Psihoterapeut Manuela David

30/03/2026

Poate nu ești prea sensibilă.
Poate nu exagerezi.
Poate nu ești „prea mult”.

Te-ai gândit la asta?

Pentru că, de multe ori, exact asta ajungem să credem.

Că reacțiile noastre sunt prea intense.
Că cerem prea mult.
Că simțim prea mult.

Și începem să ne ajustăm.

Să vorbim mai puțin.
Să cerem mai rar.
Să ne oprim din a spune ce ne deranjează.

Nu pentru că nu mai simțim.
Ci pentru că nu mai vrem să fim „prea”.

Și încet, fără să ne dăm seama,
nu ne mai vedem pe noi.

Ne vedem prin ochii celorlalți.
Prin reacțiile lor.
Prin cât de bine reușim să nu deranjăm.

Și ajungem să ne întrebăm:
„Oare eu sunt problema?”

Dar poate nu ești.

Poate ai stat prea mult timp în locuri în care a trebuit să fii mai puțin.

Mai puțin vizibilă.
Mai puțin directă.
Mai puțin tu.

Și partea din tine care începe să se îndoiască…
nu e o problemă de corectat.

E o parte care are nevoie să fie înțeleasă.

Dacă simți că ai nevoie de un loc în care să nu mai fii „prea mult”, îmi poți scrie.

28/03/2026

27/03/2026

Uneori nu e despre un eveniment mare.

Nu s-a întâmplat nimic grav.
Nu ai pierdut pe nimeni.
Nu e o criză „adevărată”, cm ar spune alții.

Și totuși… simți că nu mai poți.

Nu dintr-o dată.
Nu brusc.

Ci așa… încet.

În fiecare zi câte puțin.

Te trezești dimineața și parcă ești deja obosită.
Te uiți la ce ai de făcut și știi că o să le faci pe toate…
dar nu mai ai aceeași energie.

Și nici aceeași liniște.

Pentru că, pe lângă tot ce faci,
mai duci ceva.

Gânduri.
Griji.
Responsabilități pe care nu le-ai spus nimănui.

Și poate nici nu ai cui.

Pentru că ai devenit „cea care duce”.

Cea care găsește soluții.
Cea care ține lucrurile în echilibru.
Cea pe care ceilalți se bazează.

Și, cumva, în toată povestea asta…
tu ai rămas pe ultimul loc.

Și nu pentru că nu contezi.
Ci pentru că te-ai obișnuit să nu te pui acolo.

Și vine un moment — nu foarte zgomotos,
nu foarte dramatic —
în care simți doar atât:

că nu mai vrei să duci singură.

Dacă te regăsești în rândurile astea, poate e momentul să nu mai amâni. Îmi poți scrie.

26/03/2026

Uneori o femeie ajunge într-un moment în care începe să se întrebe:

„Când am început să mă pun mereu pe ultimul loc?”

Nu există un moment clar.

Se întâmplă treptat.

Puțin câte puțin.

Responsabilități.
Grijă pentru ceilalți.
Adaptare.

Și la un moment dat apare senzația că locul pentru tine a devenit foarte mic.

Această întrebare nu este un semn de slăbiciune.

De multe ori este începutul unei schimbări importante.

25/03/2026

Poate că nu ne oprim decât atunci când nu mai putem.

Zilele astea am răcit și mi-am pierdut vocea.
Și, pentru prima dată după mult timp, chiar a trebuit să mă opresc.

Nu pentru că am vrut.
Ci pentru că nu am mai putut.

Și mi-am dat seama cât de des ducem lucrurile mai departe…
chiar și atunci când în noi se adună oboseală, tensiune, epuizare.

Continuăm.
Ținem.
Ne adaptăm.

Până când corpul spune „gata”.

Întâlnirea de ieri cu grupul de femei nu a mai avut loc.
Și, dincolo de orice organizare sau plan, cred că a fost și un reminder pentru mine:

că și noi avem nevoie de pauză.
că și noi avem nevoie să fim ținute, nu doar să ținem.

Dacă și tu ești în punctul în care duci multe…
poate azi nu e despre a mai face ceva.

Poate e despre a te opri puțin.
Fără vină.

24/03/2026

Mulți adolescenți nu spun direct ce simt.

Nu spun: „mi-e greu”.

Dar uneori vedem schimbări în comportamentul lor.

Se retrag.
Devine mai iritabili.
Sau par foarte obosiți.

Pentru părinți poate fi dificil să înțeleagă ce se întâmplă.

Pentru că adolescenții nu vorbesc întotdeauna despre emoțiile lor.

Uneori au nevoie de un spațiu diferit în care să poată face asta.

23/03/2026

Am revăzut împreună cu fiica mea : “Pe aripile vântului.”

Și, de data aceasta, nu m-am mai uitat la poveste.
M-am uitat la ea.

La Scarlett O’ Hara.

Puternică.
Hotărâtă.
Capabilă să meargă mai departe… indiferent de ce se întâmplă.

Și totuși…

Sub toată forța asta,
era o femeie care nu știa cm să stea cu durerea ei.

Care fugea.
Care controla.
Care încerca să obțină iubirea… fără să arate cât de mult avea nevoie de ea.

Și m-am gândit la câte femei sunt, uneori, așa.

Nu pentru că vor.
Ci pentru că au învățat că a simți este periculos.
Că vulnerabilitatea costă.
Că e mai sigur să fii puternică decât să fii sinceră.

Dar, uneori…
în spatele forței,
nu este putere.

Este dor.
Este teamă.
Este nevoie.

Și poate că nu trebuie să renunți la cine ești.
Dar poate…
poți începe să fii și mai mult decât atât.

Nu doar cea care duce.
Ci și cea care simte.

Nu doar cea care luptă.
Ci și cea care are voie să fie văzută.

Tu unde te regăsești?”

20/03/2026

Poate te regăsești aici…

✔️ te simți obosită emoțional, chiar dacă „totul e în regulă”
✔️ ai oameni în jur, dar sunt lucruri pe care nu le spui nimănui
✔️ simți că ai pierdut puțin legătura cu tine
✔️ te gândești la tine… dar mereu rămâne pe mai târziu

Și poate nu e ceva „grav”.
Dar e suficient cât să doară… în liniște.

Multe femei ajung în punctul ăsta.
Și aleg să nu mai rămână singure acolo.

Pe 24 martie încep în cabinet un grup mic pentru femei.

Un spațiu în care poți vorbi, fără să fii judecată
și fără să fie nevoie să ai toate răspunsurile.

Dacă simți că e pentru tine, îți pot spune mai multe detalii.”

19/03/2026

Nu toate femeile care par puternice… se simt așa.

Unele doar au învățat să nu mai arate.

Să ducă.
Să rezolve.
Să fie acolo pentru toți.

Și undeva pe drum…
au rămas ele pe ultimul loc.

Nu pentru că nu contează.
Ci pentru că nu a mai rămas timp.

Și poate că nu e despre „nu mai pot”.
Poate e despre „nu mai vreau să fac asta singură”.

Pe 24 martie încep în cabinet un grup mic pentru femei.

Un spațiu în care nu trebuie să fii puternică.
Doar să fii.

Dacă simți că ți-ar prinde bine, îți pot spune mai multe.”

19/03/2026

M-am gândit mult dacă să scriu asta…

Pentru că știu cât de greu este să recunoști că nu mai poți duce singură.

Că ești obosită…
nu fizic,
ci emoțional.

Că sunt lucruri pe care nu le spui nimănui.
Pentru că „ar trebui să fii bine”.

Și totuși… nu ești.

Asta este unul dintre motivele pentru care femeile vin în grupuri de suport.

Nu pentru că nu se descurcă.
Ci pentru că nu mai vor să fie singure în ceea ce trăiesc.

Pe 24 martie încep în cabinet un grup mic pentru femei.

Un spațiu în care nu trebuie să fii puternică.
Doar să fii.

Dacă simți că ți-ar prinde bine, îți pot spune mai multe detalii.”

18/03/2026

3 motive pentru care femeile vin în grupuri de suport…

Nu vin pentru că nu se descurcă.
Și nici pentru că sunt slabe.

Vin… după ce au încercat mult timp să fie bine singure.

Vin pentru că sunt obosite
să fie cele puternice.
Cele care țin.
Cele care nu cad.

Vin pentru că, deși au oameni în jur,
există lucruri pe care nu le pot spune nimănui.
Gânduri pe care le țin doar pentru ele.
Emoții pe care le ascund… chiar și de ele.

Și mai vin pentru ceva foarte simplu…
dar care schimbă mult:

să audă că nu sunt singure.

Că mai există și alte femei
care se simt la fel.
Care trec prin aceleași îndoieli,
aceeași oboseală,
aceeași nevoie de a fi văzute.

Și uneori…
într-un astfel de spațiu,
se întâmplă ceva liniștitor:

nu mai trebuie să te explici.
nu mai trebuie să te justifici.
doar… ești.

Pe 24 martie încep în cabinet un grup mic pentru femei.

Un spațiu în care nu trebuie să fii puternică.
Doar să fii tu.

Dacă simți că ți-ar prinde bine, îți pot spune mai multe detalii.”

17/03/2026

Uneori femeile vin în cabinet și spun ceva foarte simplu:

«Nu mai știu când m-am gândit ultima dată la mine.»

Au grijă de copii.
De familie.
De serviciu.
De toată lumea.

Și rămân ele ultimele.

De aceea pe 24 martie încep în cabinet un grup mic pentru femei.

Un spațiu în care putem vorbi deschis, fără judecată și fără presiunea de a fi perfecte.

Dacă simți că ai avea nevoie de asta, îți pot spune mai multe detalii.”