09/02/2026
Toleranța la frustrare la copii este capacitatea lor de a suporta faptul că lucrurile nu ies cm vor ei, nu se întâmplă imediat sau apar limite, fără să se „rupă” emoțional, fără să lovească, să țipe sau să renunțe din prima. La copii, frustrarea apare des când aud „nu”, când trebuie să aștepte, când pierd un joc, când greșesc, când nu le iese o sarcină, când trebuie să împartă o jucărie sau când se simt neînțeleși, iar toleranța la frustrare înseamnă să poată sta cu acest disconfort și să treacă mai departe, chiar dacă sunt supărați.
Un copil cu toleranță bună la frustrare poate să plângă sau să se enerveze, dar se liniștește treptat, acceptă ajutorul, încearcă din nou și își poate schimba planul. Un copil cu toleranță scăzută la frustrare se poate aprinde foarte repede, are crize intense, aruncă lucruri, refuză orice soluție, devine agresiv sau se blochează și spune că „nu mai vrea”, mai ales când se simte obosit, flămând, suprastimulat sau presat. De multe ori, toleranța scăzută nu înseamnă răsfăț, ci faptul că încă nu are suficiente instrumente de reglare emoțională și că sistemul lui nervos se activează prea puternic.
Toleranța la frustrare este importantă pentru copii fiindcă îi ajută să învețe, să-și construiască răbdarea, să coopereze cu alți copii, să piardă fără să se prăbușească, să accepte reguli și să aibă curaj să încerce lucruri noi chiar dacă greșesc. Ea susține și relația cu părinții, pentru că reduce conflictele zilnice și îi dă copilului sentimentul că poate face față unor emoții mari fără să fie „prea mult” pentru cei din jur.
În dezvoltarea toleranței la frustrare contează mult vârsta și maturizarea creierului, pentru că autocontrolul se construiește în timp, prin experiențe repetate, nu printr-o explicație. Contează și felul în care adultul răspunde, deoarece un copil învață să se liniștească mai întâi cu ajutorul părintelui, iar abia mai târziu singur. Contează și așteptările, fiindcă atunci când copilul simte că trebuie să fie perfect sau că nu are voie să greșească, frustrarea se transformă ușor în rușine și furie.
În viața de zi cu zi, toleranța la frustrare se poate crește dacă părintele rămâne calm și ferm, pune limite clare și previzibile și îl ajută pe copil să-și numească emoția. Este util ca adultul să spună în cuvinte simple ce se întâmplă, de tipul „Ești supărat că nu îți iese” sau „Îți e greu să aștepți”, pentru că validarea emoției îl ajută pe copil să nu se simtă singur cu disconfortul, dar în același timp e important ca limita să rămână, de tipul „Nu cumpărăm acum” sau „Nu lovim”. Copilul învață astfel că emoția e acceptată, dar comportamentul impulsiv are granițe.
Ajută mult și pauza scurtă înainte de reacție, pe care copilul o învață prin modelul adultului și prin rutine, de exemplu „Ne oprim, respirăm, apoi încercăm din nou”, iar respirația poate fi transformată într-un joc, cm ar fi „suflăm lumânarea” sau „umflăm balonul”. Ajută și împărțirea sarcinii în pași mici, fiindcă un copil se frustrează mai ușor când o activitate e prea grea dintr-o dată, iar când primește un pas clar, cm ar fi „pune întâi piesa asta” sau „încearcă doar de două ori”, simte mai mult control.
Este foarte util să fie lăsat să se lupte puțin cu dificultatea, fără să i se rezolve imediat totul, deoarece toleranța se antrenează în doze mici de frustrare suportabilă. În același timp, copilul are nevoie să știe că adultul e aproape și îl poate ajuta dacă e prea mult, iar diferența o face intensitatea, pentru că uneori copilul doar se plânge, iar alteori este copleșit. În momentele în care e copleșit, ajută mai mult conectarea decât explicațiile lungi, adică o voce caldă, puține cuvinte, contact blând și o invitație simplă, cm ar fi „Sunt aici, respirăm împreună”.
Toleranța la frustrare crește și când copilul este expus treptat la așteptare și la reguli, de exemplu când învață să aștepte un minut, apoi două, când se joacă jocuri cu rândul, când pierde în contexte sigure, când învață să împartă cu sprijin, sau când face activități unde e normal să greșești, cm ar fi puzzle-uri, construcții, desen sau sport. Este util ca părintele să laude efortul și strategia, nu doar rezultatul, spunând lucruri precum „Ai încercat din nou” sau „Ai cerut ajutor”, pentru că astfel copilul leagă reușita de perseverență, nu de perfecțiune.
De asemenea, ajută mult să fie îngrijite lucrurile de bază, pentru că un copil obosit, flămând sau supraîncărcat senzorial va tolera mult mai greu frustrarea, iar uneori „criza” este de fapt un semn că are nevoie de somn, mâncare, liniște sau o pauză. După ce episodul trece, este utilă o discuție scurtă, fără rușinare, în care copilul învață ce ar putea face data viitoare, de exemplu „Data viitoare când te enervezi, ce ai putea să spui?” sau „Ce te-ar ajuta: o pauză, o îmbrățișare, să încercăm împreună?”, pentru că această reflecție mică repetată construiește treptat autocontrolul.
În general, scopul nu este să nu se frustreze deloc, ci să învețe că frustrarea este o emoție normală, că poate fi dusă și că există soluții, iar rolul adultului este să fie un „antrenor” calm și consecvent care îl ajută să treacă de la reacție impulsivă la reglare și apoi la rezolvare. Dacă însă crizele sunt foarte frecvente, foarte intense, durează mult, apar și agresivitate serioasă sau copilul pare constant copleșit, atunci poate fi utilă o discuție cu un psiholog pentru copii, nu ca etichetă, ci ca sprijin practic pentru strategie și reglare.
Toleranța scăzută a copiilor în fața frustrării este o problemă actuală. Persoanele care tolerează într-o mică măsură frustrarea sunt supuse factorilor de st...
