02/02/2026
Există un fel de doliu mai greu de văzut, de trăit și de pus în cuvinte.
Este doliul care derivă tăcut din trauma de dezvoltare și din toate acele lucruri care NU s-au întâmplat și ar fi fost nevoie să se întâmple, din toate lipsurile, golurile și absențele. Este doliul care rezultă din conștientizarea unui sine forțat să-și reducă spontaneitatea, să amâne curiozitatea, să limiteze expresia, să se restrângă.
Este doliul ce conține durerea după acea versiune a sinelui care ar fi putut să se dezvolte dacă mediul ar fi fost suficient de conținător, de sigur, de disponibil.
Să facem întâi loc acestui doliu după “Cine aș fi putut fi”. Pentru ca astfel să facem apoi loc lui “Cine pot fi acum?”.