Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Home
Romania
Bucharest
Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

20/12/2025

NOSTALGIA UNIVERSALĂ, SAU CUM A AJUNS OMENIREA SĂ TRĂIASCĂ ÎNTR‑UN MUZEU CU BILET DE INTRARE PERMANENT

Trăim într‑o epocă în care specia umană, altădată preocupată de cucerirea spațiului, de descifrarea genomului și de inventarea unor noi moduri de a se autodistruge, a decis brusc că prezentul e prea greu, viitorul prea neclar, iar trecutul… ah, trecutul, ce delicatesă!

Ce trufanda psihologică!

Ce paradis pierdut, în care nimeni nu transpira, nimeni nu suferea, nimeni nu era asuprit, exploatat, umilit și marginalizat, iar toți aveau zâmbetul și tenul și părul perfect și ideologii impecabile.

Așa că omenirea s‑a refugiat înapoi, ca un melc anxios care se retrage în cochilia lui, doar că această cochilie e făcută din casete VHS, gumă Turbo, afișe cu boy/girl/band‑uri sau CPSF-uri jegoase având colțurile îndoite.

Nostalgia a devenit religia globală.
Nu mai avem profeți, avem colecționari de viniluri.
Nu mai avem revoluții, avem reeditări.
Nu mai avem viitor, avem remake‑uri.

De la Berlin la Tokyo, de la New York la București, omenirea s‑a trezit într‑un delir retro, un carnaval planetar în care toată lumea aleargă înapoi în timp, cu disperarea cu care alergi după autobuzul pe care l‑ai pierdut deja.

„Kidultul” modern, acest adult‑copil cu portofel de adult și anxietăți de copil, își construiește identitatea din Lego, ca și cm ar încerca să repare lumea piesă cu piesă, dar fără instrucțiuni.

În timp ce generația Z visează la o epocă în care internetul nu le mânca neuronii la micul dejun, iar chinezii și rușii suspină după vremurile când libertatea era „relativă”, dar măcar exista, japonezii își fotografiază prezentul cu aparate analogice, ca și cm realitatea ar fi suportabilă doar dacă e granulată.

Românii nici nu mai au timp să fie nostalgici doar după obiecte: la noi nostalgia a devenit o forță spirituală, un fel de yoga istorică în care respiri profund și îți amintești cm era când eram tineri, frumoși și sănătoși și aveam viitorul de aur în față.

Și peste tot, ca o mantră globală, se repetă aceeași frază:

„Era mai bine înainte.”

Înainte când?
Nimeni nu știe exact.

Înainte de pandemie?

Înainte de rețele sociale?

Înainte de capitalism?

Înainte, în comunism?

Înainte de inventarea gustului amar?

Înainte de inventarea timpului?

Nostalgia e elastică, proteică, omnivoră.

Poate fi progresistă, reacționară, revoluționară, regresivă, terapeutică sau pur și simplu o scuză elegantă pentru a nu face nimic.

E un cameleon emoțional care se lipește de orice suprafață ideologică.

Stânga își revendică nostalgia ei „bună”, dreapta pe a ei „autentică”, iar între ele se dă un război al amintirilor imaginare, fiecare tabără acuzând‑o pe cealaltă că trăiește într‑un trecut falsificat.

Ca și cm trecutul real ar fi vreodată suficient de frumos încât să merite reeditat.

Dar adevărul crud e că nostalgia nu e nici boală, nici virtute.
E un drog.

Un opiu al popoarelor 2.0, ambalat în cutii colorate, cu muzică synthwave pe fundal.

E modul prin care omenirea își anesteziază frica de viitor, exact cm își anestezia unchiul durerile de spate cu țuică.

E modul prin care evităm să privim în ochi prezentul, acest monstru birocratic, digital, climatic și economic care ne pândește la fiecare colț.

Și totuși, nostalgia are și ea farmecul ei pervers.
E puntea dintre ce a fost și ce ar putea fi.

E un instrument de mobilizare, un combustibil pentru utopii, un fel de hologramă emoțională care proiectează pe cerul minții noastre o vârstă de aur care n‑a existat niciodată, dar care ne ajută să suportăm vârsta de plumb în care trăim.

Problema apare când nostalgia devine politică de stat, când vârsta de aur devine program de guvernare, când trecutul devine armă.

Atunci apar avatarurile monstruoase: fascismul romantic, comunismul adamic, mitologiile naționale care transformă istoria în teatru de păpuși.

Atunci trecutul nu mai e refugiu, ci instrument de control.

Atunci nostalgia devine o scenă pe care se joacă tragedii cu consecințe reale.

Și totuși, în ciuda avertismentelor, omenirea continuă să se agațe de trecut ca un copil de jucăria preferată.

Istoricii se enervează, intelectualii se crispează, politicienii se acuză reciproc de nostalgie, iar publicul își cumpără bilete la încă un concert Oasis, convins că dacă închide ochii suficient de strâns, poate anul 1995 se întoarce.

Dar nu se întoarce.

Niciodată nu se întoarce.

Și poate că tocmai de aceea nostalgia e atât de puternică: pentru că e singurul timp pe care îl putem controla.

Singurul timp pe care îl putem rescrie.

Singurul timp care ne ascultă.

Iar omenirea, în toată splendoarea ei tragicomică, preferă întotdeauna un trecut inventat unui prezent insuportabil.

Așa că bine ați venit în muzeul global al nostalgiei.

Vă rugăm să nu atingeți exponatele.

Sunt fragile. Ca noi toți!

DILEMA nr. 93-94, JOI 18 DECEMBRIE 2025 - MIERCURI 7 IANUARIE 2025

NOSTALGIA

Politica vinovată a nostalgiei – Ioan Stanomir
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/politica-vinovata-a-nostalgiei_3292

Un diagnostic de emoție – Marius Chivu
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/un-diagnostic-de-emotie

Restul e nostalgie – Radu Uszkai
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/restul-e-nostalgie

„Nostalgia face parte din ființa umană, ca și limbajul” - interviu cu neurologul Bogdan O. Popescu – Marius Chivu
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/nostalgia-face-parte-din-fiinta-umana-ca-si-limbajul-interviu-cu-neurologul-bogdan-o-popescu

Momente trecute, resurse recuperabile - o reabilitare a nostalgiei – Agnes Arnold-Foster
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/momente-trecute-resurse-recuperabile-o-reabilitare-a-nostalgiei

Sens într-o lume grăbită - revenirea mediilor analogice – Ciprian State
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/sens-intr-o-lume-grabita-revenirea-mediilor-analogice

Nostalgia ca anti-religie – Ciprian Găitănaru
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/nostalgia-ca-anti-religie

Dansînd cu fantomele analogicului - o elegie a tangibilului – Dominic Negrici
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/dansind-cu-fantomele-analogicului-o-elegie-a-tangibilului

Al doilea Da – Andrada Ilisan
https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/al-doilea-da

20/12/2025

LAS FIERBINȚI ȘI (PSEUDO) EXTRATEREȘTRII

„Vasile și naveta spațială”, sau cm a aterizat kitschul în lanul de porumb
Un spectacol de bâlci cosmic, unde satul românesc manelizat joacă rolul unei lumi în miniatură, iar kitschul devine protagonistul absolut

Într‑o dimineață în care cosmosul, sătul de supernove și găuri negre, își dorea doar o clipă de liniște, nește unii au decis să lanseze „prima comedie SF românească”. (!?!)

Așa a apărut „Vasile și naveta spațială”, o făcătură care nu doar că sfidează legile fizicii, ci și pe cele ale bunului‑gust, ale dramaturgiei și ale logicii elementare.

Satul Vasile — un fel de micro‑stat medieval în care toți bărbații poartă același nume, ca într‑un experiment genetic eșuat — devine scena unei întâlniri între civilizații.
Din păcate, civilizația extraterestră pierde.

Există momente în istoria cinematografiei românești când te întrebi dacă nu cumva o gaură neagră s‑a deschis discret peste Carpați și a aspirat, cu o forță demnă de un halucinat accelerator de particule, tot ce înseamnă discernământ artistic.

Așa apare și făcătura „Vasile și Naveta Spațială”, autoproclamată „prima comedie SF românească”, de parcă n‑ar fi existat Ion Popescu Gopo și filmele lui „S‑a furat o bombă” (1961), „Pași spre lună” (1963), „Faust XX” (1966), „Comedie fantastică” (1975, explicit denumită „comedie științifico‑fantastică” !) iar românii ar fi descoperit science fiction-ul abia după ce au terminat de distilat ultima șarjă de pălincă.

Filmul se prezintă cu o emfază cosmică: „O lume mică. O misiune mare. O pălincă!”

În realitate, e „O lume mică. O ambiție minusculă. O pălincă mult prea prezentă.”

Totul începe într‑un sat unde toți bărbații se numesc Vasile — o poantă ieftină care, în loc să fie un gag, devine un fel de destin tragic al scenariului, condamnat să repete același nume, același mișto răsuflat, aceeași extenuare cognitivă.

Apoi, ca într‑un episod ratat din Las Fierbinți scris la beție, un extraterestru aterizează în bătătură, iar sătenii îi transformă nava în cazan de țuică.

De aici înainte, filmul se scurge ca o licoare tulbure: grosolan, trivial, cu niște scremute și stupide glumițe care se agață de spectator ca mirosul de fum de la un grătar prost stins.

Regizorii se laudă cu specialiști care au lucrat la Avatar, X‑Men, Star Trek, Godzilla, Avengers.

În film, însă, efectele par făcute de nepotul Sile priceput la After Effects, care a învățat tutorialele în ordine greșită.

Extraterestrul arată ca un figurant rătăcit de la o petrecere tematică, iar navele spațiale par construite din resturi de tablă și speranță prostească.

Totul e învăluit într‑un entuziasm mahalagesc care confundă „îndrăzneala” cu „neglijența” și „curajul” cu „nu ne‑am dat seama că e atât de prost”.

Apoi vine marketingul, această cometă care trece periodic peste cinematografia românească, lăsând în urmă o coadă de sarmale, caltaboși și promisiuni de „masa de Crăciun pentru 8 persoane”.

Într‑o țară în care cultura e subfinanțată, dar porcul e rege, nimic nu spune „film SF” mai bine decât o tombolă cu ceafă de porc.

Iar când actorii anunță solemn că au primit „solicitări de a vinde filmul pe Andromeda”, îți dai seama că gluma nu mai e glumă: e un mod de viață.

Cireașa de pe tort — sau pruna din cazan — este folosirea cuvântului „tribut” în sensul de „omagiu”:

„Vasile și naveta spațială” este un film adus TRIBUT numelui Vasile și palincii, o combinație de comedie absurdă, satiră locală și science-fiction în stil american.”

În universul „Vasile și naveta spațială”, limba română e un fel de plastilină, modelată după ureche, după englezisme de gang și după ce rămâne în minte după trei shoturi de pălincă.

În realitate, „tribut” înseamnă bir, haraci, supunere.

Dar poate că, într‑adevăr, această jalnică și trivială fușereală este un „tribut”: un tribut plătit de public, în bani și răbdare, unei pseudo-industrii care insistă să confunde kitschul cu inovația.

În final, „Vasile și naveta spațială” nu e nici SF, nici comedie, nici parodie, nici satiră.

E un amestec de intenții comerciale, execuție stângace și autoiluzionare cosmică.

Un Las Fierbinți cu „extratereștri”, dar fără umorul, ritmul sau minima inteligență a serialului TV.

Un film care visează la Hollywood, dar se trezește în șura din spatele coșmeliei, lângă cazanul de țuică, unde extratereștrii nu vin să colonizeze Pământul, ci să guste licoarea magică a așa-zișilor ardeleni.

Nava spațială aterizează, dar nu pentru a aduce progres tehnologic, ci pentru a fi transformată în cazan de țuică.

Extraterestrul, un fel de creatură care pare sculptată din plastilină și disperare, privește neputincios cm ardelenii îi distilează viitorul.

În acest moment, spectatorul realizează că filmul nu e SF, ci o alegorie despre cm România poate transforma orice invenție — fie ea și intergalactică — într‑un obiect gospodăresc.

Prilej de matoleală, căci ăsta este scopul definitoriu al românului, cm să ajungă mort de beat până-n sfârșit de mandat. Cel puțin, asta ne transmite magnifica producțiune.

Dacă există un mesaj în tot acest ghiveci intergalactic, poate e acesta:

în România, chiar și SF‑ul se face cu pălincă. Iar când pălinca e prea tare, rezultatul devine… exact ce am văzut.

Poate că, într‑adevăr, filmul este un „tribut”: un „tribut” plătit de public, în bani și răbdare, unei industrii care confundă îndrăzneala cu improvizația și kitschul cu inovația.

La final, „Vasile și naveta spațială” e o maneleală în care extratereștrii sunt mai credibili decât scenariul, iar cazanul de țuică are mai multă profunzime decât personajele.

Este, în fond, o lecție despre limitele universului: nu viteza luminii, nu gravitația, nu materia întunecată — ci capacitatea publicului de a suporta prostul gust și trivialitatea.

Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=e2bejCSHP7s

17/12/2025

COSMOSUL RÂSULUI DRACULUI – „PLANETARIUM”

Ca un ecou ce nu se stinge, revenind mereu cu aceeași neliniște, o întrebare bântuie cu încăpățânare: cm „dracului” de seamănă CTP atât de bine cu „personajul” pictat în 1520 de flamandul Quentin Matsys ?
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Quentin_Massys-Ecce_Homo-1520,Doge%27s_Palace,Venice.jpg

„Cristian Tudor Popescu nu urăște. Nu cred să fi urât vreodată. Textele lui pleacă din disperare. Din disperarea că lucruri atît de simple nu sunt înțelese, că toate tarele noastre împiedică intrarea noastră în rândul lumii” - Augustin Buzura

„Arta ca meserie se evaporă.

Cetățenii își produc singuri „artă“...cu smartfonul.

Își oferă unii altora, cu milioanele, „operele“ video-audio-scripturale, gratis.

La ce mai e nevoie de scriitori, de cineaști, de artiști?

Democrația împlinește astfel un vis vechi al ceaușismului – „Orice om al muncii, dacă-și pune mintea, poate să producă cultură și artă de cea mai bună calitate“.

Dihăniile sunt oamenii, nu cipurile.

SF-ul românesc avea substanță atât timp cât s-a putut constitui ca o modalitate de descărcare, de evaziune a unor mase de tineri, și nu numai, înainte de 1989.

SF-ul a fost specific unei epoci.

Acea epocă a murit.

Când a crăpat, printre alte multe lucruri, Ceașcă a luat cu el în mormânt și SF-ul românesc.” – Cristian Tudor Popescu

„Lipsiți de posibilitatea de a-și exercita competențele în mod real într-o muncă reală, tinerii sefiști ai anilor 80 ajunseseră la un soi de romantism nihilist al ratării.

Mulți dintre autorii anilor 80 aveau formație științifică, fiind absolvenți de Politehnică, iar competența lor tehnică era și este superioară diletanților din deceniile următoare, putând aborda concepte mai sofisticate și mai apropiate de hard SF.

Neavând posibilitatea să se întoarcă eficient împotriva sistemului care îi aliena și le producea nefericire, aceștia – în care se reflectă întreaga generație a lui Cristian Tudor Popescu – practica o ideologie pregrunge a autodistrugerii prin alcool, țigări și, în măsura posibilităților, s*x pasager.

Cinismul este la ordinea zilei, intrând în combinații cu machismul, dezabuzarea, mizantropia.

În povestirile SF publicate de Cristian Tudor Popescu în anii 80 („Cassargoz”, „Omohom”, „Phalanx”, ș.a.), protagoniștii pierd împotriva sistemului chiar și atunci când nu luptă.

Astfel zis, literatura lui Cristian Tudor Popescu (și nu doar a lui) tinde să ia forma abstractă a relațiilor de producție din societatea comunistă târzie.

Ratarea/funcționarea în gol este una din formele acestei abstracții, evaziunea este cealaltă.

Nu întâmplător, C. T. Popescu face parte dintr-o generație de ingineri care se îndreaptă spre SF, un gen care permite în forme maxime atât evaziunea, cât și problematizarea luptei dintre om și sistem.

Cine citește și textele literare publicate de Cristian Tudor Popescu după 1989, observă că aceste raporturi s-au conservat.

CTP se izbește ritmic de același zid, un zid format din nomenclaturiști bolșevici și securiști.” – Mihai Iovănel

Înainte de a deveni unul dintre cei mai relevanți ziariști ziariști ai naţiei, Cristian Tudor Popescu (pe care l-am cunoscut în toamna anului 1984, la SOLARIS, cenaclul SF studenţesc bucureștean) devenise deja un prozator SF („Planetarium”, volum publicat în 1987), cu o certă notorietate în fandomul SF.

Citea enorm în perioada 1984-1990, citea mainstream (ne povestea fascinat şi fascinant despre Sabato, Borges, Vargas Llosa, Garcia Marquez), citea SF, citea eseuri şi studii despre filosofie, ştiinţă, artă, era pasionat de cinematografie (ne-am întâlnit întâmplător de mai multe ori la Cinematecă), de istorie, de informatică.

A debutat în 1984 cu povestirea SF „Grădina de cenușă” în revista studențească clujeană „Echinox” și la radio-emisiunea „Exploratorii lumii de mîine”, susţinută de Dan Ursuleanu la Radio Tineret.

A publicat în Almanahul Anticipația și în antologii la editurile Albatros, Enciclopedică, Politică.

A obţinut premii la concursurile de proză organizate la RomCon-urile din 1985 şi 1986.

A devenit rapid unul dintre lideri informali ai fandomului, contestat și adulat în aceeași măsură. Ca și azi, de altfel.

Citiţi sau recitiţi volumul său de povestiri SF, „Planetarium” re-editat sub diverse denumiri, „Omohom”, „Trigrama Shakespeare” şi vă veţi convinge: Cristian Tudor Popescu este unul dintre cei mai valoroşi autori SF români.

„Poți să-ți vezi uneori cuvintele pe fundul unei găleți de gunoi.

Sau printr-un geam, ude, descriind orbite aproape circulare.

Cuvintele tale pot căpăta o limpezime, o puritate de scriitură pe neant, în sfârșit eliberată de suportul material, pe care numai slănina sau brânza o poate da.

Mi s-a întâmplat și mie să văd bucăți de fraze în wc-ul redacției, tușate cu produsul celuilalt orificiu digestiv.

N-am gemut, nu m-am cutremurat.

Nu m-a cuprins melancolia efemerului și deșertăciunii.

Dimpotrivă, am simțit asta ca pe un soi de acreditare.

Un om poate cumpăra o carte, poate cumpăra rânduri de cărți fără să le deschidă vreodată.

Iar dacă citește 50 de pagini și nu înțelege mai nimic dintr-una de care a auzit la televizor, la o emisiune culturală, că e bine să o ia, nici gând s-o arunce.

O depune pe raft spunându-și c-o vor citi și înțelege copiii lui.

Sau, chiar dacă citește, înțelege și îi place, o pune în bibliotecă cu gândul s-o redeschidă, s-o aibă la îndemână.

De cele mai multe ori, asta nu se mai întâmplă niciodată.

O carte e un fel de sarcofag al cuvintelor, îngropat în bibliotecă.

Literatura mă apără de mine însumi, gazetăria – de ceilalți !” – Cristian Tudor Popescu

Acolo unde ficțiunea speculativă nu e nici evadare, nici reverie, nici durere, întristare și suspin, ci o formă de disecție rece, chirurgicală, orbitează „Planetarium”, volumul de proze SF semnat de Cristian Tudor Popescu, inginer transformat în prozator, apoi în gazetar cu bisturiu în loc de stilou.

Nu este un „planetarium ”, decât în sens metaforic, pentru a desemna un univers imaginar, un spațiu al ideilor și al ficțiunii, unde „planetele” sunt gânduri, personaje sau teme, sugerând un spațiu ficțional critic și satiric, în care societatea e privită ca un cosmos plin de corpuri rătăcitoare, fiecare cu orbita sa absurdă, orbitele pe care se învârte românul, prins între tehnologie și ideologie, între simulacru, ipocrizie, arivism și oportunism și supraviețuire.

„Planetarium” nu propune lumi, ci le demontează.

Nu inventează viitoruri, ci le sabotează din fașă.

Cristian Tudor Popescu scrie SF ca un automatist care a renunțat la ecuații și a trecut la fraze – dar fraze cu vectori, cu impuls, cu traiectorie.

Fraza sa nu curge, ci se propulsează.

Este „argumentativ-cinetică”, cm s-ar spune într-un manual de stilistică pentru roboți având „conștiință”.

Fiecare propoziție e o secvență de montaj, cu tăieturi bruște, cu zoom pe detaliul grotesc, cu unghiuri de atac care nu iartă.

Nu există lirism în această proză, ci doar o estetică a demitizării, a dezvrăjirii, a expunerii mecanismelor din spatele decorului.

„Planetarium” este un punct de cotitură:

„un SF dur, colțos, anticipând agresiuni asupra omenescului, modelându-se stilistic după ele, străbătut de o furie a relatării ce induce tensiune în temele și motivele vehiculate”, scria Mircea Opriță, remarcând nervul frazei, tăietura ironică, brutalitatea, sarcasmul – dar și capriciile lirice.

În „Planetarium”, proza SF devine laborator social, iar ficțiunea – analiză a realului politic.

Tehnologia nu e salvare, ci decor de tortură.

Laboratorul social e scena principală, iar personajele – cobai care cred că sunt demiurgi.

Aici, SF-ul devine un pretext pentru analiză politică, pentru radiografierea unei societăți în care progresul e doar o mască pentru regres.

Aici se prefigurează gazetarul de după 1990: lucid, demitizant, cu aderență la prezent și refuzul lirismului estetizant.

Cristian Tudor Popescu nu scrie SF ca să evadeze, ci ca să prindă realitatea în flagrant.

Povestirile sale, „Cassargoz”, „Omohom”, „Chrononostalgia”, „Grădina de cenușă”, „Phalanx”, „Hephron” – sunt ferestre spre universuri posibile, dar și spre distopii recognoscibile.

Citiți sau recitiți Planetarium, sub oricare dintre denumirile sub care a fost reeditat – „Omohom”, „Trigrama Shakespeare” – și veți înțelege că SF-ul românesc are un autor care nu doar că scrie, ci operează.

De fapt, „Planetarium” e un soi de jurnalism înainte de jurnalism, e gazetarul CTP în formă larvară, încă în coconul ficțiunii SF, dar deja cu acea privire de scanner moral care va deveni emblematică după 1990.

Figura lui Cristian Tudor Popescu se află într-o zonă de interferență rară în cultura română postcomunistă: între literatură, eseistică filmologică și jurnalism politic.

Este un autor care nu scrie pentru a consola, ci pentru a zgâlțâi.

Un stil, da, dar mai ales un modus operandi intelectual: temperatură ridicată, aderență la prezent, refuzul oricărei estetizări gratuite.

În proza sa SF, verdictul vine cu rigoare matematică, dar și cu o doză de sarcasm cosmic – un râs al diavolului care nu e nici ironic, nici tragic, ci pur și simplu lucid.

„Planetarium” e un cosmos în care nu există zei, ci doar algoritmi.

Nu există revelații, ci doar erori de sistem.

Este o carte despre ceea ce rămâne din om când i se iau iluziile – și ce rămâne nu e neapărat monstruos, dar nici reconfortant.

În acest sens, cosmosul râsului dracului – nu e doar o metaforă, ci o diagnoză: universul lui CTP e populat de oameni care râd, dar nu știu de ce.

Sau, mai grav, știu exact de ce, dar continuă să râdă.

Așa se naște un stil: din refuzul de a înfrumuseța, din plăcerea de a demonta, din nevoia de a înțelege.

Cristian Tudor Popescu nu scrie SF ca să fugă de realitate, ci ca să o demaște.

Iar „Planetarium” e locul unde ficțiunea devine probă în procesul intentat lumii.

Cristian Tudor Popescu nu e doar un stil, ci un mod de a gândi.

Un cosmos în care râsul dracului nu e doar o metaforă, ci o diagnoză.

Un cosmos în care ficțiunea nu consolează, ci electrocutează.

„De unde îmi iau ficțiunea cea de toate zilele?

Din ficțiunea cea de toate zilele, numită abuziv „realitate“.

Omul viețuia în realitatea pământului, pădurii, pietrelor, apelor, animalelor acum zeci de mii de ani.

Și, separat, ficționa pe pereții peșterilor și în jurul focului.

Astăzi, trăim înecați într-o cuprinzătoare ficțiune fabricată de noi înșine.

Tot ce se află între guri de canal și avioane în zbor e ficțiune.

Trăim într-o peșteră colosală, cu pereții încărcați până la refuz cu desene – afară din ea nu mai avem ce căuta.

În cazul literaturii, e vorba de scăderea interesului pentru arta scrisului.

Scriitori buni încă se mai găsesc, cititori care să le înțeleagă profund munca și reușitele, tot mai puțini.

Cât privește presa, tot receptorii sunt problema – dictatura mass asupra media.

Degradarea masei a condus la degradarea presei, care, ce-i drept, se duce la vale relaxată.” – Cristian Tudor Popescu

Și poate că răspunsul la întrebarea privind asemănarea ar putea fi că atât C.T.P. cât și „personajul” din 1520 au aceeași dietă, se hrănesc cu prostia, amândoi descoperind că sarcasmul ține mai mult decât focul iadului.

Sau poate pentru că „personajul” din 1520 și CTP au același hobby, să scoată din minți (sub)mediocritatea.

Pentru că dracul are simțul umorului: și-a zis că România post-decembristă merită un „purtător de cuvânt oficial al sarcasmului”.

Pentru că CTP e singurul care poate râde mai sardonic decât diavolul însuși.

Matsys doar l-a pictat, Popescu îl interpretează live, în fiecare editorial.

Sau poate pentru că acela care râde prea mult de prostia omniprezentă ajunge inevitabil să semene cu „personajul”.

CTP e dovada vie.

„Fugit din realitatea insuportabilă în SF, momit apoi – de o revoluție contrafacută –să se reîntoarcă în realitate, Cristian Tudor Popescu nu mai are nici o scăpare decît aceea de a renunța, din cînd în cînd, să se învinga pe sine însuși; de a înțelege că este un scriitor pe care trebuie să-l ia foarte în seamă.” - Dorin Tudoran

„Gazetarul acesta este mai înainte de toate, un scriitor. Un condei absolut extraordinar, unul dintre cele mai puternice condeie literare din ultimul deceniu”. - Nicolae Manolescu

„Cristian Tudor Popescu îmi pare a fi unul dintre cei mai proeminenți scriitori ai acestor ani." - Mircea Iorgulescu

12/12/2025

ÎNCEPE CAFTUL ! ȚII LA CAFT ?
LANSAREA ROMANULUI „CAFTUL” ÎN PREZENȚA AUTORULUI FLORIN CHIRCULESCU

Invitați: Cristina Bogdan și Paul Cernat
Moderatoare: Eli Bădică
Miercuri 17 decembrie 2025, ora 19:00
Bragageria Bogdania, strada Olari nr. 20, sector 2, București

TE BAGI LA CAFT ?

„Au plăcinte cu brânză. Au plăcinte cu carne. Au bragă, înghețată, sorbet. Nu e loc mai bun ca să lansăm „Le cafteur” ! Miercuri 17 decembrie 2025, la 7 seara, la Bistro Bogdania, pe strada Olari nr. 20, sector 2. Vă aștept cu nesaț!” – Florin Chirculescu

REVOLUȚIA FĂRĂ ÎNCEPUT & FĂRĂ SFÂRȘIT ȘI COPIII EI PIERDUȚI: ANATOMIA UNEI LUMI ÎN DERIVĂ

Florin Chirculescu, alias Sebastian A. Corn, este unul dintre acei rari scriitori români care au reușit să spargă zidurile ghetoului sefulturii, să depășească eticheta de autor „de gen” și să se instaleze, cu o autoritate greu de contestat, în literatura română generală.

Povestea lui este cu atât mai fascinantă cu cât nu urmează traseul clasic al scriitorului format în școli de literatură, ateliere de „tehnică narativă” sau cenacluri.

Florin Chirculescu vine dintr-o altă lume – cea a chirurgiei toracice – și își construiește opera cu aceeași disciplină și rigoare cu care își conduce viața profesională.

Nu excesele, nu boema, nu mitologia artistului damnat îl definesc, ci o viață ordonată, o muncă enormă și un talent nativ care, odată pus la lucru, a ridicat literatura sa la un nivel de complexitate și forță rar întâlnit.

Debutul său din 1993, în Jurnalul SF, cu povestirea „Snorki”, a fost urmat de o avalanșă de texte care au atras atenția și au stârnit pasiuni.

În doar câțiva ani, Sebastian A. Corn a devenit un nume central al scenei science fiction românești, acumulând aproape patruzeci de premii și mențiuni, între care Premiul Eurocon pentru debut european la Glasgow (1995) și Marele Premiu al Editurii Nemira (1997).

Romanele sale timpurii – „2484 Quirinal Ave.”, „Aquarius”, „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine” – au arătat că în spatele pseudonimului se află un autor cu o voce distinctă, capabil să îmbine imaginarul SF cu o densitate literară care depășea convențiile genului.

Opera lui Sebastian A. Corn nu se limitează la speculații futuriste sau la jocuri de imaginație.

Respiră din plin realitatea socială, politică și culturală a României postcomuniste, filtrată printr-o sensibilitate de chirurg și observator al fragilității umane.

„Imperiul Marelui Graal” sau „Vindecătorul” nu sunt doar romane de gen, ci construcții ample, cu ambiția de a surprinde mecanismele puterii, vulnerabilitatea individului și fracturile lumii contemporane.

În acest sens, Florin Chirculescu a reușit ceea ce puțini autori români de SF au izbutit: să fie citit și apreciat dincolo de cercul pasionaților de SF&F, fiind recunoscut ca un scriitor de literatură pur și simplu.

Momentul de cotitură a venit odată cu „Greva păcătoșilor” (2017), roman monumental de peste o mie de pagini, scris în paralel cu activitatea sa medicală.

Cartea aceasta, descrisă de critici ca un hibrid între cyberpunk, Joyce și Rushdie, este dovada maturității sale literare.

Nu mai este vorba de un autor de SF, ci de un romancier total, capabil să ridice o construcție narativă de proporții, să jongleze cu idei, mituri, religii și să le transforme într-o frescă a lumii contemporane.

„Greva păcătoșilor” marchează ieșirea definitivă din „ghetoul” literaturii de gen și intrarea în teritoriul marilor romane ale literaturii române recente.

Cum a reușit?

Printr-o combinație rară de talent nativ, muncă enormă și disciplină.

Florin Chirculescu nu a fost niciodată un om al exceselor, nu și-a cultivat aura de scriitor boem, ci și-a văzut de profesia de medic și de familie.

Scrisul său este rodul unei vieți organizate, al unei munci constante, al unei curiozități intelectuale care nu se oprește la granițele literaturii.

A citit enorm, a reflectat enorm, a observat cu atenție lumea din jur, a transformat experiența medicală într-o sursă de reflecție asupra fragilității și rezistenței umane.

În felul acesta, literatura lui nu este doar ficțiune, ci și meditație asupra condiției umane.

În peisajul românesc, Florin Chirculescu rămâne singular.

Puțini autori de SF, fantasy, romance sau proză milițistă au reușit să treacă în mainstream.
Și să ascensioneze cu aceeași forță.
Oare care ar fi aceștia ?

Există nume respectabile în zona genului, dar rareori ele au depășit barierele, fiind recunoscute ca scriitori de literatură „mare”.

Florin Chirculescu este excepția care confirmă regula, dovada că literatura de gen poate fi rampă de lansare spre teritorii mai vaste, dacă în spatele ei există un autor autentic, cu viziune și cu o voce puternică.

Opera lui Florin Chirculescu este, în cele din urmă, o mărturie a perseverenței și a credinței în literatură, demonstrând că nu diploma de la „litere”, nu vreo „școală de literatură”, nu vreun „atelier de tehnică narativă”, nu rețetele narative garantează valoarea, ci talentul, munca, disciplina și capacitatea de a transforma realitatea într-o construcție literară memorabilă.

Sebastian A. Corn a reușit să treacă dincolo de granițele unui gen marginalizat în continuare și să se instaleze în centrul literaturii române contemporane.

Și poate tocmai de aceea, destinul său literar este unul dintre cele mai semnificative din ultimele decenii: un chirurg care, cu bisturiul și cu stiloul, a reușit să taie în țesutul lumii și să ne arate, prin romanele sale, cm arată adevărata anatomie a epocii noastre.

Florin Chirculescu, alias Sebastian A. Corn, este unul dintre acei autori care au reușit să transforme literatura de gen într-un laborator de idei și forme, depășind cu mult granițele convenționale ale science fiction-ului românesc.

Dacă primele sale romane au demonstrat o forță narativă și o inventivitate remarcabilă, volumele mai recente – „Ne vom întoarce în Muribecca” (2014), „Greva păcătoșilor” (2017, prima operă de ficțiune pe care a semnat-o cu numele său real), „Solomonarul” (2022), „Orfanii” (2025) – confirmă maturitatea și versatilitatea unui scriitor care nu se lasă prins în tipare.

„Muribecca” este poate cel mai amplu și mai ambițios roman al său din perioada lui post - SF.

O frescă a unui oraș imaginar, dar recognoscibil în textura socială și politică a României, cartea se citește ca un palimpsest al memoriei colective.

„Muribecca” devine un spațiu mitic, un Babilon postcomunist în care se amestecă realitatea și ficțiunea, istoria și mitologia urbană.

Romanul are o densitate aproape sufocantă, dar tocmai această acumulare de straturi îl transformă într-o experiență literară totală.

Este un text care arată cm Florin Chirculescu poate construi lumi complexe, fără să piardă din vedere tensiunea umană și fragilitatea individului prins în mecanismele istoriei.

„Solomonarul. Romanul unei revoluții fără început și sfârșit” este, în schimb, o meditație asupra puterii, mitului și revoluției.

Chirculescu recuperează figura solomonarului – magicianul popular, stăpân al naturii și al destinului – și o transformă într-un simbol al revoluției perpetue, al schimbării care nu se mai încheie niciodată.

Romanul este o alegorie politică și culturală, dar și un text de o mare forță poetică, în care imaginarul folcloric se întâlnește cu analiza lucidă a istoriei recente.

Aici se vede clar capacitatea autorului de a dinamita distincțiile între mainstream și literatură de gen: „Solomonarul” este în același timp fantasy, roman politic și frescă mitologică.

„Orfanii” (2025) marchează o nouă etapă, poate cea mai gravă și mai introspectivă.

Este un roman despre pierdere, despre fragilitatea comunităților și despre felul în care oamenii rămân suspendați între trecut și viitor.

Titlul însuși sugerează o stare de abandon, dar și o căutare de sens.

În „Orfanii”, Chirculescu explorează dimensiunea existențială a literaturii, punând în scenă personaje care trăiesc în marginea istoriei, în absența unor repere stabile.

Este un text care confirmă că autorul nu se mulțumește să repete formule, ci caută mereu să se reinventeze, să aducă în prim-plan alte registre și alte tonalități.

Privite împreună, aceste trei volume arată un scriitor care nu doar că a depășit zidurile ghetoului science fiction, dar care a reușit să construiască o operă polifonică, greu de încadrat într-un singur gen.

„Muribecca” este frescă urbană și mitologie postcomunistă,

„Solomonarul” este alegorie politică și fantasy mitic, iar „Orfanii” este roman existențial și introspectiv.

Toate trei confirmă ceea ce critica a remarcat deja: Florin Chirculescu este unul dintre puținii autori români contemporani capabili să concureze, prin amploare și densitate, cu literatura europeană de prim-plan.

Într-un peisaj literar adesea fragmentat și provincializat, Florin Chirculescu aduce spectaculosul de cursă lungă, acea capacitate de a construi lumi, idei și personaje care rezistă în timp.

El dinamitează distincțiile între mainstream și literatură de consum, între național și transnațional, și arată că literatura română poate fi, prin forța unui singur autor, un teritoriu de explorare universală.

Dacă „Greva păcătoșilor” a fost planeta sa colosală, atunci „Muribecca”, „Solomonarul” și „Orfanii” sunt continentele care completează această geografie literară, fiecare cu propria topografie, dar toate unite prin aceeași energie creatoare.

Address

Bucharest

Website

http://srsff.ro/

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Bucharest?

20/12/2025

20/12/2025

17/12/2025

12/12/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share