20/02/2026
Aud frecvent în cabinet: “Am încercat să mă descurc singur, credeam ca este "ceva" cu care trebuie să mă lupt singur”.
Sau,
“Am vrut să comunicăm noi doi, să fim noi în stare să ne rezolvăm "problemele" și să comunicăm oricând, nu doar o dată pe săptămână”.
💡 A cere ajutor implică dezvăluirea vulnerabilității, ceea ce este în sine dificil pentru majoritatea oamenilor.
În literatura de specialitate, inclusiv în cercetările și recenziile clinice despre atitudinile față de ajutorul psihologic și dinamica terapie-client, există câteva motive robuste și trans-culturale pentru care idei ca:
„Credeam că trebuie să mă descurc singur”
„Am vrut să comunicăm și să rezolvăm între noi, fără să apelăm la terapie”
apar în mod frecvent și aproape universal în clienți, indiferent de cultură, educație sau nivel socio-economic.
Iată câteva explicații, din surse de specialitate cu argumente psihologice validate 👇
1. Presiunea auto supraviețuirii
🌱 Majoritatea oamenilor dezvoltă de-a lungul vieții o identitate bazată pe autonomie și autoeficiență, adică ideea că „dacă cer sprijin, sunt slab” sau „trebuie să mă descurc singur”.
Această credință apare:
•din modele familiale și sociale (indivizi crescuți să fie independenți);
•din experiențe unde vulnerabilitatea a fost pedepsită sau ignorată;
•din teama de a fi perceput ca „neajutorat” sau „incompetent”.
Acest tip de autosusținere defensivă se vede în cercetările despre atitudinile față de ajutorul psihologic: mulți oameni preferă să rezolve problemele singuri pentru că asocierea cu „nevoia de ajutor” le declanșează anxietate legată de competență și identitate.
2. Bariera vulnerabilității și teama de dependență
💡 A cere ajutor implică dezvăluirea vulnerabilității, ceea ce este în sine dificil pentru majoritatea oamenilor.
Psihologia clasică și modernă observă că vulnerabilitatea nevăzută sau nerecunoscută este asociată cu:
●rușine, teama de judecată;
●frică de a nu fi înțeles sau acceptat;
●senzația dată de regresie („a depinde de alții mă face copil”).
Aceste temeri explică răspunsuri ca „nu am vrut să mă deschid” sau „un terapeut nu poate înțelege cu adevărat”.
Atitudinea de autosuficiență funcționează ca un scut defensiv.
3. Căutarea sensului și echilibrului înainte de terapia formală
🧠 Multe persoane practică în mod activ strategii de auto-ajutor înainte de a apela la terapie — hobby-uri, sport, suport social, cărți de dezvoltare personală sau meditație — deoarece:
•se simt învățate să aibă soluții individuale pentru provocările vieții;
•cred că terapia ar trebui rezervată problemelor „grave” sau „critice”;
•speră să evite confruntarea directă cu emoții dureroase sau traume.
Cercetările arată că acest tip de „self-help” nu are nimic bizar sau rar: este răspunsul obișnuit al oamenilor când se simt copleșiți, deoarece ei încearcă mai întâi să își regleze singuri starea internă.
4. Norme sociale și culturale despre ajutor extern
🌍 Cam în toate culturile există norme, fie ele explicite sau subtile, despre:
•supraviețuirea individuală ca virtute;
•stigmatizarea sănătății mentale („nu sunt nebun dacă nu merg la terapeut”);
•rolul familiei și al cuplului ca „primul nivel de sprijin”.
Aceste norme se transmit subtil, dar puternic, și influențează percepțiile: cei mai mulți nu caută ajutor profesional până când strategiile proprii nu mai funcționează 💥
5. Rezistența naturală la schimbare profundă
🌪️ Chiar și când recunoaștem că ceva nu merge, există o tendință psihologică de rezistență la schimbare: acceptarea că avem nevoie de ajutor cere o reevaluare internă, ceea ce poate fi dureros.
În terapie se numește ambivalență față de schimbare: dorim schimbarea, dar ne temem de consecințele ei.
Această ambivalență este atât de omniprezentă încât există modele terapeutice dedicate să o abordeze (de exemplu motivational interviewing).
6. Diferențe între dorința de a negocia în cuplu și cererea de ajutor extern
👥 În terapia de cuplu, când clienții spun „Am vrut să rezolvăm noi doi”, apare o dinamică specifică:
•relațiile intime tind să creeze implicit așteptarea că doi oameni vor discuta și rezolva totul între ei;
•apelul la terapie poate fi perceput ca o recunoaștere că cuplul singur nu mai are instrumentele necesare;
•mulți parteneri cred că terapia e „o ultimă soluție”, nu un instrument de dezvoltare.
Aceste convingeri se află sub stigma internă a ajutorului extern și convingerea că „trebuie să fim suficient de puternici împreună”.
Concluzii?
Motivul pentru care aceste replici apar la clienți din medii diferite nu este întâmplător: ele reflectă patternuri psihologice profunde și generalizate:
•auto-suficiența ca ideal personal și social;
•vulnerabilitatea ca amenințare;
•rezistența la schimbare internă;
•norme culturale despre ajutor și competență;
•strategii naturale de auto-reglare înainte de a cere ajutor extern.
Aceste mecanisme nu sunt „greșite” sau „defecte”; ele sunt semne ale unei adaptări psihologice care anterior avea sens, dar în multe situații actuale pot deveni obstacole în calea deblocării şi creșterii.
Ce se întâmplă în profunzime?
🔹 Dacă vulnerabilitatea a fost întâmpinată cu critică, minimizare sau indisponibilitate, copilul învață:
„Dependența este periculoasă.”
Se formează o strategie de atașament evitant.
Adultul devine autonom, funcțional, competent.
Dar în spate există o ecuație afectivă simplă:
apropiere = risc de respingere.
În terapia de cuplu, afirmația „voiam să rezolvăm noi doi” poate ascunde:
frica de a expune fragilitatea în fața unui terț
rușinea de a recunoaște că relația nu este suficient de sigură
fantasme inconștiente despre eșec și abandon
Din această perspectivă, refuzul ajutorului este o apărare împotriva rușinii și dependenței. Nu orgoliu. Ci protecție.
Autonomia sănătoasă nu înseamnă izolare.
Înseamnă capacitatea de a alege interdependența fără pierderea sinelui.
Nu ne formăm în vid, ci în contact.
psiholog.mihai.oprea@gmail.com
Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.
