Fundaţia Minți Deschise

23/06/2021

O fetiță a tras-o pe mama ei de mână și a rugat-o să meargă cu ea la cele două fetițe care tocmai își făcuseră apariția în parc cu tații lor. Avea nevoie de ajutor pentru că îi era rușine să meargă singură. „Vreau să merg să văd dacă una dintre ele este Sofia, mama, și am nevoie de tine.”

Despre rușine  .  O fetiță a tras-o pe mama ei de mână și a rugat-o să meargă cu ea la cele două fetițe care tocmai își făcuseră apariția în parc cu tații lor. Avea nevoie de ajutor pentr…

03/06/2021

"Mă simt singură în casa asta, mami. Fără mamă, fără tată!"

Acestea sunt cuvintele unei fetițe de aproape patru ani, care descriu atât de bine cm se simte un copil când părintele părăsește "cercul siguranței".

Dezideratul educației unui copil, din punctul meu de vedere, nu este să fie un copil (mai) bun pentru nimeni, ci să facă față acestor provocări cu care se va confrunta, de fapt, toată viața. Oricâtă terapie am face, ele nu dispar, doar învățăm să le facem față mai bine.

Prin terapie, cu ajutorul unui om care ne e alături și ne poate înțelege în momentele grele, prin călătorii care ne îmbogățesc sufletul ca nimic altceva, o carte citită - toate astea ne ajută să dăm sens vieții.

Consider foarte important să le oferim copiilor noștri cât de multe exemple bune de reparare, căci, oricât de mult am încerca, tot o dăm în bară la un moment dat. Lucrul acesta se face cu pași mici și constanți.

Fetița din cazul de față a putut să-i spună mamei ei, în toată supărarea sa, că se simte singură. Acest lucru a fost posibil după multe cărămizi așezate în direcția asta (câte s-au putut pune în aproape patru ani). Pentru mine asta înseamnă marea valoare a educației: să ne putem construi în copiii noștri ca o bază suficient de sigură la care să se poată întoarce chiar și atunci când totul în jurul lor pare că se destramă. Iar ea a putut apoi să primească repararea mamei, să îi accepte scuzele și să îi dea voie să o ia în brațe atunci.

Mai sunt câteva zile în care vă puteți înscrie la Cercul Siguranței, acest program de educație parentală care vine să îmbogățească înțelegerea complexă a vieții, prin perspectiva atașamentului.

Mai multe detalii găsiți aici: https://cristinalupascu.wordpress.com/2021/05/06/parinti-in-cercul-sigurantei-4/

10/05/2021

09/05/2021

Jocul “Prostul” îi privește pe aceia cărora le place să joace cartea prostului și care au și beneficii psihologice din acest joc.

De exemplu, cei care “fac pe proștii”, în funcție de nivelul la care joacă jocul (sunt trei nivele în concepția lui Berne), vor face haz de necaz pe seama prostiei lor (în situațiile mai fericite) și vor atrage și pe alții în hora lui “hai să râdem de Prostul”.

În situațiile mai nefericite persoana de genul acesta va invita în hora lui un agresor mai abil care îl va și pedepsi pe măsura “prostiei” lui.

Jucătorul “prostului” este în general o persoană cu un profil depresiv care caută să își justifice în felul acesta poziția: merit să fiu tratat cât mai rău cu putință pentru că sunt (mă simt) mizerabil.

Jocul acesta este cu atât mai credibil cu cât jucătorul nu sclipește într-adevăr de inteligență pentru că la un moment dat asta s-a cerut/ s-a așteptat de la el sau l-a scos din situații dificile.

La un nivel cu adevărat grav e acest exemplu:

“Dacă fac pe prostul, nu ajung la închisoare pentru fraudă pentru că nu am știut (că fac fraudă sau că cel în ale cărui afaceri sunt paravan, face fraudă).” - asta este credința “prostului”, menită să îi aline somnul noaptea și să îi permită continuarea fărădelegilor într-un mod justificat în sinea lui - iar asta e tot ce contează în fond pentru jucătorul de gradul trei.

Jocurile pot avea uneori un rol vital în păstrarea stabilității psihice. Deprivarea de jocuri, în cazul acestora, poate duce la disperare sau chiar psihoze.

O alternativă sănătoasă a jocurilor este intimitatea unei relații bazate pe încredere și bucurie.

Când jocurile se joacă însă la adancimi mari, alternativa hrănitoare a unei intimități sincere, poate fi iluzie. E nevoie atunci de ajutor calificat care să ne ajute să ne menținem în siguranță pe parcursul acestor imersiuni - atunci când jucătorul ajunge poate să își conștientizeze câtuși de puțin jocul, și dorește această imersiune aducătoare de schimbare.

Partea cea mai proastă a jocurilor de gradul trei este aceea că jucătorul poate sfârși la spital, închisoare sau morgă.

07/05/2021

Uite cât de mult am încercat

Conform lui Eric Berne, jocul “Uite cât de mult am încercat” poate fi văzut adesea în cabinetul de psihoterapie, între un cuplu căsătorit și un psihoterapeut.

Întemeietorul Analizei Tranzacționale susține că, de obicei, soțul e cel care joacă acest joc în cabinetul de psihoterapie, când el işi dorește să divorțeze, “deși susține zgomotos contrariul”.

El poate veni împotriva voinței sale sau chiar poate fi cel care inițiază mersul la terapia de cuplu. Însă, o face doar pentru a demonstra cât de “cooperant” este el; comportamentul iritat sau permanent în contradictoriu cu cel al soției sau terapeutului, demonstrând indisponibilitatea lui reală în direcția salvării căsniciei.

“Acasă se arată inițial mai și mai reținut, dar în final se comportă mai rău decât oricând.”

La un moment dat, după nenumărate “încercări" fără succes, premisa i-a fost demonstrată, și, fie e momentul să pună capăt acestei relații cu o femeie care nu a priceput nimic, "nu l-a iubit niciodată" - nu e de fapt dispusă să-i facă jocul; fie împinge lucrurile până în punctul în care, femeia, “fără minte”, alege să spună stop.

În felul acesta beneficiul ascuns al jocului a fost atins: “Acum el este în poziția să poată spune oricărui avocat, judecător, prieten sau rudă: ” (Eric Berne, Jocurile noastre de toate zilele)

29/04/2021

“Iubițica”

Jocul numit de Eric Berne “Iubițica” descrie acele cupluri defensive, care își fac unul altuia remarci subtile, mai degrabă răutăcioase, mascate sub forma unor glume încheiate cu: “Nu-i aşa, iubi?” sau “Scuză-mă, iubi, știi că te iubesc!”

“Iubi”, în cazul de față, joacă un rol dezarmant.
Cum ar putea iubi, ea, să se supere pe iubi,el, care e atât de dulce?

Ceea ce o dă de gol, însă, și o încadrează la joc, e gustul amar pe care îl lasă acestă glumă.
Iubi devine iritată, iar partenerul glumeț, indignat de iritarea lui iubi care nu mai știe să guste o glumă (nemăgulitoare la adresa ei, în fața prietenilor).

Sigur, nu orice glumă spusă în felul acesta e menită să fie catalogată drept joc psihologic cu beneficii ascunse.

Însă, când vine vorba de joc, beneficiul psihologic ascuns, în cazul lui iubi care nu știe sa guste glumele, este poziția sa depresivă.
Ea permite astfel de glume pe seama sa pentru că asta crede și ea despre sine. Partenerul doar vine și “îi confirmă” credințele. Cumva, asta l-a și făcut un partener bun, din capul locului.

Varianta anti-joc presupune în primul rând conștientizarea și acceptarea problemei. După care, soluția vine de la sine. Dar nu direct în traistă :).

27/04/2021

Din păcate nu sunt rare situațiile în care vedem părinți care se adresează copiilor lor prin prisma felului în care arată, care amenință cu abandonul ("plec și te las aici"), care își validează copilul mereu în comparație cu cineva mai bun ca el ("celălalt cm poate și tu nu poți?") sau care își varsă toată furia şi toate frustrările existențiale asupra copilului (mi-aş dori să nu te fi născut).

Noi înșine ne-am trezit cu siguranță făcând cel puțin unul dintre aceste lucruri atât de nocive pentru imaginea de sine a copiilor noștri.

Uneori ele pot fi spuse sub forma unei aparente nevinovății. Dar cât de bună poate fi o intenție când te adresezi copilului tău, în mod frecvent, cu “purceluşul meu” (legat de cât mănâncă sau de faptul că e gras), “scobitoarea mea”, “năsoasa mea” etc., toate legate de un defect fizic al copilului nostru, ca și cum, unicul scop pentru care a fost procreat, a fost să satisfacă nevoia de perfecțiune a unui părinte imperfect.

Sigur că e mult conflict în felul în care ne creștem copiii, în niște timpuri în care suntem bombardați cu informații din toate direcțiile. Putem ajunge să ne simțim de-a dreptul hăituiți uneori. Poate era mai simplu înainte, când părinții noștri își aduceau aminte cu mândrie de câte o vorbă de duh spusă de vreun bunic, vorbă după care se ghidau cu sfințenie apoi toată viața.

Nu era loc de atâta vinovăție venită dintr-un munte de incertitudini legate de cm să ne creștem copiii, pentru că nu știau multe despre acest lucru.

Prea multă vinovăție naște anxietate, poate problema cea mai mare a părinților de azi.

Dar oare omnipotența părintelui de odinioară și gândirea simplă, bazată pe câteva principii de bază (printre care "să-ți domini copilul", "să nu ți se urce în cap", "să nu-l scapi din mână", "eu te-am făcut eu te omor" etc.) e calea?

Eu sunt pentru echilibru. Chiar dacă uneori e instabil.

Cred că, atunci când anumite răni din trecut ne împiedică să facem ce știm și simțim că am vrea să facem mai bine cu copiii noștri, merită să încercăm să facem o schimbare.
Și cred că, atunci când simțim că trebuie schimbat răspunsul nostru la furia, frica, rușinea, sau alte emoții trezite de ei, care ne sperie, merită lupta noastră de a fi mai buni.

Găsiți mai jos un filmuleț cu 8 lucruri pe care părinții nu ar trebui să le spună niciodată copiilor lor și pe care, cu toate astea, le auzim atât de des în jurul nostru. Lucruri care îl vor însoți toată viața și îi vor construi o imagine de sine fragilă, bazată pe felul în care arată; în care se luptă să îi mulțumească pe alții; să fie ca alții sau împotriva tuturor pentru că a fost mereu comparat cu cineva mai bun; lucruri legate de performanțe sau achiziții.

, , ,

https://youtu.be/GS_mATLF7BE

19/04/2021

Vorbim tot mai mult în ultima perioadă despre puterea de fi vulnerabil.

Vorbim despre asta cu nonșalanță. Dar oare o facem cu adevărat?

Raționalizăm conceptul de vulnerabilitate, când vulnerabilitatea înseamnă să îți dai voie să simți.

Emoțiile ne fac vulnerabili.

Permisiunea de a simți vine într-adevăr cu riscuri. Odată deschisă ușa către emoții știm că de acolo nu vor ieși doar ovine, bovine, bogații. Ci și balauri. Și toate astea, în realitatea adultă, nu vor fi împărțite între fata moșului și fatai babei, după merite. În fapt ele se găsesc laolaltă, în fiecare dintre noi.

Fata moșului cea cuminte și fata babei cea rea se găsesc deopotrivă în fiecare dintre noi. Doar faptele noastre sunt cu adevărat cele care deschid un cufăr cu bogății sau unul cu grozăvii.

Fiecare dintre noi ne știm, la un nivel intuitiv, atât potențialul malefic cât și potențialul bun. Ăsta este și motivul pentru care vedem atâția oameni blocați în aparențe, compulsii sau neputință . Pentru că ne temem. Ne e frică să trăim pentru câ există teama că odată ce am deschis calea către bogății nu vom putea ține în frâu balaurii.

De preferat este să ne temem. Altfel riscăm, fără o conștientizare a potențialului nostru distructiv sau autodistructiv, să deschidem orice cufăr cu așteptarea de a găsi doar recompense, fără să ne uităm la “balaurul roz din cameră” pe care l-am crescut prin ignoranță.

Alteori ne temem însă prea mult. Ne trezim astfel după ani, tot în fața a două cufere închise, blocați în conflict, în imposibilitatea de a lua o decizie; de a alege între ce vom pierde și ce vom câștiga cu fiecare alegere în parte.

14/04/2021

Jocurile psihologice descrise de Eric Berne, întemeietorul Analizei Tranzacționale, sunt metode obișnuite de obținerea atenției sau recunoașterii, dar într-un mod disfuncțional.

Sunt transmise din generație în generație și pot fi recunoscute atât la bunicii și părinții noștri, cât și la copiii noștri.

Pe scurt, sunt două niveluri de comunicare: unul conștient, în care intențiile sunt sincere; și unul inconștient, în care, de fapt, sunt anumite motivații ascunse.

Eric Berne descrie în cartea sa, “Jocurile noastre de toate zilele”, peste 30 de jocuri pe care le jucăm în fiecare zi, de cele mai multe ori fără ca măcar să fim conștienți de ele.

Câteva dintre acestea sunt: Alcoolicul; Datornicul; Dă-mi un șut; Acum te-am prins, ticălosule; Uite ce m-ai împins să fac etc.

Uite ce m-ai împins să fac (UCMISF)

Unul dintre jocurile comune care se întâmplă adesea între soți, dar și la serviciu sau între copii și părinți este Uite Ce M-ai Împins Să Fac.

UCMISF este ușor de recunoscut în cupluri luând adesea forma galanteriei, a politeții, în care cel care inițiază jocul îi pasează partenerului diferite responsabilități în ce privește luarea de decizii, el preferând adesea rolul executantului.

Pentru jucătorul profesionist de UCMISF e foarte la îndemăna jocul acesta pentru că, în cazul în care lucrurile nu ies bine, el va fi absolvit de orice vină căci... el nu a făcut nimic.

Jucătorul de UCMISF își pavează în felul acesta drumul spre învinovățirea partenerului pentru toate deciziile proaste pe care le-a luat în locul lui.

UCMISF, în funcție de gravitatea sa, se poate vedea foarte bine în violența domestică, atunci când bărbatul sau părintele își lovește cu brutalitate soția sau copilul și îi strigă acestuia "uite ce m-ai împins să fac!".

Conform lui Berne, jocurile sunt un mod reușit de umplere a timpului liber “în asteaptarea morții sau a lui Moș Crăciun” .

Și tot conform lui, soluția ieșirii din aceasta buclă o reprezintă Conștientizarea, Spontaneitatea și Intimitatea.

Puteți găsi cartea aici:

Eric Berne - Jocurile noastre de toate zilele - Teoria jocurilor psihologice ofera o explicatie nepretuita asupra modului in care oamenii, in mod inconstient si sistematic, esueaza in a coopera, in a-si satisface nevoile autentice, in a obtine relatii implinite, desi isi doresc foarte mult contrariu

10/04/2021

Frica de abandon ne poate determina să facem tot felul de lucruri, mai mult sau mai puțin evidente.
De exemplu, poți să "vrei să impresionezi pe toată lumea pe care o întâlnești, fie că îți e prieten, cunoștință sau un membru al familiei.
Ești cel care dă tot ce poate într-o relație și pui întotdeauna nevoile celorlalți deasupra alor tale, atâta timp cât îi convingi să rămână."

Acest lucru are cel puțin două tăișuri.
Pe de o parte poți ajunge să crezi că, atâta timp cât tu faci partea ta, lucrurile vor merge în direcția pe care o vrei, independent de celălalt.

Pe de altă parte vei ajunge să îți revendici premiul, ca pentru orice lucru bine făcut. Vei considera la un moment dat, pe bună dreptate, că meriți o plată pe măsura muncii depuse.
Doar că pentru cel de lângă tine lupta e un pic nedreaptă.

În primul rând pentru că el nu a avut nicio idee despre luptele care s-au dat în interiorul tău în tot acest timp.

În al doilea rând, e o luptă neagreată de ambii participanți la joc. Motiv pentru care, tot pe bună dreptate, celuilalt i se va putea părea nedreaptă nota de plată de la final.

07/04/2021

💨 Adesea problemele dintre parteneri nu sunt neapărat evidente.

💨 Supărarea pe care o simțim poate avea legătură cu lucruri aparent banale:

-> nu e mereu atât de focusat pe noi pe cât am sperat
-> sunt adesea momente în care nu ne înțelege cm ne-am dorit
-> e prea ocupat
-> preocupat
-> nu pare interesat de detaliile zilei noastre
-> își sună prietenii mai degrabă decât să vorbească cu noi

💔 Ne simțim dezamăgiți și abandonați. 💔

Dragostea ar trebui să fie drăguță. Dar, deși fără să se fi întâmplat ceva grav, nu se simte chiar așa zi de zi.

💥Această întristare are o sursă paradoxală.

👀Suntem supărați acum pentru că, la un moment dat în trecut, am fost de fapt destul de norocoși.

Pentru a explica acest paradox aparent e nevoie să aruncăm o privire asupra originii iubirii noastre.

👣Ideea noastră despre ce înseamnă o relație bună și iubitoare, și cm se simte să fii iubit, vine din copilăria timpurie și ia forma unor nevoi fundamentale de:

-> confort
-> siguranță profundă
-> comunicare fără cuvinte
-> o înțelegere a nevoilor noastre fără un efort atât de mare

👣În vremurile cele mai bune ale copilăriei, dacă lucrurile au mers destul de bine, un părinte iubitor ne-a oferit satisfacții extraordinare:

-> ştia când ne era foame
-> când eram obosiți
-> nu era nevoie să explicăm toate lucrurile astea
-> nu era nevoie să ne străduim pentru a obține ce aveam nevoie
-> am fost ținuți în brațe cu dragoste și calm
-> eram permanent stimulați, conținuți

☺Toate lucrurile astea ne-au făcut să ne simțim cu adevărat în siguranță.

Chiar dacă nu ne mai amintim foarte bine anumite detalii, experiența de a fi prețuiți a avut un mare impact pozitiv asupra noastră.

A plantat în adâncul minții noastre imagini despre cm ar trebui să arate iubirea.

Ca adulți, fără să ne dăm seama, continuăm să fim atrași de această noțiune despre ce înseamnă să fii iubit.

Proiectăm cele mai bune experiențe ale copilăriei noastre timpurii în relațiile noastre prezente.

O comparație care este profund corozivă și nedreaptă.

💔Dragostea pe care o primim de la un părinte nu va putea fi niciodată un model funcțional pentru experiența noastră de iubire la vârsta adultă.

💥💥Motivul este fundamental: eram un bebeluș atunci, suntem un adult acum.💥💥

👉În primul rând, în trecut tot ce aveam nevoie era să fim spălați, distrați și puși la culcare.

-> Părintele ştia absolut tot ce era necesar de știut în legătură cu anumite cerințe fizice și emoționale de bază.
-> Dacă am fost suficient de norocoși, am fost feriți de greutățile pe care le întâmpinau în creșterea noastră.
-> Mențineau aparențele unei familii fericite, într-un mod rezonabil, ferindu-ne de momentele “reglării de conturi” din spatele cortinei.

👉În al doilea rând, nimic nu era reciproc pe atunci.

-> Părintele era în mod deosebit concentrat pe grija față de noi.
-> Nu și-au imaginat nicio secundă că ne-ar putea pasa nouă problemele lor sau să se aștepte să avem și noi grijă de ei la rândul nostru.
-> Nu aveau nevoie de la noi să îi întrebăm cm le-a fost ziua.
-> Responsabilitatea noastră era foarte simplă. Tot ce aveam de făcut pentru a-i mulțumi era să existăm. Cele mai banale acțiuni ale noastre îi încânta cu ușurință.

💕Eram iubiți, nu trebuia să iubim.💕

Toate lucrurile astea ne-au făcut însă să avem și tot felul de așteptări, mai mult sau mai puțin rezonabile la vârsta adultă legat de cm am vrea să fie persoana de lângă noi. S-ar putea ca persoana de lângă noi să nu fie mereu disponibilă pentru noi, să fie prea obosită după o zi de muncă pentru a ne asculta și să nu se minuneze pentru fiecare lucru pe care îl facem; s-ar putea să simțim o amărăciune care să nu aibă nimic de-a face cu felul în care erau părinții noștri.

👀Partenerul nostru e blocat în întuneric, înconjurat de nevoi extrem de subtile, departe de a fi evidente, și care sunt foarte complicate pentru a fi îndeplinite. 👀

Ironia este că în realitate exact așa erau și părinții noștri, doar că o făceau când noi nu eram de față și nu știam nimic din toate astea.

Sursa prezentului nostru trist nu e neapărat un eșec.

Nu suntem cu adevarat incapabili sau egoiști.

💨 Mai degrabă problema e că judecăm experiența noastră ca adulți în lumina iubirii din copilărie, care e foarte diferită de cea de acum.

💨 Suntem triști nu neapărat prentru că suntem cu persoana nepotrivită, ci pentru că a trebuit, din păcate, să ne maturizăm dintr-o dată.

Our relationships are often not quite as warm and perfect as they should be. That’s perhaps because we’re comparing them with a relationship in the past to w...

03/04/2021

Raționalizarea ca mecanism de apărare ne ajută să-i ținem pe ceilalți la distanță. Dăm o explicație suficient de clară cât să hrănească nevoia curioșilor de "cunoaștere a semenilor", dar în spatele căreia ne ascundem cu abilitate. E haina noastră de camuflaj, pelerina care ne face invizibili.
Un ochi mai agil însă, va simți acea poleială pe care i-o servim. Va simți aburul pe care i l-am suflat în nas; se va simți confuz.

Mecanismele de apărare sunt ca o cortină, ca o haină, ca un gard pus pentru a servi unei nevoi. Nu ne ducem spre cel pe care l-am ginit ascuns, cu râsul isteric al "învingătorului", dându-i hainele jos în public în timp ce îi strigăm "te-am prins, ticălosule!".
Faptul că știm ce are sub haine nu ne dă dreptul de a-l descoperi, într-un mod care să-l rușineze.
Cel mult facem asta într-un cadru intim, cu delicatețea și grija care însoțesc orice alt act intim, cu acordul ambelor părți.
Iar show-ul sau acțiunile exhibiționiste nu au nicio legătură cu intimitatea.