un sens și un termen, finalul fericit vine ca o ștampilă care confirmă că tot ce a îndurat a meritat, iar mintea copilului(care învață din imagini și povești) absoarbe ideea că iubirea adevărată cere muncă, luptă, așteptare, rezistență la durere, cere răbdare fără termen, cere loialitate fără negociere, ba nu îți pui nici întrebări; vrea prințul o Albă ca Zăpada moartă prin sufocare, să o ia, că mno, a stat fata degeaba atâta timp să îl aștepte, dă-i-o așa, cu mărul în gât, altceva nu avem, atât s-a putut. Iubirea adevărată cere să stai frate, să stai și să aștepți că fără durere și luptă, nu-i iubire din aia ca în povești.
Când îți prinde bine un astfel de scenariu, mai ales dacă în casa ta reală a fost multă ambiguitate, începi să îl folosești ca reper, și îl aplici fără să îți dai seama că o faci în relațiile tale, în prietenii, îți dă un cadru de siguranță, un cadru predictibil de „așa e iubirea”, „așa e viața”, „așa se face”.
Din poveștile copilăriei noastre, se conturează în mare parte un ideal afectiv pe care îl ducem în viața noastră de adult. Ia gândește-te care era povestea ta preferată în copilărie?
Tu crezi că alegi liber, dar de multe ori alegi partenerii cu un set de reguli pe care nici nu știi că le ai, iar când apare orice tip de necunoscută, creierul și corpul se întoarc fix acolo unde au învățat ce înseamnă iubirea.
Multe dintre poveștile cu care am crescut eu(și nu numai eu, acum în ultimul deceniu parcă se mai schimbă ceva), au împachetat o idee care în realitate poate fi toxică: valoarea unei povești de iubire se măsoară prin cât reziști în ea, iar iubirea se confirmă practic prin cât înduri. Nu doar atât, dar iubirea adevărată te pălește peste cap, fără o bază solidă de construcție. Iubirea vine după un contact vizual și două dansuri, iubirea te salvează sau te cheamă să salvezi, iubirea îți cere să rămâi să lupți indiferent de situație, pentru că bestia cultă care te-a răpit se poate transforma în prinț, iar scorpiei i se poate găsi un stăpân care o face „femeie”(să nu uităm și de Shakespeare), iar în varianta mai realistă, trăită în cabinet și în vieți obișnuite, pachetul acesta se traduce prin limite personale difuze, prin tolerarea unor comportamente care degradează individul și relația, prin interpretarea abuzului ca pe o etapă firească a dezvoltării relației, prin confuzia dintre atașament și supunere, dintre maturitate și renunțarea la sine.
Femeia “de poveste”, are voie să fie liberă, vocală, autonomă, doar dacă există un cadru care o legitimează și o încadrează într un rol acceptabil. Femeia singură, e femeia fără cadru, vrăjitoarea din pădure.
Tema asta a salvării bărbatului de burlăcie și a femeii de sălbăticie, rămâne una dintre cele mai seducătoare capcane relaționale, fiindcă activează simultan identitatea, sensul și narcisismul benign al celui care salvează(avem, avem, toți), omul care „ține” relația, omul care înțelege, omul care duce greul sacrificiului, omul fără de care totul s ar prăbuși, iar celălalt primește un avantaj secundar enorm, acela că disfuncția poate continua încă puțin, încă puțin, pentru că există investiție, există speranță, există cineva care a construit o poveste în jurul iubirii eterne ca în povești.
Salvarea asta sacrificială, se transformă în timp într un contract emoțional cu dobândă, un schimb de toleranțe care pare că țin relația în viață, dar nu sunt compromis real. Adică nu lucrăm la procese proprii de creștere care poate că aduc dificultăți în relație, asumat și conștienți că trebuie să cam dispară, ci facem “compromis”. Iubi, eu îți tolerez impulsivitatea, tu îmi tolerezi controlul, eu îți tolerez disprețul, tu îmi tolerezi nevoia de a fi indispensabilă, eu rămân, tu promiți, nu avem resurse dar avem povești, iar contractul acesta poate fi unul de suferință permanentă. De ce? Pentru că prințul nu se transformă brusc din broscoiul pe care îl tot pupi și femeia erou călare nu devine brusc împăturitoare de clătite.
Aici, pentru mine, se schimbă complet miza și dispare partea amuzantă, pentru că în punctul ăsta nu mai vorbim despre romantism, vorbim despre corp, despre condiționare, despre felul în care înveți să rămâi într o relație care te ține într o tensiune cronică, fiindcă ai fost antrenat să numești tensiunea iubire, și ai fost antrenat să numești liniștea plictiseală sau lipsă de chimie. Yup, stai puțin cu asta, că exact așa este.
Miturile sunt geniale la condiționare, pentru că îți arată un final fericit, dar nu îți arată prețul somatic al drumului până acolo, și nu îți arată ce se întâmplă când drumul nu se încheie ca în povești, când finalul ăsta nu mai vine, când rămâi doar cu așteptarea, cu brotacul care e tot brotac, cu prințesa pentru care trebuie să lupți la infinit și tot mai apare un balaur, și cu zilele bune care vin din când în când, suficient cât să te facă să stai.
O relație care pornește cu compromisuri de sacrificiu de sine, se hrănește din recompensă intermitentă, iar ăsta e mecanismul care prinde cel mai bine în corp,iar creierul nostru învață să aștepte(ceva, nu știe ce, să ne sară mărul otrăvit din gât), să muncească, să ignore faptul că astea nu sunt chestii cu care poate face un real compromis, să se agațe de finalitatea aia frumoasă, de “iubirea magică”care ne ține împreună, pentru că atunci când avem zilele bune, ni se pare că suntem la doi pași de “forever ever after”, iar asta ne devine drog.
De ce a fost atât de ușor să credem scenariul de poveste, de ce nu am avut altceva, de ce nu am avut o educație relațională mai coerentă, de ce am fost lăsați să ne construim reperele din povești și din teatrul real al adulților, fără să ni se explice ce este respectul, ce este reciprocitatea, ce este munca în relație, iertarea, împăcarea, cm arată o limită sănătoasă, cm arată un conflict care nu devine război?
Aș vrea să am un răspuns, nu am. Atât s-a putut.
După poveștile cu care am crescut, adulții din jurul nostru nu au fost, de multe ori, nici ei echipați să ofere un alt model de relație.
Relațiile nu sunt salvarea nimănui de nimic, fiindcă un adult care intră într o relație ca să fie reparat, validat, liniștit sau făcut “om” nu va putea fi niciodată primit 100% ca ceea ce este.
Iubirea înseamnă înțelegere, răbdare și echilibru, înseamnă ritm comun, responsabilitate individuală și relațională și orice poveste bună de viață poate include și relații și lipsă de relații, și ceartă, și creștere, și compromis sănătos, și facturi, și copii, și oboseală, iar iubirea are nevoie de structură și de asumare, nu de poveste sau de magie.
Iar relația nu e vreo pecete de valoare, oamenii care bu sunt în relații (feme sau bărbați), nu sunt defecți. Femeile vocale nu au nevoie de bifa de normalitate, au nevoie de un spațiu public care suportă disconfortul unei femei articulate fără să o reducă la statutul ei relațional, iar bărbații nu trebuie salvați de către femei, fiindcă ideea asta transformă iubirea în proiect de reabilitare bărbați e la fel de nedreaptă și de strâmbă.
Neața bună, duminică la cafeluță 🫶🏻
