12/09/2025
Părinții pot fi agresivi și din frică?
E o întrebare care m-a trăsnit când l-am pierdut pe Albert, vreo 25 de minute (o eternitate), în Polonia. Titlul poate părea ușor confuz, dar îl explic imediat.
Eram într-o piață mare, deschisă, în formă de dreptunghi, cu clădiri colorate, restaurante, cafenele, muzee pe toate laturile. Locul avea ceva din Piața San Marco din Veneția, cu mult spațiu la mijloc. Practic, puteam să acopăr o rază mare cu privirea, dar, culmea, mai târziu, acest presupus „avantaj” m-a încurcat. E un sentiment ciudat să privești în imensitatea pieței și să nu-l vezi, să nu înțelegi unde a dispărut.
Dar să o iau cu începutul. Eram cu un foarte bun prieten, el cu cei doi copii, și eu cu Albert. Toți copiii erau cam de aceeași vârstă. Albert mergea după noi cu trotineta, se ducea când mai în față, când mai în spate, apoi revenea lângă noi. La un moment dat, nu-l mai văd. Mă gândesc că revine el. Dar trec 3 minute, 4 minute și ia-l de unde nu-i.
De regulă, nu mă anxietez repede. Am stabilit o regulă încă de când avea vreo 4 ani: dacă te rătăcești, ne vedem la ultimul loc unde am fost împreună. Tocmai băusem o cafea la un local cu 10 minute în urmă. Știa regula, o folosisem în trecut, funcționa. El acum are 9 ani, destul de mare. Din aceste motive nu m-am panicat.
Dar după 5 minute am început să-l strig. Nimic. Am început să întreb lumea, m-am dus la cafenea – nu era nici acolo. Am continuat să strig cât puteam prin toată piața. Un polonez cam cherchelit încearcă un fel de glumă, eu sunt Albert imi zice. Îi zic „nice joke” și o înjurătură în românește.
Trec alte minute, mă duc la două doamne polițiste și le spun. Mă întreabă de semnalmentele copilului, mă bâlbâi încercând să-mi amintesc ce culoare aveau pantalonii, tricoul știam sigur că era alb. Nu-mi venea să cred că dau semnalmentele copilului la poliție. Uite-mă și în situația asta. Încep să transpir și să strig cât pot prin piață numele lui.
Ce mă panica cel mai mult era că nu înțelegeam de ce nu vine unde m-a văzut ultima dată. E o piață deschisă, de ce nu-l văd?? În logica asta, singura explicație pe care mi-o dădeam era că l-a furat cineva. Nu are cm să nu vină. Am simțit cm mă lasă genunchii: mi-am pierdut pentru prima dată copilul, și într-o țară străină. Trecuseră vreo 15–20 de minute, cele mai lungi din viața mea.
Am trecut prin greutăți în viața asta, știu că sunt rezistent, dar ce am simțit în acele momente nu se compară cu nimic. Nu știu câte ture am făcut între cafenea și locul de unde nu l-am mai văzut. Prietenul umbla și el în toate părțile. Nu mai puteam gândi. Am înțeles deplin fraza aia: sunt momente când nu mai știi cm te cheamă.
Prietenul îmi zice că se duce și pe diagonala pieței, în capăt. Mormăi un „du-te, stau aici în caz că apare”. După încă alte minute, apare în sfârșit prietenul cu Albert, el plângând pe trotinetă.
În momentul ăla m-am bucurat că îl văd, dar m-am trezit invadat de o furie pe care nu o puteam controla.
Am început să urlu la el:
– Care e regula noastră?
– Careee??
– De ce nu te-ai întors acolo unde ne-am văzut ultima dată?
Țipam cât puteam. Piața s-a oprit. Lumea se uita. Un nebun care urlă la copilul lui.
Vedeam cu coada ochiului cm mulți continuau să mă privească. Mă auzeam în toată piața, dar nu mă interesa. Prietenul a încercat să mă tempereze: „Nu mai țipa, frate, așa la el”, dar eu nu mai puteam. Am început să urlu și la el să nu se bage. Îmi dădeam seama că nu mă pot opri din urlat.
Am ținut-o așa câteva minute, apoi, ușor-ușor, am început să-l observ și am văzut că plângea cu sughițuri, un plâns pe care l-a mai avut doar de câteva ori: un plâns în care rămâne fără aer și trage adânc aer în piept.
Atunci m-am oprit complet, deși încă tremuram. L-am luat în brațe și m-am luptat cu mine să nu plâng.
Mi-a explicat că nu ne-a mai văzut și că auzise când prietenul îmi spusese că dăm o tură, ocolim latura mare a pieței și apoi mergem mai departe. Cum nu ne-a mai văzut, s-a gândit să se ducă și să ne aștepte la capătul laturii până ocoleam noi, doar că nu mai putea pleca din zona aia, ca poate ajungeam noi și ne rata. Practic, se dusese unde știa că urma să ajungem după ce făceam ditamai ocolul.
În tot acest timp a stat doar în zona aia, din ce în ce mai speriat, așteptându-ne.
El știe numărul meu de telefon pe dinafară; l-a memorat încă de mic ca să mă poată suna dacă e cazul. Descurcăreț cm e, a intrat într-un restaurant și i-a zis unui domn de acolo, în engleză, că s-a pierdut de tatăl lui și că vrea să-l sune. Acel domn a format numărul meu și nu a primit niciun răspuns. De fapt, nu mi-a trecut prin cap să-i spun că atunci când suni din altă țară trebuie să pui înaintea numărului +4, indicativul României (știu că e +40, dar el știa numărul începând cu 0).
O lecție pentru viitor.
Acum, de ce am zis că sunt probabil părinți care sunt agresivi și din frică, nu din răutate? Pentru că mi-am dat seama că, în situația aia, în care urlam, urlam din cât adunasem, din cât de tare mă speriasem.
E o întrebare bună: în ce măsură un părinte e agresiv și din frică? L-am înțelege un pic mai mult dacă am ști ce se întâmplă și în el? E de la sine înțeles că prin agresivitate nu mă refer la a-ți bate copilul – nu e o justificare pentru bătăi sau abuzuri.
Dar pe mine, ca terapeut, experiența asta m-a învățat să nu mă mai reped cu judecăți, ci să pun o întrebare simplă oricărui părinte: cât de tare te-ai speriat și tu în acea situație?
Mi-a mai rămas un moment pe care nu o să-l uit: după ce am terminat de țipat, am simțit nevoia să ne așezăm undeva, nu mai puteam merge.
Am oprit un trocarici turistic, din acela care îți arată centrul orașului timp de 30 de minute. Ne-am așezat unul lângă altul, ținându-ne de mână, epuizați.
Ce mi-a plăcut era că parcă comunicam doar prin gesturi: eu îi transmiteam „Doamne, ce m-ai speriat”, iar el „Știu, și eu m-am speriat rău”.
Doar ghidul nu înțelegea și tot întreba nedumerit: „Sunt cumva plictisitor?”…
