Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy, Bucharest (2026)

12/03/2026

O invitație care nu doar anunță un eveniment, ci deschide o poartă spre cosmos și spre bucuria rară de a întâlni o minte românească ce luminează stelele.
ProspectArt, Vineri 27 martie 2026, ora 18:00
DISCORD
Linkul de acces: https://dsc.gg/prospectart

Există seri în care cerul pare mai aproape.

Seri în care, fără să părăsești camera în care te afli, simți că Universul își întredeschide ușa și te invită să-l asculți.

O astfel de seară va fi vineri, 27 martie 2026, ora 18.00, când ProspectArt are privilegiul de a primi în mijlocul său o prestigioasă cercetătoare româncă ale cărei gânduri călătoresc zilnic printre stele:
Prof. Dr. ANAMARIA BEREA, George Mason University, Virginia, S.U.A.

Povestea unei căutări vechi cât omenirea

De când oamenii au ridicat pentru prima dată privirea spre bolta nopții, o întrebare ne urmărește ca o șoaptă cosmică:
Suntem singuri?

În fiecare generație, câțiva oameni au avut curajul să caute răspunsul nu în mituri, ci în știință.

Astăzi, printre acești exploratori ai nevăzutului se află și o româncă:

ANAMARIA BEREA, profesor asociat la George Mason University, S.U.A., cercetător afiliat la SETI Institute, S.U.A. și Blue Marble Space Institute of Science, S.U.A., membră a echipei independente de studiu NASA privind fenomenele aeriene neidentificate.

Anamaria Berea nu caută extratereștri în sensul hollywoodian al cuvântului.

Caută tipare, semnale, urme ale inteligenței — acele „tehnosemnături” care ar putea trăda existența unei civilizații suficient de avansate încât să lase în urmă o amprentă în cosmos.

Pentru Anamaria Berea, Universul este un limbaj, iar datele sunt alfabetul lui.

O româncă ce transformă cosmosul într-o conversație
În timp ce în România numele ei este necunoscut, în cercurile internaționale SETI (Search For Extraterrestrial Intelligence), Anamaria Berea este o voce esențială.

Ea studiază comunicarea în sistemele vii complexe, de la celule la societăți, de la ecosisteme la galaxii.

Ea caută ordinea ascunsă în haosul cosmic.

Ea ascultă Universul cu răbdare, cu luciditate, cu rigoare, cu umor și cu o sensibilitate rară.

Iar acum, pentru o seară, avem bucuria de a o întâmpina la ProspectArt:

„Tehnosemnăturile și posibilitatea de a detecta viață rațională în Univers”
O călătorie prin știință, imaginație și viitor.

O întâlnire cu o cercetătoare româncă care a reușit să îmbine economia, știința datelor, biologia și astrobiologia într-o singură întrebare fundamentală:

Cum comunică viața, oriunde s-ar afla ea?

De ce este un eveniment rar ?

Pentru că puțini români au contribuit atât de direct la marile proiecte globale de căutare a vieții inteligente.

Pentru că tehnosemnăturile sunt un domeniu emergent, aflat la granița dintre știință și viitorul cosmic al speciei noastre.

Pentru că avem ocazia să ascultăm, în limba noastră, o cercetătoare româncă care predă, publică și lucrează în instituții de vârf din S.U.A.

Pentru că astfel de întâlniri sunt ferestre unice spre un alt fel de a gândi lumea — cu rigoare, dar și cu visare.

Într-o lume grăbită, în care uităm adesea să privim în sus, această întâlnire este o invitație la a redescoperi măreția universului.

De a asculta stelele.

De a ne aminti că și noi, oamenii, suntem o tehnosemnătură — una care încă învață să se facă auzită.

Te așteptăm să fii parte din această poveste cosmică.

11/03/2026

INDUSTRIA DE VRĂJEALĂ, FERMELE DE KITSCH ȘI DRESORII DE PUERILI ÎMBROBODIȚI

Există o specie aparte de binefăcători ai culturii contemporane, niște apostoli ai „literaturii pentru toți”, care se prezintă cu rânjetul larg al vânzătorului de aspiratoare și cu entuziasmul febril al unui predicator de duminică.

Ei nu vând cărți, nu, asta ar presupune un minim respect pentru cititor.

Ei vând experiențe transformatoare, portaluri magice, veste de salvare pentru suflet, guri de aer proaspăt, vraja nemuririi și alte baliverne împachetate în coperți lucioase, cu titluri care sună ca niște refrene de stupide melodii pop scremute de un algoritm epuizat.

Acești producători și colportori de maculatură — scribaci de duzină, „edituri” cu apetit și năravuri de hipermarket și „influiensări” care „citesc” doar ce le dictează algoritmul — au descoperit mina de aur: tinerii naivi, ignoranți și, mai ales, dornici să creadă că o carte poate fi un fel de plasture emoțional cu sclipici și multă „magie”.

Așa că îi îndoapă, îi îngrașă, îi îmbuibă cu kitschuri stupide produse industrial, turnate pe bandă ca șuruburile într-o decrepită fabrică sovietică.

Și, ca să fie treaba treabă, le bagă în cap un set de mantre pe care puerilii le repetă apoi papagalicește, cu ochii umezi și cu vocea tremurată de emoție:

„literatura te scapă de probleme și de realitatea toxică”, „îți dă puterea de a merge mai departe”, „e propice relaxării și dezvoltării sinelui”, „e un portal”, „o vestă de salvare”, „o speranță”, „o gură de aer”, „povești care inspiră”, „vraja nemuririi”, „vraja misterului”.

Dacă ar fi după ei, literatura ar fi un fel de spa emoțional cu aromă de lavandă, un ultra-all inclusive de autoerotomanie mentală, nu un act de luciditate, nu un exercițiu de gândire, nu o confruntare cu realitatea și ambiguitatea lumii.

Paraliteratura consumată compulsiv-obsesiv oferă confort emoțional și falsă evaziune, creează dependență de tip „încă un capitol”, nu dezvoltă criterii estetice și mai ales întărește preferința pentru narațiuni simpliste și previzibile.

Dar ce contează arta când profitul e rege.

Ce contează arta când vânzările trebuie să crească.

Ce contează formarea gustului când e mai simplu să creezi un public captiv, dependent de consumul obsesiv-compulsiv de imbecilități prefabricate, cu aceleași personaje, aceleași intrigi, aceleași clișee răsuflate reciclate până la epuizare.

În timp ce marii autori cer atenție, răbdare, interpretare, acești samsari ai paraliteraturii oferă dopamină instantă, suspans la minut, dramă romantică la kil.

Literatura e gândită să fie recitită; kitschul e gândit să fie devorat.

Arta te provoacă; kitschul te mângâie.

Arta te schimbă; kitschul te confirmă.

Și uite-așa ajungem la generația care, pentru examenul de „Tehnica lecturii”, primește fragmente din Jorge Luis Borges, Umberto Eco și Mario Vargas Llosa, dar care în viața de zi cu zi trăiește într-o lume paralelă, populată de elfi sexy, sumbri și crânceni prinți sado-maso, porno-vrăjitoare cu traume sexuale și dragoni care se îndrăgostesc, dar care în final își recapătă erectitudinea morală, adică povești nemuritoare pentru retardați semi-analfabeți.

Două universuri care coexistă, dar nu comunică niciodată.
În „mintea” (care minte ?) acestor umiliți și obidiți ai soartei, literatura e o obligație aridă, impusă din exterior, în timp ce paraliteratura e refugiul suprem, spațiul sigur, locul unde nu trebuie să gândești, ci doar să simți. Exact ca o amoebă !

Așa se cască prăpastia dintre artă și kitsch — o prăpastie pe care mulți nu o percep, pentru că nimeni nu le-a dat instrumentele să o vadă.

Și, în timp ce junii își construiesc identitatea culturală din citate motivaționale și tropi reciclați, samsarii de maculatură își freacă mâinile: publicul e format, dependența e instalată, profitul e garantat.

În acest peisaj, articolul dnei conf. dr. Delia Ungureanu apare ca o lampă aprinsă într-o cameră în care toată lumea prefera să stea pe întuneric:
https://www.observatorcultural.ro/articol/despre-distrugerea-imaginatiei-si-a-simtului-limbii/
Un text rarisim, lucid, care arată cu degetul exact acolo unde doare: la ruptura dintre literatură ca artă și literatura ca produs de consum.

Și poate că, într-o zi, cineva va avea curajul să le spună tinerilor că literatura nu e un portal magic, nici o vestă de salvare, nici o gură de aer.

Dacă frunzărești doar fantasy și romantasy, Borges și Mario Vargas Llosa și Umberto Eco ți se vor părea „plictisitori”. Ie nașpa !

De ce nu (mai) disting prea mulți juni între artă și kitsch ?

Pentru că nu au expunere suficientă la literatură de calitate în mod natural, ci doar forțat, pentru examene, nu au instrumente critice pentru a evalua stilul, structura, intenția artistică, pentru că paraliteratura creează iluzia valorii prin intensitate emoțională, nu prin calitate estetică, pentru că lectura a devenit un act de consum, nu de formare.

Paraliteratura (inclusiv fantasy/romantasy) e produsă industrial pentru consum rapid, activează mecanisme de recompensă instantanee:

implicare emoțională, dramă, tensiune romantică, suspans, nu cere interpretare, ci imersiune emoțională, e parcursă compulsiv, ca un serial Netflix.

Folosește clișee, platitudini, formule narative repetitive, prioritizează emoția, nu stilul, e orientată spre evadare, nu spre reflecție, nu inovează, ci reproduce.

În plus, rețelele sociale, TikTok, BookTok, Instagram, promovează „cărți” prin reacții emoționale într-un limbaj precar și semi-instruit, nu prin intermediul unor criterii estetice.

Așa se ajunge la confuzia între „îmi place” și „este valoros”.

Și desigur că în esență, nimeni nu se așteaptă la originalitate autentică, stil și relevanță estetică de la niște conserve.

Literatura este un act de luciditate.

Produce disconfort intelectual, pune întrebări, nu oferă răspunsuri rapide și nici soluții facile și „miraculoase”.

Iar luciditatea și discernământul, spre deosebire de kitsch, nu se vând la solduri.

Ar fi poate momentul unei (re)lecturi necesare:

eseul lui David G. Hartwell, „Dolari și dragoni: Adevărul asupra fantasy-ului”, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu, publicat în Almanahul Anticipația 1999-2000.

În acel text, cu o luciditate tăioasă, se demonstrează că fantasy-ul paraliterar nu s-a născut dintr-o nevoie estetică, ci dintr-un calcul rece — este ușor de produs industrial, fiind alcătuit dintr-o colecție de clișee, poncife și copulări între platitudini și stereotipuri.

A fost conceput ca marfă, ca o gumă de mestecat pentru creier, ambalată în străluciri de carton și vândută ca vis.

Această maculatură de serie nu aspiră la catharsis, ci la consum, nu la revelație, ci la fidelizarea clienților deveniți dependenți, în scopul creării adicției.

09/03/2026

DAN SIMMONS (1948–2026): RIP !
ARHITECTUL VISURILOR COSMICE A PLECAT CĂTRE STELE

Universul pare mai mic în aceste săptămâni.

Dan Simmons, titanul ficțiunii speculative, a cărui imaginație a cuprins galaxii și epoci, și-a părăsit învelișul pământesc, lăsând în urmă o moștenire atât de vastă și strălucitoare precum lumile pe care le-a creat.

Stelele însele par mai palide fără el.

Dan Simmons nu a fost doar un scriitor, a fost un vrăjitor al prozei, un țesător de vise atât de intricate și de grandioase, încât au redefinit granițele science fiction-ului.

Pe data de 21 februarie 2026, la vârsta de 77 de ani, omul care ne-a învățat să ne minunăm citind „Ciclul Hyperion”, să tremurăm în fața celor mai întunecate ascunzișuri ale sufletului uman, a închis ochii în Longmont, Colorado, S.U.A.

Odată cu el nu dispare doar un scriitor de excepție, ci un întreg continent al imaginației — vast, tectonic, mereu în mișcare — cartografiat pe parcursul a treizeci și unu de romane și nenumărate povestiri care au reconfigurat peisajul ficțiunii speculative moderne.

Opera sa, încununată cu premii prestigioase, de la Hugo la World Fantasy Award, de la Bram Stoker la Shirley Jackson, a călătorit în peste douăzeci de limbi, șoptind minunile și fanteziile sale luminoase cititorilor din nenumărate țări de pe glob.

Dan Simmons nu a fost niciodată un om care să se supună barierelor ridicate de alții.

A străbătut genurile literare cu încrederea cuiva care înțelegea că granițele literaturii sunt iluzii, că imaginarul poate vorbi în glie de mit, că SF-ul poate purta greutatea poeziei epice, că fantezia poate fi ascuțită ca o lamă filosofică.

A refuzat confortul formulelor, alegând în schimb libertatea periculoasă a inovației.

Născut Daniel Joseph Simmons pe data de 4 aprilie 1948, în Peoria, Illinois, S.U.A., a crescut printre peisajele americane care mai târziu s-au transformat în teritoriile întunecate și bântuite ale ficțiunii sale.

După ce a obținut o diplomă în literatură engleză la Wabash College (Indiana) și una de masterat în educație la Washington University din St. Louis (Missouri), a predat la gimnaziu — o experiență care l-a ancorat în visele și fricile cele mai timpurii ale umanității — până la publicarea romanului „Song of Kali” în 1985.

Această operă de debut, de o precizie înghețată și o teroare mitică, a câștigat Premiul World Fantasy și a anunțat apariția unui scriitor care nu putea fi ignorat.

A fost o voce care a răsunat prin vidul cosmic, o minte care a îndrăznit să pună cele mai tranșante întrebări:

Ce s-ar întâmpla dacă timpul ar putea fi desțesut?

Dar dacă zeii ar fi doar jucători într-un joc cosmic?

Dar dacă viitorul nu ar fi o destinație, ci un labirint de alegeri, fiecare mai periculoasă decât precedenta ?

Cu treizeci și unu de romane și culegeri de povestiri, Dan Simmons nu a scris doar povești — a construit universuri, fiecare o mărturie a geniului său.

Premiile sale — Hugo, World Fantasy, Bram Stoker, Locus, Shirley Jackson — nu au fost simple distincții, ci repere într-o carieră care a refuzat să fie îngrădită.

A sfidat genurile, dansând între ficțiunea speculativă, horror, ficțiune istorică și thriller, cu grația unui maestru și îndrăzneala unui rebel.

Operele sale, traduse în douăzeci de limbi și devorate de cititori din toată lumea, nu au fost doar citite, au fost trăite, fiecare pagină fiind o poartă către extraordinar.

„Ciclul Hyperion” a fost momentul în care Dan Simmons și-a săpat numele în piatra de temelie a science fiction-ului.

Cine poate uita „Hyperion”, o operă spațială atât de ambițioasă, atât de bogată în tapiseriile experienței umane și extraterestre, încât rămâne un monument a ceea ce poate realiza SF-ul ?

Aceste romane — catedrale ale ambiției narative — s-au ridicat de pe pagină ca o arhitectură imposibilă, parte operă spațială, parte pelerinaj metafizic sfâșiat de timp, parte meditație metaficțională asupra povestirii în sine.

În „Hyperion” și „Căderea lui Hyperion”, a orchestrat un cor de voci cât se poate de diverse, fiecare purtând secrete, rănile și destinele care converg spre enigmaticul Shrike și Mormintele Timpului.

Ciclul s-a extins în „Endymion” și „Ascensiunea lui Endymion”, dezvăluind un univers în care zeii sunt jucători într-un joc cosmic, unde inteligențele artificiale dezbat soarta existenței, iar iubirea, sacrificiul și transcendența se împletesc într-o narațiune de o grandiozitate magnifică.

Acestea nu sunt doar cărți; sunt labirinturi ale gândirii, motoare ale mitului și oglinzi ținute în fața condiției umane de-a lungul mileniilor.

Dan Simmons a scris ca și cm cosmosul însuși i-ar fi fost pânza, iar timpul, paleta sa.

S-a întors la science fiction cu „Ilium” și „Olympos”, opere care dansează între homericele câmpuri de luptă, furtunile shakespeariene, Marte terraformat și ruinele Pământului.

Aici, din nou, Dan Simmons s-a jucat cu ideea însăși de narațiune, împletind mitul, teoria cuantică și ambiția postumană într-o tapiserie care păre atât de veche, cât și șocant de nouă.

A-l citi pe Dan Simmons înseamnă să simți pulsul unei minți care se bucură de complexitate, care îmbrățișează barocul, care are încredere în cititori să-l urmeze în cele mai adânci locuri ale imaginației.

Povestirile lui sunt jocuri, ghicitori, elegii și profeții, sunt avertismente și minuni.

Mai presus de toate, sunt vii.

Dan Simmons nu a scris doar despre viitor; l-a făcut să respire, să sângereze, să cânte cu voci de poeți și războinici, preoți și savanți, fiecare un pelerin pe drumul către revelație.

Proza sa este o simfonie de idei, o fuziune între Keats și Chaucer, între Homer și Shakespeare, toate filtrate printr-o sensibilitate modernă, atât de erudită, cât și viscerală.

A fost un povestitor care a înțeles că cele mai mari povești sunt acelea care rezonează cu cele mai adânci adevăruri ale sufletului omenesc.

Fie că explora bătăliile mitice din „Ilium”, ororile existențiale din „Song of Kali” sau deșerturile înghețate din „The Terror”, opera lui Simmons a fost întotdeauna mai mult decât o simplă distracție — a fost o oglindă ținută în fața sufletului umanității, reflectând fricile, speranțele și căutarea noastră eternă de sens.

Odată cu el nu dispare doar un scriitor de excepție, ci un întreg continent al imaginației — vast, tectonic, mereu în mișcare — cartografiat pe parcursul a treizeci și unu de romane și nenumărate povestiri care au reconfigurat peisajul ficțiunii speculative moderne.

Lăsă în urmă o operă care va continua să provoace, să tulbure și să inspire generații.

Prin vastitatea universurilor sale, în coridoarele labirintice ale ideilor sale, prin personajele de neuitat care și-au purtat povarile prin stele și secole, Dan Simmons rămâne.

Omul a plecat.

Lumile pe care le-a construit dăinuie — strălucitoare, terifiante, frumoase — ca niște constelații care refuză să se estompeze de pe cerul nopții.

Pe măsură ce îl regretăm, trebuie să sărbătorim și darul pe care ni l-a lăsat: o operă care va dăinui atât timp cât vor exista cititori care să se piardă în paginile sale.

Pentru că povestirile lui Dan Simmons nu sunt legate de timp sau spațiu, sunt eterne, la fel de vaste și de misterioase ca și cosmosul însuși.

Să ridicăm un pahar în memoria lui Dan Simmons, Arhitectul Visurilor Cosmice, Maestrul Marilor Narațiuni, omul care ne-a învățat să privim stelele și să vedem nu doar lumină, ci povești care așteaptă să fie spuse.

Să-i fie drumul către universuri necunoscute la fel de minunat precum lumile pe care le-a creat, iar moștenirea sa să continue să ne inspire să aspirăm la imposibil.

Odihnește-te acum, printre stelele pe care le-ai iubit atât de mult să scrii despre ele.

Ne este dor de tine, dar cuvintele tale vor trăi veșnic, rămânând — nemuritoare, luminoase, și ale noastre.

ODIHNEȘTE-TE ÎN PACE !

08/03/2026

PREMIILE BSFA 2026: TRADUCEREA IESE ÎN LUMINA REFLECTOARELOR – ȘI ROMÂNIA STRĂLUCEȘTE !
BRITISH SCIENCE FICTION ASSOCIATION DESCOPERĂ TRADUCERILE (ÎN SFÂRȘIT !)

Puține lucruri în viață sunt la fel de previzibile precum anunțarea, pe 1 martie 2026, a listelor scurte pentru premiile anuale ale British Science Fiction Association.

Oceanul planetar se retrage și revine, soarele răsare întotdeauna la est, iar BSFA publică o listă care îi trimite instantaneu pe cititori către rafturile lor de cărți, e-readere și, uneori, direct la terapeuți.

Dar 2026 e altceva.
Istoric, chiar.

Acesta este anul în care BSFA a decis să zguduie puțin lucrurile, să scuture pânzele de păianjen cosmice și să introducă o categorie complet nouă: „CEA MAI BUNĂ POVESTIRE TRADUSĂ”.

Da, tradusă. Povestire. Ficțiune scrisă și publicată într-o altă limbă decât engleza.

O categorie atât de întârziată încât te întrebi dacă nu cumva comitetul BSFA s-a trezit într-o dimineață, s-a uitat lung în ceașca de ceai și a exclamat: „Ia, stai… poate există și alte limbi.”

Și astfel, pentru prima dată în istoria venerabilă a premiului—care începe în 1970, pe vremea când pantalonii evazați erau acceptabili, iar Eastercon era deja suficient de bătrân încât să se plângă de dureri de șale — BSFA recunoaște oficial că extraordinare povestiri de ficțiune speculativă se scriu și în alte limbi decât engleza.

Anunțul a venit cu solemnitatea unui decret regal și entuziasmul unei pisici care descoperă o nouă cutie de carton.

În cadrul comitetului BSFA, a fost numit un juriu format din Cristina Jurado, Rachel Cordasco, Francesco Verso, Eliza Filimon și Nadya Mercik—practic, experți internaționali din domeniul traducerilor.

În acest context efervescent, prezența doamnei Profesor Dr. Eliza Filimon, anglistă în cadrul Facultății de Litere, Universitatea de Vest din Timișoara, în cadrul juriului noii categorii „BEST TRANSLATED SHORT FICTION”, adaugă o notă de prestigiu și vizibilitate pentru mediul academic românesc și o șansă pentru SFF-ul românesc.

Cunoscută pentru receptivitatea, interesul și pasiunea sa constantă pentru ficțiunea speculativă, doamna Prof. Dr. Eliza Filimon s-a remarcat printr-o activitate susținută în promovarea ficțiunii speculative, atât în mediul universitar, cât și în spațiul cultural mai larg.

În 2025, colaborarea sa cu revista online timișoreană GALAXIA 42 a consolidat o punte între critica literară academică și fandomul românesc, contribuind la profesionalizarea discursului despre traducere, ficțiune speculativă și tendințele internaționale ale genului.

Recunoscută pentru receptivitatea, interesul și pasiunea sa autentică pentru ficțiunea speculativă, Prof. Dr. Eliza Filimon a devenit în ultimii ani una dintre cele mai active și influente voci românești în domeniul traducerii, evaluării și promovării literaturii SF & Fantasy la nivel internațional.

Pe lângă activitatea sa universitară și colaborarea constantă cu revista timișoreană GALAXIA 42, unde este traducător literar și editor, portofoliul său profesional include o serie de roluri remarcabile:

• Evaluator pentru World Science Fiction Society, analizând lucrări înscrise la prestigioasele Premii Hugo.

• Evaluator pentru BSFA – British Science Fiction Association, în procesul de selecție al lucrărilor înscrise la BSFA Awards.

• Evaluator pentru SFPA – Science Fiction Poetry Association, în cadrul competițiilor Rhysling Award, Dwarf Stars Award și Elgin Award.

• Subtitling team coordinator și membră a echipei de programare a The Galactic Imaginarium SFF Film Festival, unul dintre cele mai importante festivaluri de film SF din Europa Centrală și de Est.

Toate aceste roluri conturează un profil profesional impresionant, care îmbină rigoarea academică, pasiunea pentru ficțiunea speculativă și o implicare constantă în comunitățile internaționale de traducere, literatură și film.

Cooptarea doamnei Prof. Dr. Eliza Filimon în echipa de coordonare a noii categorii „Best Translated Short Fiction” din cadrul Premiilor BSFA nu este doar o recunoaștere a expertizei sale, ci și un semnal că România devine un actor tot mai vizibil în ecosistemul global al traducerilor speculative.

Prin implicarea sa, BSFA câștigă o voce echilibrată, riguroasă și profund conectată la dinamica literaturilor emergente din Europa Centrală și de Est.

Felicitări, ne bucură enorm această știre și îi dorim dnei Prof. Dr. Eliza Filimon mult succes, inspirație și, desigur, multă abilitate de negociere cu restul juriului ! :)

Un rol important, o responsabilitate frumoasă și o oportunitate excelentă de a aduce ficțiunea speculativă românească mai aproape de cititorii din întreaga lume.

Astfel, în acest an, juriul BSFA pentru categoria „Cea mai bună povestire tradusă” a ales să aducă în prim‑plan șapte texte provenite dintr-un mozaic lingvistic fascinant: trei povestiri din spațiul hispanofon, două din limba chineză, una din rusă și una din maghiară.

O selecție diversă, vibrantă, care arată cât de bogată este ficțiunea speculativă atunci când este privită prin lentila traducerii — acel act de trecere între lumi, culturi și sensibilități.

Și, de ce nu, privim cu speranță către viitor: pe măsură ce tot mai multe texte românești vor fi traduse și publicate în limba engleză, poate că și ficțiunea speculativă din România își va găsi locul pe această listă prestigioasă.

Un vis perfect realizabil, mai ales când există oameni ca Prof. Dr. Eliza Filimon, care deschid drumuri, creează punți și duc literatura noastră acolo unde merită să fie — în dialog cu lumea vastă din jurul nostru.

2026 BSFA AWARDS SHORTLISTS
BEST TRANSLATED SHORT FICTION

This award is selected by an appointed BSFA Jury.
Our Jurors for this award are Cristina Jurado, Rachel Cordasco, Franceso Verso, Eliza Filimon and Nadya Mercik.

"Liecraft" - Anita Moskát (Ungaria), traducere de Austin Wagner, Apex
https://www.apexbookcompany.com/a/blog/apex-magazine/post/liecraft?srsltid=AfmBOopJBjolX65N2TfvpIADEIKwVe2SP3UMjvrUQDsXlz13ddFLCn6x

"Elasticity" - Andrés González Galante (Columbia), traducere de Lucy Corrie-Tannen, Samovar https://samovar.strangehorizons.com/2025/10/27/elasticity-elasticidad/

"Pollen" - Anna Burdenko (Rusia), traducere de Alex Shavartsman, Clarkesworld
https://clarkesworldmagazine.com/burdenko_03_25/

"Bodyhoppers" - Rocio Vega (Spania), traducere de Sue Burke, Clarkesworld https://clarkesworldmagazine.com/vega_02_25/

"Zephyr" - Sofia Rhei (Spania), traducere de Marian Womack, Samovar https://samovar.strangehorizons.com/2025/04/28/zephyr-cefiro/

"Beyond Everything" - Wang Yanzhong (R.P. China), traducere de Stella Jiayue-Zhu, Clarkesworld
https://clarkesworldmagazine.com/wang_01_25/

"Still Water" - Zhang Ran (R.P. China), traducere de Andy Dudak, Clarkesworld https://clarkesworldmagazine.com/zhang_04_25/
https://www.bsfa.co.uk/bsfa-awards-shortlist

https://www.bsfa.co.uk/bsfa-awards-shortlist

06/03/2026

„DECLINUL LITERATURII ROMÂNE ȘI NOUL INTELECTUAL” – IULIAN BOCAI

Ce rămâne când toată lumea scrie, dar (aproape) nimeni nu mai citește ?

Ce rămâne când toată lumea vorbește, dar nimeni nu mai ascultă ?

Ce rămâne când toată lumea „postează”, dar nimeni nu mai gândește ?

„Literatura română contemporană este o literatură egoistă și produce ce produc de obicei literaturile egoiste:

acte artistice rupte unele de altele, opere solipsiste care se ancorează doar în mediul și limbajul lor imediat și nu știu cm să-și negocieze dialogul cu celelalte.

Literatura română nu e o literatură suficient de mare cât să poată supraviețui din simpla ei dinamică economică – n-a fost niciodată, tocmai de-asta strategia instituțională i-a prins atât de bine în perioada ei de formare.

Piața, știm acum mai bine, nu produce literatură, pentru că literatura nu răspunde direct la imperativul profitului și cea care într-adevăr răspunde la el nu e cea care întotdeauna rămâne.

Tranziția la capitalism a coincis însă și cu prăbușirea simbolică a sistemului intelectual literaturocentric.

Dictatura comunistă păstrase relația dintre intelighenție și politic și sprijinise sistemul intelectual prin înființarea și propagarea de instituții.

Noile partide de după ’89 au mai cochetat o vreme cu astfel de alianțe de conștiință ale culturalului cu politicul, dar s-au reorientat repede când și-au dat seama că o asemenea alianță nu servește cu adevărat nimănui într-o logică de piață, în care locul ți-l asigură banii, influența, relațiile proxime, și abia în cele din urmă educația sau capitalul cultural.

E o întrebare deschisă dacă ce-i trebuie acum literaturii române nu este un soi de reinstituționalizare pe alte criterii sau pe temeiul unor alte principii.

E ușor acum să desconsideri Academia condusă de retrograzi sau Uniunea Scriitorilor populată de indivizi fără operă și suspecți estetic, dar ne va trebui o gândire anti-autoritară din principiu, nu doar atunci când conjunctura o dictează.

Prestigiul era însoțit de o poziție în sistem: șef de editură, director de revistă, o catedră universitară.

Alianța dintre prestigiu simbolic și funcție a fost de altfel definitorie pentru istoria instituțională a culturii române și rareori au putut intelectualii români să trăiască la nivel biografic autonomismul pe care-l pretindeau la nivel de idee: pentru ei, gândul și poziția s-au susținut reciproc, cm de altfel pentru mulți se susțin și astăzi.

E neobișnuit pentru literatura română că a rămas fixată pe modelul vechi al autorității personale atât de multă vreme, până pe la mijlocul anilor 2000.

Cine și-a făcut studiile pe timpuri ține minte ritualul carismei intelectuale:

profesorul universitar care apucase să-i vadă pe Călinescu, Vianu și pe alți mari profesori la catedră, tăcerea respectuoasă din jurul lor, faptul că fiecare ocupa un rol semnificativ în schema instituțională universitate-academie-lume literară, care se exprima nu doar în discursul monologic ex cathedra, ci și în prezența în jurii, în semnarea de prefețe, în consilii editoriale și – pentru o vreme foarte important – în redacțiile de revistă.

În afară de universitate, care încearcă să-și renegocieze și să-și reinventeze prestigiul intelectual pe alte traiectorii, intrasistemice, toate aceste instituții sunt acum în declin și nu mai pot să confere membrilor lor aura ilustră de aristocrat al spiritului, de care depindea vechiul model.

Exemple de intelectuali care, ca Alexandru Dragomir, au rămas mari intelectuali în lipsa unei funcții importante sunt rare, într-adevăr, și atipice pentru o lume intelectuală care vede în accederea la ierarhie un semn al succesului intelectual și al supraviețuirii financiare.

În cultura română, instinctul submisiunii instituționale este ancestral pentru că sistemul autorității culturale a fost gândit ierarhic de la bun început și deferența admirativă și mută era canalul propagării sale.

E adevărat că instinctul instituțional e puternic în cultura română, care a fost și este în nucleul ei o cultură paternalistă și, ca toate culturile paternaliste, pasibilă de feudalism intelectual.

Reflexele acestea supraviețuiesc, la fel cm supraviețuiește și nostalgia pentru forme de sindicalizare artistică printre scriitori.

Acest model e și motivul pentru care vechile instituții nu s-au putut infuza pe ele însele cu o logică mai contemporană a cercetării, în care dialogul trebuie să fie orizontal el însuși.

Modelul acesta rezistent la schimbare a fost încurajat de discursul marilor oameni de cultură, promovat încă de către generațiile vechi, care nu concep o alternativă orizontală care s-o înlocuiască pe cea verticală cu care au fost obișnuite.

Dar logica admirației va trebui calibrată de-acum la logica colegialității intelectuale, nu invers.

Rezultatul e evident pentru toată lumea: presa culturală supraviețuiește din texte donate și e muribundă, activitatea ei intelectuală este adesea neremunerată și conjuncturală.

Literatura este în mare parte un act gratuit, iar actul critic public a fost desființat și relevanța simbolică a vechilor instituții este în continuă negociere, dar numai în sensul în care ele mențin vechile forme de legitimitate culturală, fără să se poată ancora credibil într-o practică intelectuală care să le susțină.

Multe din ele, mai ales Academia și Uniunea Scriitorilor supraviețuiesc acum din rezerve inerțiale de prestigiu.

E greu să te uiți la acest peisaj dezolant și să spui: da, logica pieței a ajutat literaturii române.

Scriitorii români sunt, luați drept clasă (cum de altfel nu-i poți lua, fiindcă nu mai sunt o clasă), neputincioși.

Nu au nici forță politică, nu au nici control asupra discursului public, nu au nici măcar vechea lor conștiință de mandarini privați, care încă mai exista în timpul comunismului.

Mesajul individualismului capitalist a fost internalizat de lumea literară.

Fiecare creează în sine și pentru sine și devine propriul său agent literar, fiecare instrumentalizează limba în direcția propriilor reprezentări, fiecare e redus la a lupta pentru propriile lui cărți și aproape numai pentru ele și drept urmare ne găsim în situația că cel mai rar lucru în literatura română contemporană este să vezi scriitori lucrând unul pentru binele altuia.

Sistemul e lipsit de lucrurile de care ar fi avut cea mai mare nevoie: de o fidelitate transgenerațională care să nu-i lase pe scriitorii formați indiferenți la soarta celor noi, apoi de noțiuni publice asupra a ce înseamnă să faci parte din breaslă și ce deontologii și obligații creează această apartenență.

Premiile literare, atunci când sunt cât de cât credibile, sunt infime și fără consecințe.

Prestigiul asociat lor este limitat și nu creează rumoare în jurul titlurilor nou apărute, a căror receptare nu depinde de premii de decenii încoace.

Cu excepția, și ea parțială, a universității, nu există nicio instituție acum în România (nicio instituție culturală a statului, nicio instituție de presă și nicio instituție de prestigiu privată) care să le poată conferi influență culturală de ordin larg și înalt celor pe care-i primește în sânul ei – sau altfel spus:

vechile mecanisme ale autorității și validării intelectuale sunt moarte, deși instituțiile cu care se aliaseră pe vremuri continuă să existe.

Aceste mecanisme depindeau de o logică culturală care nu mai există nici ea, în parte pentru că reprezentanții ei i-au slăbit prestigiul simbolic alegând politic și în interes de trib acolo unde ar fi trebuit să aleagă meritocratic.

Toate vechile instituții de prestigiu, de la Uniunea Scriitorilor la Facultatea de Litere din București sunt acum într-o perioadă de contraselecție valorică.

Dar mai ales pentru că sistemul însuși a acceptat cu foarte puțină opoziție să subsumeze actul artistic și intelectual unei logici de piață în care actul cultural, pentru că este lent, pentru că este critic, pentru că lucrează după alte sensibilități și descoperirile lui au alte reguli, n-a putut cu adevărat să reziste.

Ce vedem acum este de fapt ce-a mai rămas din spațiul cultural românesc după ce-a fost subminat de capitalismul postdecembrist și de consecințele lui pentru cultură.

Este paradoxul acestor vremi că într-o țară care e mult mai bogată decât acum 35 de ani, cultura și educația sunt mai destructurate și mai lipsite de relevanță decât nicicând, dar asta ne lasă măcar să înțelegem că prosperitatea economică la care s-a visat în anii ’90 și libertatea pe care o credeau noii teoreticieni ai democrației a fi sinonimă cu ea n-au produs nici cetățeni mai educați, nici formele de cultură adecvate.” - IULIAN BOCAI

„Declinul literaturii române și noul intelectual” - Iulian Bocai

Revista literară „Familia”, Oradea:

https://revistafamilia.ro/?p=14872

IULIAN BOCAI (n. 1986): Scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cm laude în filologie la Universitatea București.

A scris două romane, „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu” (2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța) și „Constantin” (2019, Premiul Tânărul Scriitor), și o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, „Filologii” (2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul Alexandru Piru al Muzeului Național al Literaturii).
Tot la editura Tracus Arte i-a apărut, în 2023, volumul „Eseuri” iar în 2025, volumul de proză scurtă „Revărsatul zorilor” (2025).

Este traducător și redactor: traduce din engleză, franceză și germană (inclusiv autori laureați ai Premiului Nobel) și colaborează cu diverse publicații culturale precum Revista Familia, Observator Cultural, Scena9 și Vatra.

Iulian Bocai nu are un „job de birou” tradițional de tip 9-17, ci lucrează în regim de colaborare editorială, cercetare și proiecte literare.

Revista literară „Familia” poate fi cumpărată din rețelele naționale ale librăriilor Humanitas, Cărturești și Librarium, de la librăria independentă „La Două Bufnițe” (Timișoara) și de la chioșcurile de difuzare a presei din Oradea.

De asemenea, puteți plasa comenzi online pe carturesti.ro și cartepedia.ro.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

12/03/2026

11/03/2026

09/03/2026

08/03/2026

06/03/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share