https://www.facebook.com/353973015472744/

Psiholog Mihai Oprea, Strada Capalna nr 40, Bucharest (2025)

25/11/2025

De la ce vârstă este nesănătos să dormi cu copilul?
Nesănătos pentru copil, periculos pentru cuplu, pe scurt, nasol.

Da, știu, trăim în România, nu toată lumea are 3-4 camere, paturi diferite pentru frați, iarna este frig, bărbatul mai vine și beat și nu vrei ce vrea el, sau poate că sforăie.
Mai jos este însă altă poveste, una modernă dar cu același impact.

Povestea asta nu este o metaforă, ci o hartă de dezvoltare întreruptă, foarte frecventă la copiii care:
•dorm prea mult timp cu un părinte
•devin parte în dinamica cuplului
•nu trec corect prin separare-individuare
•sunt folosiți inconștient sau conștient pentru reglare emoțională
•cresc cu părinți anxioși, depresivi sau în relații tensionate

Luca nu este un caz izolat.
Iar pregătirea copilului și a părinților de a dormi separat durează ani de zile și este în sine o întreagă strategie.

Separați-vă, sănătos, la timp.

Luca avea zece ani și dormea în fiecare noapte în același loc: între mama lui și partenerul nou al acesteia.
Pentru oricine altcineva părea o situație ciudată, pentru mama lui era îngrijire, iar pentru Luca era singurul loc unde știa că toți îl vor „ține minte”.

În timpul zilei mama era ocupată, partenerul ei încerca să intre în noul rol, tatăl era undeva între vizite rare și promisiuni.

Noaptea era singurul moment în care Luca simțea că aparține unei lumi care nu se destramă, erau “toți” împreună.

Dacă ceea ce se vedea la suprafață era doar liniște, ce se întâmpla de fapt, era o tăcere densă, plină de frici.

Mama lui, temătoare că noua relație se poate rupe sau că Luca încă suferea din cauza divorțului, îl lăsa să doarmă în continuare cu ea în pat.

Partenerul ei, nevrând să pară insensibil, accepta fără să pună limite acestui “cuplu de trei”.

Iar Luca… Luca tăcea. Nu spunea niciodată că se teme să doarmă singur, că își imaginează că dacă adoarme în camera lui, mama și noul ei partener „uită” de el, așa cm avusese impresia că părinții uitaseră unul de celălalt înainte de divorț, nu spunea că îi este teamă că ar putea apărea un frățior iar el nu ar mai avea loc în pat cu ei.

Luca dormea între ei, ca o punte.
Noaptea devenea un spațiu fără margini: nici mamă, nici partener, nici copil nu erau cu adevărat acolo.

Doar că într-un fel, Luca era “prea acolo”.

Trupul lui mic era bariera tăcută care ținea la distanță orice apropiere dintre adulți.
Nimeni nu respira adânc. Nimeni nu visa. Nimeni nu pleca. Nimeni nu era singur.

Mama se “obișnuise” cu ideea că „așa e mai ușor pentru toți”.
Dar ceea ce nu vedea ea era că Luca absorbea o tensiune care nu era a lui.

Cam așa se nasc, încet, copiii-reglatori: cei care cred că existența lor emoțională este responsabilă de pacea din familie.

Când a împlinit 18 ani, Luca a plecat la facultate.
Prima noapte în camera de cămin l-a lovit cu un gol pe care nu știa să-l numească.
Își punea căștile, adoarmea cu telefonul lângă piept, apoi cu televizorul aprins, ca și cm voia să reconstruiască acel spațiu în care nu era niciodată singur.

Se trezea neliniștit, dependent de prezența cuiva care să-l vegheze.
Nu înțelegea de ce anxietatea îl copleșea noaptea, de ce nu se simțea complet când era și singur, dar nici confortabil când era cu cineva?

Când a început o relație de cuplu, Luca a devenit un adult care:
•se temea constant de abandon
•cerea reasigurări
•se sufoca dacă partenera nu-i răspundea imediat
•dar se bloca emoțional atunci când intimitatea devenea prea profundă

Cu partenera lui, simțea nevoia să doarmă îmbrățișat, lipit, aproape fuzionat.
Dacă ea se întoarcea pe partea cealaltă, băiatul de 10 ani din interiorul lui se trezea:
„Oare mă lasă? Oare dispare ceva? Oare o pierd?”

În același timp, orice tentativă de apropiere sexuală sau emoțională prea intimă îl activa:
corpul îi spunea „e prea mult”, la fel cum, când era copil, apropierea dintre mama și partenerul ei era „prea periculoasă” și el trebuia inconștient să o oprească.
Asociase din copilărie tensiunea sexuală cu teama de abandon.

Și cam așa se construiește adultul care nu poate rămâne nici aproape, nici departe.

Adicțiile – o continuare a fuziunii pierdute

La 22 de ani, Luca a descoperit că alcoolul, jocurile video, p**nografia sau scrolling-ul compulsiv îi fac noaptea mai suportabilă.
În loc de oameni, folosea stimuli care să-i țină corpul „acompaniat”.

Adicțiile nu-i veneau din hedonism, ci din nevoia de reglare a unei anxietăți primare:
frica de separare, activată pentru prima oară când dormea într-un pat care nu era al lui, între două nevoi emoționale care nu se întâlneau.

La 30 de ani, după câteva relații în care a fost părăsit pentru că era prea dependent, Luca decide să caute și ajutor.

“–Simt că sunt mereu între ceva și ceva. Niciodată într-un loc al meu. În relații sunt lipit, în intimitate mă blochez, iar în singurătate mă prăbușesc.
– Când dorm singur, simt că o parte din mine e în pericol.”

– Unde dormeai când erai mic?

Și atunci, brusc, ca o ușă veche care se deschide, Luca vede camera de altădată.
Pătura.
Respirația mamei în stânga.
Respirația bărbatului în dreapta.
Corpul lui, bariera.
Rolul lui, “siguranță” pentru toți.

Realizează că intimitatea dintre adulți lipsise, și că el fusese plasat în mijlocul unei dinamici pe care nu o înțelegea.

Terapia devine un spațiu în care învață, pentru prima dată, să doarmă singur, metaforic, fără să se teamă că lumea dispare.
Învață că nu era responsabil nici să repare cuplul părinților divorțați, nici să fie garanția liniștii pentru mama, și nici să se păzească de un partener bun pentru mama lui și figură paternă pozitivă pentru el.

Dacă nu se schimbă nimic în povestea unui copil ca Luca, cel mai probabil traseul lui poate duce la acest scenariu:
•anxietate de separare care continuă în adolescență și adult
•tendințe de fuziune în relații
•toleranță scăzută la distanță + toleranță scăzută la intimitate
•dependențe ca forme de auto-reglare în lipsa unei structuri interne
•dificultatea de a-și forma un sine autonom
•relații de cuplu instabile, dominate de frica de pierdere și frica de apropiere
•blocaje sexuale
•confuzie identitară

Dar povestea asta are și alt potențial: atunci când dinamica se schimbă, copilul învață că lumea nu se prăbușește când este singur.
Că doi adulți au propriul lor spațiu, iar el îl are pe al lui.
Că nu e treaba lui să țină pe nimeni împreună.

Povestea lui Luca este o ilustrare stratificată a anxietății de separare, fuziunii parentale, perturbării procesului de individuare și riscurilor pe termen lung.
O descompun în segmente teoretice, cu legături directe între poveste și concepte, vă pun și numele autorilor, se găsesc cărți bune, ușor de citit de către publicul larg.

I. ANXIETATEA DE SEPARARE ȘI SOMNUL CA SPAȚIU DE REGLARE
1. Perspectiva lui Bowlby – Atașamentul ca bază de siguranță

Atunci când copilul doarme între mamă și partener, somnul devine locul principal de reglare emoțională.
În mod sănătos, copilul face tranziția spre autonomie nocturnă între 3–6 ani.

La 10 ani, faptul că Luca are nevoie să doarmă între adulți arată:
•anxietate de separare reziduală
•dificultăți în construirea unei autonomii emoționale
•lipsa unei baze de siguranță stabile post-divorț

În teoria atașamentului, asta se traduce prin:
hiperactivarea sistemului de atașament → copilul caută proximiate fizică excesivă pentru a regla frica de abandon.

II. MAHLER – EȘEC ÎN PROCESUL DE INDIVIDUARE-SEPARARE
Margaret Mahler descrie între 0–3 ani procesul prin care copilul trece de la fuziunea cu mama → la autonomie.

În cazul lui Luca, acest proces este reactivat și blocat, deoarece familia divorțată îl reintră într-o pseudo-fuziune:
•mama îl „trage” aproape
•partenerul nu pune limite
•copilul devine „obiect reglator” pentru anxietatea mamei

Această fuziune târzie perturbă:
•diferențierea sine–altul
•formarea granițelor psihice
•capacitatea de a tolera separarea

Rezultatul:
adultul nu știe să rămână singur, dar nici să fie cu cineva fără teamă.

III. WINNICOTT – COPILUL CA „OBIECT SUPLIMENTAR” ȘI RISCUL DE FALS SELF
Winnicott explică faptul că atunci când copilul este folosit inconștient pentru a calma anxietatea părintelui, el dezvoltă:

False Self (un sine adaptat la nevoile celorlalți)
•inhibiție a spontaneității
•rol de protector emoțional al adultului

Luca, dormind între mamă și partener, devine:
•paznic al relației
•„tampon” emoțional
•regulator al tensiunii cuplului
•garanție pentru mama că nu va rămâne din nou singură

Acest tip de rol duce la:
•hipervigilență emoțională
•dificultăți în a spune „nu”
•vinovăție când încearcă să fie autonom
•confuzie identitară

IV. TEORIA SISTEMICĂ – TRIANGULAREA COPILULUI
În familiile post-divorț, un risc major este triangularea:
copilul devine parte din dinamica cuplului și umple locul partenerului.

Acum, copilul:
•este între adulți fizic
•este între adulți emoțional
•blochează intimitatea cuplului
•simte responsabilitate pentru menținerea păcii

Triangularea produce parentificare afectivă, în care copilul devine:
•confident
•suport emoțional
•înlocuitor de partener
•instrument de stabilizare

În timp, asta duce la:
•hiper-responsabilitate
•frică de conflict
•incapacitatea de a pune limite în cuplu
•atracție spre relații disfuncționale

V. PERSPECTIVA NEUROPSIHOLOGICĂ – REGULAREA AFFECTIVĂ
Copiii care nu învață să adoarmă singuri nu dezvoltă complet:
•auto-liniștirea
•toleranța la stimulii interni (anxietate, gânduri, emoții)
•mecanisme de auto-reglare

La adolescență și adulți, asta se traduce prin:
•insomnie
•anxietate nocturnă
•nevoia compulsivă de stimulare (telefon, p**n, alcool, ruminație)
•dependențe

Corpul repetă ce a învățat:
„Nu ești în siguranță singur cu tine.”

VI. DE LA NARAȚIUNE LA ADULTUL CARE DEVINE
1. Stilul de atașament
Adultul ca Luca:
•se teme de abandon
•se teme de intimitate (pentru că a fost martor și blocant al intimității dintre adulți)
•oscilează între fuziune și evitarea emoțională

El recreează inconștient dinamica familiară:
•caută un partener foarte aproape
•dar se blochează când e prea aproape
•se simte gol când este singur
•caută adicții ca tampon

VII. ADICȚIILE CA REZULTAT AL ANXIETĂȚII DE SEPARARE
Adicțiile apar când copilul nu dezvoltă:
•capacitate internă de auto-liniștire
•un spațiu psihic, propriu

În poveste:
👉 Luca folosește alcool, p**n, jocuri, scrolling
👉 pentru a regla același gol de atunci
👉 în care somnul singur era intolerabil

Adicția este de fapt o fuziune cu un stimul pe care nu îl abandonează niciodată, nu?

VIII. INTIMITATEA DE CUPLU – EFECTELE TARDIVE
Pentru un copil care a dormit între adulți:
•corpul învață că „intimitatea dintre doi adulți e periculoasă / tensională”
•sexualitatea devine confuză
•apropierea fizică e încărcată cu anxietate sau rușine
•adultul va alterna între inhibiție și hiperexcitabilitate anxioasă

Relațiile devin:
•scurte
•intense
•instabile
•dependențe
•cu teamă de respingere

Sau exact opusul:
•parteneri indisponibili
•relații în care partenerul joacă rol de salvator, îl salvează de singurătatea nopții

IX. CAUZALITATEA FUZIUNII → CONSECINȚE LA ADULT
Fuziune (exces de apropiere fără limite) →
•blocarea separării
•blocarea autonomiei
•blocarea diferențierii sine-altul
•blocarea auto-reglării
•blocarea dezvoltării identitare
•rol parental/triangulat
•inhibiția explorării
•frici difuze
→ Adicții + Relații instabile + Anxietate de separare la adult

Aceasta nu este o simplă corelație.
Este o continuitate a dezvoltării întrerupte.

Scenariul negativ, din punct de vedere clinic, devine profilul cel mai frecvent întâlnit:

•anxietate nocturnă persistentă
•dificultăți de somn
•panică la separare
•imposibilitatea de a fi singur
•confuzie afectivă
•toleranță scăzută la intimitate
•codependență
•adicții
•hipervigilență
•vinovăție excesivă
•sexualitate blocată sau compulsivă
•relații de cuplu instabile

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

17/11/2025

În psihogenealogie, un nume devine o formulă de invocare a unui rol: copilul este „chemat” să fie ceva pentru familie.

Când alegem un nume pentru un copil, fie că este o alegere personală a părinților, fie că acceptăm numele propus de naș/nașă, nu alegem doar un sunet.
Alegem un pachet simbolic: istorii familiale, idealuri, temeri, așteptări sociale și roluri pe care, adesea inconștient, le atribuim copilului.

Și uneori nu doar că le atribuim, ci le pretindem, transformând copilul într-un proiect.

1) Numele ca scenă pentru așteptări

Numele funcționează ca o etichetă simbolică care „setează” așteptări, despre gen, statut, comportament sau destin.
Aceste așteptări pot fi explicite („Vreau să fie puternic/ă, de familie bună”) sau subtile, transmise prin povești de familie, ritualuri și semnificații atribuite numelui.

2) Proiecțiile părinților: mecanismul

Părinții proiectează pe nume nu doar speranțe pozitive (succes, virtuți), ci și temeri (rușine, anxietate față de istoria familiei). Când un nume este ales pentru a „repara” o rană (ex.: să continue o linie, să reia o istorie de onoare) acesta devine o așteptare transgenerațională:

*copilul e privit ca purtător al unei misiuni*

Această dinamică este descrisă frecvent în lucrările de psychogenealogy ca o formă de loialitate inconștientă către strămoși.

3) Efectul Pygmalion și formarea comportamentală

Așteptările comunică, implicit sau explicit, ce fel de comportament este „acceptabil” sau „dezirabil”.
Psihologia socială arată că așteptările semnificative din partea adulților (efectul Pygmalion) pot influența performanțele și atitudinile copiilor: dacă ești tratat ca fiind capabil, devii mai capabil; dacă ești tratat ca fiind fragil, înveți să ai grijă mai mult de fragilitate. Prin nume, aceste etichete simbolice contribuie la felul în care copilul învață să se organizeze intern.

4) Cum devine asta presiune parentală în educare

Standardele comportamentale (ce înseamnă „a fi un X” în familie) se transformă în reguli: ce meserii sunt „potrivite”, ce școală, ce hobby-uri.

Corecțiile devin ideologice, nu doar pedagogice: nu se corectează pentru binele dezvoltării, ci pentru a conforma copilul „imaginei” numelui.

Vindecare prin performanță, copilul este folosit ca mijloc de reparație a rănilor familiale: reușita lui restabilește onoarea sau aliniază povestea de familie.
Aceste dinamici pot rămâne inconștiente și greu de schimbat, pentru că sunt înrădăcinate în narațiunile familiale și ritualurile simbolice.

5) Rezultate posibile în personalitatea adultă

Copiii crescuți sub astfel de așteptări pot dezvolta:
•perfecționism (nevoia de a „merita” numele),
•hiper-responsabilizare (a face ce trebuie pentru a nu dezamăgi linia familială),
•rușine sau retragere (dacă nu ating standardele),
•sau, alternativ, rebeliune identitară (nevoia de a scăpa de eticheta impusă).
Aceste patternuri sunt frecvente în descrierile psihogenealogice despre „purtătorii de destin”.

6) Ce pot face părinții conștient (practici psihologic utile)

•Verifică povestea: întreabă-ți sincer ce speri de la nume, este pentru copil sau pentru tine/ familia ta?

•Separă numele de misiune: transmite copilului afecțiune necondiționată, nu așteptări performative legate de nume.

•Păstrează flexibilitate: oferă copilului libertatea de a negocia sensul numelui pe măsură ce crește.

•Vorbește despre istorie: transformă povestea numelui în dialog, nu în cerință.

Astfel reduci presiunea implicită și ajuți identitatea copilului să se construiască autentic, nu ca reflecție a dorințelor voastre nerezolvate.

Hai să vedem cm a fost și cm este pentru Andreea, acum la 30 de ani 👇

Andreea are 30 de ani, lucrează într-un domeniu de suport uman (HR/educație/consiliere, tipic profilurilor care internalizează mult). Numele ei, „Andreea”, nu a fost ales întâmplător.
Mama ei povestește că numele era simbolic în familie:
•bunica voia „o fată puternică, demnă”,
•tatăl își dorea „o femeie curajoasă, de succes”,
•iar nașa a insistat pentru nume pentru că „sună frumos și serios”.

În psihogenealogie, un nume devine o formulă de invocare a unui rol: copilul este „chemat” să fie ceva pentru familie.

Pentru Andreea, numele s-a încărcat cu 3 proiecții:
1. Modelul „femeii puternice” → a dus la autoexigență.
2. Modelul „curajoasei care reușește” → a dus la perfecționism.
3. Modelul „seriozității” → a dus la teama de a nu fi percepută ca „prea mult” sau „prea emoțională”.

Cum au fost transmise aceste așteptări?

Deși nespuse direct, ele au fost transmise prin:

•Laude selective („Asta e fata mea puternică!” doar când nu plângea).
•Încurajări orientate spre performanță („Trebuie să fii deșteaptă, Andreea, nu te lăsa”).
•Critici blânde dar constante în momente de vulnerabilitate („Nu te enerva, Andreea, fii serioasă”).
•Mândrie familială pentru maturitatea prematură.

Astfel, Andreea învață că slăbiciunea emoțională e periculoasă, iar nevoile trebuie controlate.

Cum s-a format dinamica internă?

•un super-eu puternic, centrat pe ideea: „Trebuie să fiu echilibrată. Nu pot cere prea mult.”
•un atașament anxios-evitant, în care dorințele sunt reprimate pentru a păstra relația.
•o hiper-responsabilizare afectivă,ea duce mai mult din relație decât partenerul.

Deși își dorește copii, acest impuls vine conflictual:
•o parte autentică: nevoia ei reală de intimitate și continuitate,
•o parte identitară: „E timpul să fiu ceea ce se așteaptă de la mine.”

Dificultatea ei principală în cuplu

Partenerul ei o iubește, dar nu e încă pregătit pentru copii.
Pentru Andreea, asta activează rana veche a amânării legitimității:
• „Dacă sunt prea doritoare, poate par slabă sau dependentă.”
•„Dacă insist, poate îl pierd.”
•„Dacă tac, trădez ce vreau cu adevărat.”

Aici apare de fapt conflictul psihologic:

•Numele ei a fost aliniat cu ideea de forță, seriozitate, echilibru.
•Dar dorința de maternitate o pune într-o zonă vulnerabilă, emoțională.
•Andreea simte că nu poate negocia ferm fără să trădeze imaginea de „femeie puternică”.

Cum apar tensiunile în cuplu?

Ea are tendința de a:
•fi excesiv de empatică cu temerile lui,
•nu exprima clar propriile nevoi,
•prelua excesiv responsabilitatea emoțională pentru orice discuție,
•evita conflictele, de teamă să nu piardă relația.

Din acest motiv, partenerul percepe că:
•„mai e timp”,
•„nu e urgent”,
•„Andreea înțelege și e ok să mai aștepte”.

Dar în interior:
•Andreea simte presiune,
•anxietate de timp,
•frustrarea neexprimată îi tensionează corpul și afectul,
•apare sentimentul de singurătate „în doi”.

Interpretare psihogenealogică

În logica psihogenealogiei:
•Andreea este „programată” să fie fata bună, puternică, autonomă.
•Transgenerațional, poate că mamele sau bunicile ei au avut dificultăți de afirmare, iar familia compensează printr-o identitate „tare”.
•Dorința de copil nu e doar personală; e și o formă de reparare a unei rupturi familiale, de „ducere mai departe a numelui și a liniei”.

Dar problema reală este că:
•Proiecțiile din nume o fac să creadă că nu poate cere,
•iar partenerul nu simte presiunea reală, ceea ce duce la o asimetrie afectivă.

De fapt Andreea nu are o problemă de atașament, cel puțin nu serioasă, dar are o problemă de identitate emoțională.

Numele ei, asociat de familie cu maturitate, control și responsabilitate, a devenit un scut care azi împiedică:
•negocierea matură,
•exprimarea dorințelor,
•luarea deciziilor de cuplu.

Numele a fost un cadou, dar și o povară:
a ajutat-o să fie puternică, dar i-a făcut dificil să fie vulnerabilă exact acolo unde acum are cea mai mare nevoie, în cuplu.

Ce i-aș recomanda unei Andreea care s-ar regăsi prin textul ăsta, să lucreze în terapie 👇

1. Identitatea numelui
Ce roluri simte că o definesc?
Ce presiuni din familie a interiorizat?
Ce frici îi blochează exprimarea?

2. Dreptul la nevoie
Maternitatea ca nevoie autentică, nu ca „slăbiciune”.

3. Detașarea de rolul de „femeie puternică”
Reînvățarea folosirii vulnerabilității în relație.

4. Comunicarea non-defensivă cu partenerul
Exprimarea nevoilor fără amenințare, vină sau anxietate.

5. Recontextualizarea proiecțiilor
În terapie se poate lucra cu întrebări precum:
„Ce parte din tine vrea copil și ce parte îți cere să aștepți?”
„Ce voce interioară se teme că ești prea mult?”
„Cui îi ești loială când îți amâni nevoile?”

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

11/11/2025

Abuzat acasă > Abuzat la școală > Agresor?

Copilul abuzat de părinți poate deveni un adult care rănește, chiar dacă nu vrea.

Nu e alarmist, este statistică, este știință.
„Am fost cândva băiatul care voia doar să nu mai doară.”
Așa începe, adesea, povestea celor care au trăit abuz sau neglijare în copilărie.

Copiii își dezvoltă autoreglajul emoțional în primul rând prin co-reglaj în relațiile semnificative de atașament, nu singuri.*
Tot așa învață și cm să se protejează. Sau să se lase abuzați.
Când crești într-o casă unde tăcerea ține loc de iubire și frica ține loc de siguranță, înveți că emoțiile și nevoile trebuie ascunse.

Dacă învață împreună cu un adult cu psihic matur, devin copiii “datorită …” și sunt cei care nu au învățat frica în familie.**
Dacă învață singuri, devin copiii “din cauza …”.

Îi recunoști de la distanță, se vede în postura și în vocea lor, nu e “poziția ghiocel”, este un corp tensionat de frică.
Și a învățat că așa e lumea de la “bătaia e ruptă din rai; și ai mei m-au bătut și uite ce bine am ajuns; atât au știut/putut ai mei”.
Fără să conștientizeze că de fapt normalizează abuzul și că tocmai aceste afirmații le confirmă că încă nu au ieșit din poziția de victimă.
Poziție impusă.

Părintele care își dorește conștient ca, “copilul să mă știe de frică”, îl învață doar să îi fie frică, în general, și asta va permite oricărui alt agresor să îi abuzeze copilul.
Nu o să îi fie frică doar de ta-su sau de mă-sa, o să îi fie de oricine mai puternic ca el.

Nu întâmplător copiii care cad pradă agresorilor sexuali provin, deseori, din familii în care abuzul și/sau neglijarea sunt acceptate.
Nu, nu are neapărat legătură cu resursele financiare ale familiei.

Atitudinea de victimă face pereche cu dependența!
De aceea le și este greu victimelor să “fugă”.

Pentru copiii mai slabi ca el, va deveni la rându-i, abuzator, “ca să scape de frică și neputință, să aibă și el putere”.

Poate ajunge copilul abuzat victima bullying-ului?

Da. La fel, statistică, știință.
Un copil dresat să tacă în fața “puterii” învață că protestul e inutil.
La școală, scenariu de acasă se reia: cineva mai puternic lovește/jignește/îl exclude, iar el tace, se rușinează, abandonează, izolează, până la urmă cine să îl apere dacă a învățat de mic că cei care ar trebui să îl apere sunt și “puternicii” care îl vor agresa?
Nu pentru că e slab, ci pentru că trupul lui a învățat că rezistența aduce durere.
Astfel, se conturează identitatea de victimă, fix o formă de supraviețuire emoțională.

Adultul rănit devine uneori abuzator

În viața de adult, “rușinea/neputința veche caută o ieșire.
Unii o transformă în tăcere și supunere, alții, în control și izbucniri.
Pentru copilul care a țipat la colegul lui, n-a fost doar furie, ci un copil speriat care, pentru prima dată, s-a simțit puternic! În sfârșit nu mai este prostul clasei, în sfârșit “a urcat”, de fapt s-a urcat peste alt copil, a intrat în faza următoare a abuzului, devine agresor.

Pentru că așa se formează identificarea cu agresorul, nu din cruzime, ci din neputința de a mai suporta vulnerabilitatea.
Și are și sens nu? La suprafață, abuzatorii nu par vulnerabili.
Controlul altora, prin abuz, devine o formă de protecție.
Dar și o nouă rană.
Pentru că “atunci când îți fac ție rău, îmi fac și mie rău, pun în scenă ceea ce mie mi s-a întâmplat deja.”

Dar cm e cuplul abuzatului devenit adult?

În cuplu, abuzul se reactivează odatăcu conflictele, bineînțeles stilul de atașament originar este catalizatorul: vocea celuilalt devine vocea părintelui, iar controlul pare singura cale spre siguranță.
Apoi, când apare un copil, tot scenariul revine, iar clipa în care va ridica mâna sau vocea, și va vedea frica din ochii lui, își va vedea și propria copilărie. Sper.

Poate începe de acolo vindecarea.
Nu din uitare, ci din conștiență.
În clipa în care ar spune:
„Da, am fost rănit. Și aleg să opresc rana la mine.”

Ce spune știința?

Atașamentul dezorganizat din copilărie produce un adult care oscilează între frică de respingere și nevoia de control.

Rușinea și neajutorarea învățată predispune copiii abuzați la a deveni victemele bullying-ului școlar.

Identificarea cu agresorul apare ca mecanism de apărare: devii ceea ce te-a rănit, ca să nu mai simți neputință.

Fără conștientizare, acest model devine stil relațional și stil educațional transmis generațional.
Adică ceea ce va transmite generației următoare.

Cu conștientizare și suport (terapie, siguranță, validare), stilul relațional se poate schimba.

„Când înțelegi rana, când îți numești agresorul, poți alege alt limbaj decât durerea.”

Și da, e o mare tâmpenie aia cu “iartă-ți agresorul”!
Nu e nimic de iertat, e un agresor, spune-i pe nume: Agresor.

Ce urmează mai departe în relația voastră, transfomare sau încheierea relației, e alegerea ta.
Sper să o faci din alți papuci, în cei de victimă ai stat destul.

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

03/11/2025

"Oare pe 1 ianuarie este vreo sală deschisă?"

Dependența de sport este o formă mai puțin discutată, dar din ce în ce mai frecventă de comportament adictiv „pozitiv”, care la suprafață pare sănătos, dar în profunzime ascunde dinamici psihologice complexe.

Iar dependență nu înseamnă că obții ceva ce îți face bine ci continui ca să nu îți fie rău (la fel ca în cazul fumatului /alcoolului /drogurilor /sexului/ mâncatului excesiv.

Mai jos ai o analiză completă, împărțită în trei planuri: influențe, consecințe dar și așteptările față de partenerul de cuplu. Că doar n-o să fie el/ea fit, disciplinat și cu mâncarea cântărită iar partenerul doarme cu șaormele.

🧠 1. Influențele psihologice și contextuale

a) Factori interni

Nevoia de control:
Sportul oferă o senzație de ordine, predictibilitate și putere asupra corpului, opusul golului sau haosului interior.
Adesea apare la persoane cu istoric de anxietate, perfecționism sau traume legate de neputință, deseori întâlnită la persoanele cu predispoziție la OCD.

Imagine corporală și stima de sine:
Mișcarea produce dopamină și endorfine, iar progresul fizic devine o sursă de validare.
În absența altor surse de valorizare, corpul devine „singurul loc în care mă simt valoros”.

Evitarea emoțiilor:
Activitatea fizică intensă funcționează ca mecanism de evitare a trăirilor dureroase (gol interior, tristețe, respingere).
„Dacă alerg destul de mult, nu mai simt nimic.”

b) Factori externi

Presiunea socială:
Cultura „fit”, idealurile estetice și influența rețelelor sociale alimentează comparația constantă.

Mediul de performanță:
Sportul de competiție sau antrenamentele de grup pot transforma mișcarea într-o identitate („eu sunt cel care nu renunță”).
Modele parentale probabile: părinți rigizi, critici sau absenți pot genera nevoia de a demonstra valoare prin imagine sau performanță corporală.

⚖️ 2. Consecințele dependenței de sport

a) La nivel psihologic
Euforie temporară urmată de anxietate sau iritabilitate în zilele fără antrenament.

Distorsionarea percepției corporale (nu se mai simte „destul de fit”, oricât ar progresa).

Perfecționism distructiv: antrenamentele devin compulsive, nu mai există „bucurie în mișcare”.

Posibilă asociere cu tulburări de alimentație (control caloric excesiv, „compensare prin sport”).

b) La nivel fizic
Suprasolicitare musculară, tulburări hormonale, scăderea imunității.
Risc de accidentări cronice, ignorate din teama de a pierde progresul.
Dereglări ale somnului și ale ciclului menstrual (la femei).

c) La nivel relațional
Neglijarea partenerului și a vieții sociale („nu pot veni, am antrenament”).
Scăderea intimității emoționale, partenerul se simte „pe locul doi după sală”.
Rigiditate în rutine (alimentare, orare, ritualuri de fitness), ceea ce poate crea tensiuni.

Rivalitate inconștientă: sportivul își validează valoarea prin comparație, iar partenerul devine un martor al performanței, nu un coechipier.

💔 3. Așteptările față de partenerul de cuplu

În adicțiile comportamentale (inclusiv sport), partenerul este adesea cooptat într-o dinamică de compensare:

a) Așteptări explicite
Să valideze constant efortul („ai văzut ce progres am făcut?”).
Să se alinieze stilului de viață sportiv (dietă, program, disciplină).
Să nu ceară „prea mult timp” — sportul devine prioritar.
Să nu critice, ci să admire disciplina („nu mă înțelege, eu doar vreau să fiu mai bun”).

b) Așteptări inconștiente
Să fie martorul admirației și să confirme valoarea narcisică.
Să compenseze golul emoțional lăsat de supra-investirea corpului.
Să rămână disponibil emoțional chiar dacă sportivul e distant — o dinamică tipică de dependență-evitare.

🪞 4. Dinamică de cuplu tipică
Un exemplu:
El: aleargă zilnic, postează performanțele, vorbește despre „disciplină și progres”.

Ea: la început e atrasă de determinarea lui; mai târziu se simte exclusă, ca și cm trăiește lângă o mașină de performanță, nu lângă un om.

Când încearcă să-i spună că se simte singură, el răspunde: „Fac asta pentru noi.”
În realitate, o face pentru sine dar sinele lui e construit pe validare și evitare de vulnerabilitate.

🧩 5. Direcții terapeutice posibile

Explorarea golului emoțional care alimentează compulsia.

Separarea identității personale de imaginea corporală.

Introducerea mișcării conștiente (yoga, dans, mers în natură) ca formă de integrare, nu de performanță.

În terapie de cuplu: reconstruirea intimității emoționale, negocierea limitelor și a spațiului individual.

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

Psiholog Mihai Oprea

25/11/2025

17/11/2025

11/11/2025

03/11/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category