14/11/2025
„IMAGINI IMPOSIBILE” — CÂND TRECUTUL ARE SEMNAL ȘI PREZENTUL ÎȘI PIERDE MINȚILE
Ministerul Timpului confirmă: roamingul era activ încă din 1928 !!!
Mâna la ureche: semnal clar de teleportare interdimensională !!!
A aflat și domnul Mociulschi, în sfârșit, de subiectul „telefoanelor mobile” detectate în fotografii presupus autentice de acum 80-100 de ani:
„De la „Woman in Black”, surprinsă în materialele bonus ale filmului lui Chaplin, 'The Circus' (1928), care pare că vorbește la un telefon portabil, la „hipsterul” prezent la redeschiderea podului South Fork (Gold Bridge, British Columbia, Canada, 1941) și la personajul enigmatic din Reykjavík (Islanda, 1943), aceste cadre nu sunt falsuri, ci relicve vizuale, reinterpretate prin lentila prezentului.”
https://www.contributors.ro/imagini-imposibile-de-ce-vedem-telefoane-mobile-in-fotografii-din-1928-si-1943/
Și, cm nu putea rămâne în afara acestui bal mascat al interpretărilor retro-futuriste, a ținut să împărtășească urbi et orbi concluziile domniei sale.
Felicitări, domnule Mociulschi!
Ați reușit să transformați o mână dusă la ureche într-un manifest semiotic despre heterocronie, cronotop și alte cuvinte care sună a doctorat în metafizica pixelului.
Călătoria în timp, această obsesie care bântuie sefultura și mințile halucinate ale celor care văd portaluri în vitrinele de pe Calea Victoriei, a fost resuscitată de niște fotografii alb-negru în care niște cetățeni, probabil cu otită, își țin mâna la ureche.
Dar nu !
Nu e vânt, nu e otită, nu e aparat auditiv — e iPhone-ul ancestral, modelul „Chaplin 1928”, cu semnal pe rețeaua interbelică.
Domnul Mociulschi, cu o gravitate demnă de un consilier NASA, ne explică doct cm aceste imagini nu sunt falsuri, ci relicve vizuale care sfidează logica epocii.
Așa e!
Logica epocii e depășită.
Acum, logica e ce vrea fiecare să creadă.
Sunt fantome semiotice ! :))
Cunoscătorii ... mai există așa ceva în această vale a plângerii digitalizate ? ... știu la ce mă refer !
La „Continuumul Gernsback” de William Gibson !
Cine, cum, ce face ?
Gernsback ?!? Continuum ?!? William Gibson ?!? Este dupe TikTok ? Ie influiensări ? Ie maneliști și trapaneliști ? Fotbaliști ?
Nu ie ? Nu ne-nteresează !
Dacă mama mare apare într-o poză din 1928 cu mâna la ureche, e clar: trimite un voice memo pe TikTok-ul Temporal !
Și ce ne spune domnul Mociulschi?
Că fotografia nu mai e martor, ci suspect.
Că algoritmul decide ce vedem.
Că deepfake-ul e peste tot.
Dar, paradoxal, tocmai imaginile vechi sunt cele care ne tulbură.
Așa e ! Nimic nu ne sperie mai tare decât o babă din 1928 care pare că vorbește cu ciatgepeteul !
Sau cel puțin asta a fost opinia lui George Clarke în 2010, când a „descoperit” personajul în filmările bonus de pe DVD-ul filmului lui Charlie Chaplin „The Circus” din 1928, prezentând premiera acestuia.
În fotogramele respective, o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, este surprinsă mergând prin fața cinematografului Grauman’s Chinese Theatre din Los Angeles, în data de 27 ianuarie 1928, ținând mâna la ureche și mișcând buzele — gest care, privit prin lentila prezentului, a fost asociat cu utilizarea unui telefon mobil.
Filmarea este autentică și documentează premiera de la Los Angeles a filmului lui Charlie Chaplin, desfășurată pe 27 ianuarie 1928, la Grauman’s Chinese Theatre.
Nu este vorba despre o scenă din filmul propriu-zis, ci despre un material promoțional filmat în ziua premierei, în fața cinematografului.
În epoca internetului și a viralizării, gestul a fost reinterpretat ca o anomalie temporală, stârnind fascinație și teorii conspiraționiste.
Așadar, „Woman in Black” a fost filmată la premiera unui film mut de la Los Angeles din 1928, iar clipul face parte dintr-un material documentar real, nu dintr-o secvență de film artistic:
https://www.youtube.com/watch?v=Aci7zB2iA1Q
Într-un efort de recontextualizare tehnologică, domnul Mociulschi ne propune să nu ne lăsăm seduși de spectacol, ci să analizăm critic.
Să verificăm autenticitatea.
Să ne întrebăm „de ce?” și nu „cum?”.
Să ne scărpinăm în cap și să ne întrebăm ce dorință din noi vrea să creadă că timpul poate fi fracturat.
Răspunsul e simplu: dorința de a face viral un cadru dintr-un film mut, cu o femeie care pare că vorbește cu centrala GSM din viitor.
Și vine exemplul suprem: „Woman in Black” din filmul lui Chaplin.
O apariție care pare să fi greșit platoul.
Sau poate a greșit secolul.
Sau poate a greșit aplicația — voia să deschidă TikTok, dar a nimerit în „The Circus”.
Istoricii și specialiștii afirmă că era un aparat auditiv.
Domnul Mociulschi spune că era o breșă în cronologie.
Publicul sughite: „Uau, ce tare!”.
Urmează hipsterul din 1941 din British Columbia, Canada, cu hanorac, tricou și ochelari.
Gold Bridge, British Columbia, Canada (!?!), 1941 — epicentrul cosmic al paradoxului cu hanorac !
Deci, așadar și prin urmare — cm altfel să începem o asemenea cronică ? — în anul de grație 1941, într-un colț uitat de hartă și de Dumnezeu, avea loc un eveniment zguduitor de proporții... astrale.
Un moment nodal, o vibrație temporală cu un uluitor ecou interdimensional: redeschiderea podului South Fork din Gold Bridge, British Columbia, Canada. La vreo 366 de kilometri nord de Vancouver, în munți...
Gold Bridge? British Columbia? Redeschiderea podului South Fork !?! (pod e mult spus, un podeț pe care de-abia încăpea o mașină !) peste o gârlă !
Să fim serioși !
O simplă căutare pe internet — nici măcar una prea adâncă, să nu ne obosim — ne dezvăluie că această „așezare” era, în epocă, un soi de stație de alimentare pentru sufletele rătăcite prin minele de aur din zonă.
Un punct comercial și de aprovizionare pentru comunitățile miniere din Bridge River Valley: Bralorne, Brexton, Pioneer Mine.
Un fel de benzinărie istorică cu pretenții de centru de civilizație.
Populația? Aproximativ 40–50 de suflete, dacă le numărai cu indulgență și includeai și câinii vagabonzi.
Dar ce hoteluri! Ce baruri! Ce magazine! Ce... spelunci!
Locul mustea de facilități pentru muncitorii din zonă, iar reputația sa — între noi fie vorba — nu era tocmai de mănăstire.
Se spune că bordelurile și tripourile locale aveau o asemenea notorietate încât atrăgeau nu doar mineri, ci și spirite curioase din alte epoci.
Și iată că, în mijlocul acestei sărbători provinciale, apare în fotografie un personaj care pare să fi greșit secolul.
Hanorac cu fermoar, tricou cu emblemă, ochelari de soare, un dispozitiv în mână — poate o cameră, poate un telefon, poate un detector de absurdități.
Un hipster anacronic, teleportat direct din mileniul trei, probabil trimis să verifice dacă faima Gold Bridge merita efortul translației temporale.
Călătorie în timp? Poate.
Sau poate doar un tânăr cu gusturi vestimentare avangardiste pentru 1941.
Dar într-un decor cu pălării de epocă și paltoane sobre, el pare un glitch în Matrix-ul istoric.
O ruptură în peliculă. O întrebare cu picioare.
Și astfel, Gold Bridge — această „metropolă” miniaturală cu 40-50 de locuitori și 500 de zvonuri — devine epicentrul unei teorii globale.
Nu pentru că a redeschis un pod, ci pentru că a deschis o breșă în imaginația colectivă. Și poate, cine știe, în spațiu-timp !
Speculațiile privind „hipsterul cu ochelari de soare” din fotografia din 1941 au apărut în anul 2010, după ce imaginea a fost digitalizată și publicată online de Bralorne Pioneer Museum din Bralorne, Columbia Britanică, Canada.
Fotografia a fost realizată în 1941, la redeschiderea podului South Fork din localitatea Gold Bridge, British Columbia, Canada.
Fotografia a fost inclusă într-o expoziție locală intitulată „Their Past Lives Here”, organizată de Bralorne Pioneer Museum, un muzeu dedicat memoriei regiunii miniere aurifere din zonă.
În 2010, muzeul a digitalizat colecția și a publicat imaginea online, moment în care a fost remarcată de internauți pentru prezența unui bărbat care pare „ieșit din epocă”: poartă ochelari de soare moderni, tricou cu emblemă, hanorac cu fermoar și ține în mână un dispozitiv compact, interpretat de unii ca un aparat de fotografiat sau chiar un „telefon”.
Cine a lansat speculațiile?
Speculațiile au fost alimentate de comunități online, în special pe rețele sociale, bloguri și forumuri de farfuriști, unde fotografia a fost rapid etichetată drept dovada unui „călător în timp”.
Site-ul Snopes, specializat în verificarea informațiilor virale, a analizat imaginea și a confirmat că este autentică și nealterată, dar a respins ideea că ar fi vorba de un călător temporal.
Dan Evon, autor la Snopes, a publicat în 2015 un articol care demontează mitul, explicând că toate elementele vestimentare și obiectele din imagine sunt plauzibile pentru anul 1941, chiar dacă par moderne.
Clar, un influencer trimis de Meta să testeze reacția publicului la lansarea podului South Fork. În 1941 !
Aparatul din mâna lui?
Probabil un aparat foto.
Sau un telefon mobil !
Sau un detector de absurdități.
Dar nu contează ce era — contează ce pare.
Și pare că a uitat să-și activeze modul avion înainte de a călători în timp.
Și, în final, Reykjavík, Islanda, 1943.
Fotografia a fost distribuită în anul 2016, pe grupul de Facebook, „Gamlar ljósmyndir („Fotografii vechi”) de către islandezul Kristján Hoffmann.
Imaginea, realizată în 1943 în centrul orașului Reykjavík (intersecția străzilor Lækjargata și Austurstræti, o zonă centrală a capitalei islandeze), a fost în posesia familiei lui Kristján Hoffmann timp de decenii.
După ce a fost postată online, a stârnit un val de speculații, deoarece unul dintre bărbații surprinși în cadru pare, la o primă vedere, că ar vorbi la un telefon mobil — deși scena are loc în plin cel de Al Doilea Război Mondial.
Postarea lui Kristján Hoffmann a fost însoțită de comentariul ironic: „Armata americană a eclipsat complet eleganța islandeză”, făcând aluzie la prezența masivă a trupelor S.U.A. în Islanda în acea perioadă.
Un civil cu mâna la ureche.
Poate vorbește cu baza NATO.
Poate ascultă jazz pe Spotify-ul epocii.
Poate se apără de vânt.
Dar nu !
E clar: trimite un SMS către viitor, cu textul „Ajutați-mă, sunt blocat în 1943 !”.
Domnul Mociulschi încheie apoteotic: aceste imagini nu dovedesc călătoria în timp, ci că prezentul nostru nu mai știe să gestioneze necunoscutul.
Așa e ! Prezentul nostru gestionează doar notificările.
Necunoscutul e blocat în spam.
În concluzie, dragi cititori, dacă vedeți o fotografie veche cu cineva care pare că vorbește la telefon, nu vă grăbiți să credeți că e un călător temporal.
Poate e doar cineva care își ține mâna la ureche.
Sau poate e domnul Mociulschi, teleportat în trecut, încercând să ne convingă că semiotica e mai tare decât fizica.
Și dacă tot suntem aici, să ne întrebăm: ce urmează?
Să vedem AirPods în picturile lui Rembrandt?
Să descoperim că Tutankamon avea tabletă?
Sau că Socrate dicta pe WhatsApp?
Așteptăm cu nerăbdare următorul articol:
„Imagini imposibile — cm a fost surprins Platon în timp ce își sincroniza ceasul inteligent cu ideile eterne !”.
„Imagini imposibile: De ce vedem telefoane mobile în fotografii din 1928 și 1943” - Adrian-Leonard Mociulschi
https://www.contributors.ro/imagini-imposibile-de-ce-vedem-telefoane-mobile-in-fotografii-din-1928-si-1943/
