29/09/2025
"Dacă" în versuri psihologice şi psihosomatice, paradoxuri în versuri
Poezia care ne ajută sã ne menţinem fiinţa, să ne autosugestionăm, sã ştim că nu suntem singuri şi cã lucrurile astea le-au trãit şi alţii, şi le-au prevãzut remedii în ieşiri paradoxale şi mai ales cã remediul este psihologic şi mai puţin metafizic.
Dacã poţi sã-ţi ţii capul când toţi din jurul tãu l-au pierdut şi te acuzã pe tine
Este versul fundamental care pune condiţia sã fii normal nu în împrejurãri obişnuite (când mai toatã lumea pare normalã) ci în situaţii excepţionale, când lumea intrã în panicã, se isterizeazã şi, fapt esenţial, te acuzã (deşi nu e sigur cã eşti vinovat). Ce înseamnã psihopatologic acest moment? Înseamnã o situaţie de conflict, de isterie (invazie emoţionalã,„pierderea capului“) într-un moment de reflectare deformatã a realului, care te preseazã şi te poate contamina şi bulversa. Deci este un moment de înnebunire reactivã, psihogenã, un moment de zguduire a propriului sistem şi în acelaşi timp un test de rezistenţã ca a unei clãdiri la cutremur.
Dacã poţi sã ai încredere în tine când toţi din jurul tãu se îndoiesc şi acorzi atenţie şi îndoielilor
Acest vers indicã cm sã rezişti în situaţii de depresii adicã când îţi pierzi încrederea în tine (situaţie frecventã în nevroze şi depresii psihotice) şi când valoarea ta scade şi în ochii celorlalţi. Nu trebuie sã negi psihanalitic realitatea depresiei ci doar trebuie sã îţi pãstrezi încrederea în tine.
Dacã poţi sã aştepţi şi sã nu fii obosit de aşteptare
Se potriveşte perfect cu neurastenia. Poate cã unul din semnele de dezechilibru ale epocii este pierderea rãbdãrii şi nervozitatea care rezultã. E foarte probabil cã adulţi cu rãbdare au rãmas foarte puţini. Deci rãbdarea e un semn major de forţã psihicã şi fãrã ea degeaba ai forţã fizicã. Curios dar lumea se antreneazã mai ales pentru forţã fizicã, pentru rezistenţã dar nu suportã aşteptarea.
Or fiind minţit, nu te ocupi de minciuni
Patologia aici se schimbã în sensul cã asistãm aici la o psihopatizare, adicã regula e minciuna, intriga, calomnia, şi ea te poate dezechilibra.
Soluţia lui Kipling este sã o ignori, nu sã porneşti argumentãri, contraprobe. Este exact tendinţa contrarã la ce se întâmplã de obicei pentru cã neadevãrul, falsul iritã profund. Cele mai multe minciuni se produc în procese când minciuna se sistematizeazã prin mãrturii.
Ori fiind urât, nu da curs urii
Aici intervine un proces mai special. În sensul cã orice om care se dezvoltã are iluzia cã o face corect şi cã e acceptat de ceilalţi pentru a fi surprins la un moment dat cã de fapt nu e acceptat şi e urât. Procesul nu e totdeauna logic, e psihanalitic, s-a invocat invidia, „capra vecinului“, aşa cã succesul se relativizeazã, important este ca indicaţia biblicã „ochi pentru ochi“ sã o treci cãtre Noul Testament, adicã nu urî şi iubeşte-ţi aproapele care te urãşte. Este probabil unul dintre cele mai tragice caracteristici ale naturii umane şi nici Kipling nu dã decât soluţia de a nu continua ura. Şi în ciuda tuturor versurilor care preced, nu trebuie sã ajungi la concluzia delirantã a superioritãţii tale care ai rezistat şi sã te priveşti mai superior decât trebuie sau sã crezi cã tot ce spui conţine înţelepciune.
Dacã poţi sã visezi dar sã nu îţi faci din visuri stãpân
Una din explicaţiile posibile ale omului contemporan este cã nu are un ideal, dar Kipling atrage atenţia asupra faptului cã un ideal nu trebuie sã te subjuge în aşa mãsurã încât sã pierzi prezentul. El trebuie sã fie un fel de bas continuu. Prin urmare, cei stãpâniţi exclusiv de ideal nu mai ţin cont de realitate şi sunt nişte fanatici, nişte ideologi. Se pare însã cã în realitate, în
lumea politicienilor ei sunt din cei mai mari, dominã cei cu interese joase.
Dacã poţi sã gândeşti dar nu sã faci din idei scopul tãu
Înseamnã sã nu supraevaluezi o idee în dauna sistemului de idei. Şi dacã versul anterior se referea mai ales la politicã, acesta se referã mai ales la omul de observaţie, de ştiinţã, care face prevalenţã pentru o idee şi uitã restul disciplinei. Epoca favorizeazã îngustãrile, cei mai valoroşi sunt de fapt şi cei mai înguşti, pentru cã în cele din urmã cu generalitãţi nu faci mare lucru. Oricum, dacã nu ai idei eşti oligofren iar dacã ai trebuie sã le corelezi cu faptele, ca sã nu devii un paranoic.
Dacă poţi să te întâlneşti cu triumful şi dezastrul şi sã tratezi aceşti doi impostori la fel
Acest vers stă scris la intrarea la Wimbledon, pentru că se întâlneşte această situaţie foarte frecvent în sport. Dacă omul existenţial vorbind, s-a acomodat cu mediocritatea, anonimatul şi ratarea, singura iluzie financiar susţinută este sportul.
Dacă suporţi să auzi adevărul pe care l-ai formulat să fie rãstălmăcit de şireţi pentru a face o capcană pentru proşti
Aici Kipling pune în discuţie o mare subtilitate existenţială. Foarte puţini oameni au o contribuţie ideatică la tezaurul mondial dar chiar şi aceştia sunt interpretaţi voit sau greşit pentru a păcăli o majoritate de stupizi. Aşa cã chiar adevãrurile se transformã în contrariul lor. Este aproape o regulã politicã ca binele fãcut de cineva, de ex. Napoleon, sã fie rãstãlmãcit într-o nenorocire. Aşa cã cel puţin în politicã fenomenul e foarte frecvent dar nu e exclus nici în ştiinţã, în care orice contribuţie e minimalizatã, atribuitã altuia, i se indicã motivaţii joase. Este faimoasa problemă a priorităţilor în ştiinţă, a nedreptãţilor legate de acest fapt, cu consecinţe uneori foarte serioase.
Ori a constata că opera căreia i-ai dăruit viaţa e distrusă –
ceea ce completează versul anterior şi duce la următoarea concluzie, în aceste condiţii, înclină-te şi cu armele de data aceasta uzate, ia-o de la început. Iar e ceva paradoxal, pentru că de obicei renunţi văzând că nu eşti înţeles sau cã a fost zadarnic ce ai fãcut. Indicaţia este aici eroicã. Foarte puţini reuşesc acest lucru.
Dacă poţi să faci o grămadă din toate câştigurile
şi să le joci pe „cap şi pajură“ şi să pierzi
şi niciodată să nu spui o vorbă despre pierdere
şi să începi din nou, de la început.
Cu strofa a treia intrăm într-un registru psihosocial. În mod obişnuit, compulsia la joc duce în majoritatea cazurilor la pierdere şi pierderea este o catastrofă, nu mai poţi să o iei de la început şi oricum te văicăreşti la toată lumea de această întâmplare. După „If“, normal nu este aşa, şi e să ascunzi şi să o iei de la capăt. Viaţa e deci un joc dramatic, cu acumulări şi pierderi. Acesta e paradoxul, pentru că toată lume urmãreşte acumulările. şi nu riscă prea mult. Interesant este că acum au apărut două categorii de jucători, pe lângă cei indiferenţi. Jucătorii patologici care nu se pot opri din a juca deşi pierd continuu (dar tot speră că vor da lovitura) şi jucătorii vulgari care îngroaşă rândurile când potul creşte.
Dacă poţi să forţezi inima, nervii şi muşchii să reziste când nu mai există nimic în ei decât voinţa care le comandă „rezistă“.
Aici e un exemplu excepţional de voinţă care e tenace chiar când nu mai are susţinere corporală, viscerală, nervoasă. E un exemplu suprem de rezistenţă, cunoscut în literatură ca împliniri tardive cm e romanul „După 20 de ani“ sau „Contele de Monte Cristo“ sau „Lawrence of Arabia“ Şi este unul dintre principiile psihologice cel mai iubit la englezi, rezistenţa, pentru că voinţa e subliniată în toate educaţiile occidentale, dar rezistenţa în condiţii extreme impresionează cel mai mult.
Dacă plimbându-te cu regi îţi păstrezi bunul simţ sau dacă vorbeşti mulţimilor şi îţi păstrezi virtuţile.
Două versuri paradoxale, pentru că eventualitatea rarisimă a plimbării cu regi te intimidează şi nu mai poţi să fii tu însuţi iar eventualitatea să te adresezi mulţimii te obligă de obicei să cobori ştacheta către populism. Pentru că nu ai priză la public dacă afişezi o virtute.
Dacă nici duşmanul şi nici prietenul nu te poate leza şi oricine contează pentru tine dar nimeni prea mult.
Superbe paradoxuri pentru că de obicei te aştepţi să te lezeze duşmanul dar eşti surprins şi ţi se pare că eşti lezat mai tare de prieten şi apoi în nici un caz toată lumea contează pentru tine şi din contră faci eroarea să contezi pe unii mai mult decât trebuie ceea ce duce la deziluzie. Recomandările lui Kipling sunt de o mare înţelepciune, cer o reflecţie permanentă şi consolează pentru lezările curente din partea anturajului, rudelor, lăsându-te cu o suverană detaşare faţă de faptul că nimeni nu merită să investeşti prea mult.
Dacă ai îndeplinit cele peste douăzeci de condiţii pe care le pune poezia al tău va fi pământul cu tot ce conţine şi, mai important decât asta, vei fi un om, fiul meu.
Această concluzie dezvăluie şi finalitatea poeziei care este un sfat în sensul ştiut din Hamlet-ul lui Shakespeare, în care fiul plecat la învăţătură primeşte de la tatăl lui ultimele indicaţii, în care ultimele cuvinte sunt că până la urmă contează să fii tu însuţi.
(Aurel Romila- Profesor de psihiatrie Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, Psihiatrie, ediţia a 2-a revizuită, Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România Bucureşti, 2004, pp. 605-609, Interpretare la „IF“ de Rudyard Kipling)
