Adrian Socol - Psiholog, Consilier filosofic

14/02/2026

12/02/2026

Am ascultat azi un podcast în care se vorbește despre boală și experiența cu boala, episodul Illness din seria Overthink.

Episodul m-a impresionat pentru că vorbește despre ce înseamnă să fii bolnav, nu doar să ai ceva în neregulă cu corpul, ci să trăiești într-un corp care îți devine străin, într-o lume care nu mai are același sens.

Câteva puncte atinse în discuție.

Perspectiva pe care o prezintă Susan Sontag și cartea ei Boala ca metaforă. Sontag arată cm anumite boli au fost mitologizate de-a lungul istoriei. Tuberculoza, de pildă, a fost romanticizată în secolul al XIX-lea ca boala spiritului, asociată cu sensibilitate și rafinament. Cancerul, în schimb, a devenit metafora degradării, a pierderii controlului, a ceva care proliferează necontrolat în tine.
Dar problema cu metaforele astea e că nu sunt doar figuri de stil. Ele produc consecințe reale: paternalism medical (doctori care ascund diagnosticul), învinovățirea victimei (dacă ai cancer, înseamnă că nu ai luptat destul, că ai o slăbiciune morală), militarizarea discursului despre boală ("lupta cu cancerul", "a învinge boala"). Sontag pledează pentru demistificare, pentru eliminarea metaforei și întoarcerea la știință.

Doar că problema ar putea fi că nu putem să vorbim despre boală, sau despre altceva, fără să folosim metafore.

Canguilhem care spune că normalul nu există. Georges Canguilhem critică ideea că boala ar fi o simplă abatere statistică de la normal. În secolul al XIX-lea, medicina a încercat să definească boala cantitativ: ești bolnav dacă valorile tale biologice deviază de la media populației. Tensiunea prea mare, zahărul prea mare, prea multe celule albe — toate astea te fac "anormal".
Canguilhem spune că media statistică nu descrie niciun individ real. Fiecare organism are propria sa normă, propria sa modalitate de funcționare. Boala nu e deviație de la medie, ci deviație de la norma ta proprie.

Havi Carel: când corpul tău devine străin.

Dar partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost discuția despre Havi Carel și fenomenologia bolii. Carel scrie despre asta în Illness: The Cry of the Flesh, și ideea ei centrală e simplă: boala nu e doar o afecțiune a corpului, ci o reconfigurare totală a relației individului cu lumea.

Când te îmbolnăvești, corpul tău încetează să mai fie transparent. În mod normal, nu-ți simți plămânii când respiri, nu-ți simți inima când bate, nu te gândești la genunchi când mergi. Corpul e ca o fereastră prin care trăiești lumea, dar în boală, fereastra devine opacă. Corpul îți apare ca ceva străin, ostil, trădător. Nu mai poți avea încredere în el.

Carel numește asta "bodily self-doubt" îndoiala radicală față de propriul corp. Și asta produce o transformare identitară profundă. Nu mai ești cine erai. Posibilitățile tale se restrâng. Lumea se micșorează. Boala devine o modificare a "polarității existenței" — nu o problemă locală, ci o schimbare globală a modului tău de a fi.

Și aici ajungem la relația cu ceilalți. Când ești bolnav, interacțiunile sociale se schimbă. Oamenii nu mai știu cm să se comporte cu tine. Nu există instrucțiuni sociale clare pentru a vorbi despre boală. Rezultatul e o stare de disconfort, izolare, tăcere. Bolnavul simte adesea presiunea de a deveni "un bun bolnav" să nu deranjeze, să nu incomodeze, să nu polueze spațiul social cu suferința lui.

Episodul m-a făcut curios să o citesc pe Carel în perioada următoare, deoarece cartea ei, Illness: The Cry of the Flesh, pleacă din experiența personală pe care o are cu o boală de plămâni care este nevindecabilă și care îi afectează funcționarea și speranța de viață, dar asupra căreia reflectează cu multă sensibilitate.

Las mai jos un fragment "Timpul s-a schimbat pentru mine. Am început să-l iau mult mai în serios. Am început să fac un efort să mă bucur de lucruri temeinic: să memorez senzații, priveliști, momente. Parțial în pregătire pentru zilele care vor veni în care s-ar putea să nu pot să ies din casă sau din pat, dar și pentru a simți că mi-am luat timpul să simt cu adevărat, să experimentez cu adevărat lucrurile plăcute. Voiam să simt că trăiesc viața pe deplin în prezent. Că sunt acum."

Episodul integral în comentarii.

11/02/2026

Despre obligația de a fi productivi tot timpul.

Atunci când nu mai știm să facem lucruri inutile, gândirea devine sclavă. Ea nu mai funcționează decât ca instrument de calcul, de rezolvare a problemelor, de optimizare.

Privită dintr-o perspectivă psihologică, problema nu este că gândim prea mult și simțim prea puțin, ci că gândim doar pentru a produce ceva. Gândirea noastră este orientată exclusiv utilitar, iar astfel ajungem la ceea ce Bataille numea „omul servil”, cel care își întoarce privirea de la tot ceea ce nu produce profit, eficiență sau rezultate.

Pentru Bataille, utilitarismul nu este doar o eroare practică, ci o formă de orbire. Omul servil refuză să vadă valoarea în risipă, în gratuitate, în acele momente de exces care definesc cu adevărat umanitatea. Tot urmărind principiile utilitariste ajungem să excludem tot ce nu poate fi folosit sau monetizat: excesele, sacrificiile, jocul, chiar și arta. Și tocmai de aceea falimentăm spiritual.

Textul acesta (o să las în comentarii textul de la care am pornit) mi-a amintit de Hannah Arendt, care, în Condiția umană, observa că gândirea începe să producă, sărind peste procesul contemplației, fără a mai avea acces la profunzimile ființei și ale realității, ceea ce o face sterilă.

Ambii filosofi critică o lume în care acțiunea umană este redusă la muncă și producție, ignorând dimensiunile contemplative și excesive ale existenței. Pentru Bataille, în lucrările sale despre economie și sacrificiu, utilitarismul nu este doar o eroare practică, ci o formă de orbire. Omul servil refuză să vadă valoarea în risipă, în gratuitate, în acele momente de exces care definesc umanitatea. Falimentul său este „monstruos”, spune Bataille, pentru că, deși gândirea tehnică și politică a atins o hipertrofie aparentă, rezultatele rămân derizorii: războaie, crize ecologice, alienare socială.

Falimentul despre care vorbește Bataille nu este o posibilitate îndepărtată, îl trăim deja atunci când totul devine funcțional, când fiecare gând trebuie să-și justifice existența prin utilitate, când chiar și pauzele devin strategii de optimizare. Acesta este momentul în care pierdem ceva esențial din umanitatea noastră: capacitatea de a exista gratuit, fără scop, fără justificare.

Las și textul de la care am pornit în comentarii.

06/02/2026

„În cer nu e loc pentru trândavi. Contemplativii plece unde vor.” (Costică Brădățan - Elogiul eșecului)

Am recitit acest pasaj în pregătirea întâlnirilor pe tema burnoutului și m-am gândit să îl împărtășesc cu toată lumea. 🙂

03/02/2026

Dacă și astea sunt glume! 😂

29/01/2026

Insuportabila imoralitate a ființei. 🙃

Deși nu mă încântă foarte mult teoria lui Kohlberg asupra stadiilor moralității umane, nu pot să nu mă gândesc la faptul că atât el, cât și cei care au studiat ulterior această teorie, au susținut că nu toți oamenii ajung la ultimul nivel de dezvoltare morală, cel postconvențional.

25/01/2026

Problema noastră nu este absența empatiei, ci transformarea ei într-o resursă împărțită doar cu cei pe care îi considerăm demni de ea.

Avem o empatie de nișă, ne alegem cu grijă tragediile cu care pactăm. Compasiunea devine condiționată, o acordăm celor care seamănă cu noi, celor care susțin valorile noastre, măcar la suprafață. În loc să îi privim pe ceilalți ca fiind diferiți de noi și să construim poduri către ei, îi vrem doar ca oglinzi în care să ne vedem tot pe noi înșine.

Decidem inconștient că unele vieți sunt demne de prețuire și protecție, în timp ce altele sunt doar zgomot de fundal, transformându-i pe „ceilalți" în personaje secundare ale narațiunii noastre.

Unde se situează ceilalți în ecuația noastră morală? Îi ocolim discret, îi ignorăm, îi expulzăm din comunitate, îi facem invizibili?
Fără empatie ca spațiu intermediar între noi, cm mai negociem coexistența? Prin ce mecanisme rămânem conectați într-o lume în care totuși trebuie să interacționăm?

Ajungem să normalizăm tocmai ceea ce ne desparte: disprețul, ura, competiția ca mod de relație. Celălalt trebuie fie depășit, fie șters pentru că diferența lui devine amenințare. Empatia devine doar mecanism de autovalidare. Iar în momentul în care face asta uităm o condiție fundamentală a vieții umane: tot ce valorizăm – fericirea, libertatea, siguranța, echilibrul interior, sănătatea mintală nu pot fi cultivate separați de ceilalți. Anxietatea și depresia reflectă anxietatea și depresia colectivă. Fericirea personală este condiționată de fericirea celorlalți. Suntem la fel de fragili pe cât de fracturat este țesutul comunitar în care existăm.

Poate că empatia universală nu este o țintă realistă pentru ființa umană. Nu putem purta în noi greutatea suferinței întregii omeniri fără să ne prăbușim sub ea.

Dar dacă nu putem empatiza cu toți, atunci devine esențial să înțelegem cu cine empatizăm și de ce. Ce criterii ne ghidează selectivitatea? Ce fel de lume ne construiește empatia pe care o practicăm? Și ce fel de lume ne distruge empatia pe care o refuzăm?

Există și un alt plan al discuției: empatia nu este sinonimă cu moralitatea. Putem empatiza profund cu cineva și totuși să luăm decizii greșite din pricina acestei empatii. Sentimentul, oricât de intens, nu garantează acțiunea corectă. Uneori chiar ne poate orbi.
Empatia rămâne valoroasă, dar nu suficientă.

Poate că adevărata întrebare nu este cm să simțim mai multă empatie, ci cm să trăim intr-o lume în care să nu mai avem nevoie să alegem între a simți pentru unii și a ignora pe alții. O lume în care principiile noastre morale să fie mai puternice decât impulsurile noastre tribale, și în care respectul pentru celălalt să nu mai depindă de cât de mult seamănă el cu noi. Până atunci, conștientizarea limitelor empatiei noastre este poate primul pas sincer către o umanitate mai largă.

24/01/2026

Update. Locul s-a ocupat.

Mai este un singur loc liber la workshopul de săptămâna viitoare, „Limbajul în psihologia clinică și psihoterapie”, așa că fac o ultimă strigare în cazul în care cineva este aproape-hotărât să vină și are nevoie de un imbold în plus.

Promit să fie interesant și să învățăm împreună cm să punem întrebările care ajută clientul să facă progrese în procesul terapeutic.
Cine își dorește acest loc?

16/01/2026

Ideea de a face un grup de consiliere filosofică pe tema burnout-ului a pornit de la încercarea mea de a înțelege conceptul de contemplare.

În primul rând a înțelege ce este contemplarea, cm funcționează și apoi în ce fel ea poate fi adusă în viața noastră cotidiană, ca un remediu la capacitatea din ce în ce mai scurtă de a fi cu adevărați atenți la ceva.

Înțeleg contemplarea ca pe o conversie a privirii într-un mod care nu este activ, care nu este orientat către folosirea realității din jur sau a propriului sine pentru ceva anume. Această descriere a contemplării nu este perfectă, dar surprinde o latură importantă: există o formă de atenție care nu extrage, nu instrumentalizează, nu transformă experiența în mijloc pentru altceva.
Ceea ce mă interesează este să înțeleg cm pot oamenii să (se) exerseze în a fi prezenți într-un cadru (timp, spațiu) fără a se raporta într-o manieră utilitaristă la experiența lor. Nu doresc ca această idee să se confunde cu meditația sau cu vreo formă de mindfulness, ci doar cu exersarea unei forme de prezență care să îi ofere individului o modalitate de a fi în lume ce depășește logica productivității și a folosirii timpului într-un anume fel, prin care mereu să obțină ceva de la activitatea pe care o desfășoară.

Burnout-ul ca epuizare a sinelui

Când mă gândesc la burnout, nu mă gândesc neapărat la o stare de oboseală fizică sau mentală, sau la orice definiție psihiatrică a acestui fenomen. Urmez mai degrabă linia lui Alain Ehrenberg care, în cartea sa "The Weariness of the Self", descrie o formă de epuizare sau mai degrabă de "sfârșeală" a sinelui. Avem de-a face cu o formă de destrămare, de subțiere a sinelui care are ca una dintre cauze - nu singura, bineînțeles - această pierdere a unui anumit tip de atenție și a unui anumit fel de a fi în lume.

Ca opus al acestui tip de epuizare, înțeleg o formă de odihnă profundă, un anumit fel al individului de a reveni către sine, de a se constitui pe sine ca subiect care interacționează cu lumea, nu care se lasă absorbit, sfârtecat sau pierdut în lume. Este vorba despre refacerea unei coerențe, despre reconstrucția capacității individului de a fi un sine coerent în raport cu experiența sa.

14/01/2026

Mi-aș dori să organizez câteva întâlniri de consiliere filosofică dedicate temei burnout-ului. Mă adresez persoanelor care se confruntă cu stări de epuizare fizică sau mentală, care se simt vinovate atunci când încearcă să își ia pauză, care întâmpină dificultăți în a spune „nu” la timp sau care trăiesc cu impresia că viața a devenit o cursă contra cronometru. Aș vrea să explorăm împreună în ce fel filosofia poate fi de folos în astfel de situații.

Nu o să facem psihoterapie și nici analiza detaliată a istoriei personale, ci o să vorbim despre felul în care ne raportăm la muncă, la timp și la odihnă în societatea contemporană. Vom încerca să înțelegem cm și de ce munca a devenit o formă de „religie” modernă, precum și despre alienarea interioară, oboseala spirituală și accelerarea ritmului vieții.

Nu îmi propun să ofer promisiuni de tip „schimbă-ți viața în 7 pași”, ci o schimbare a perspectivei, astfel încât să depășim logica productivității, cea care ne modelează existența cotidiană, și să elaborăm o alternativă la acest mod de a trăi.

Dacă este cineva interesat, îmi poate scrie în comentarii, în privat sau pe e-mail la adriansocol@yahoo.com

Dacă sunt persoane interesate voi demara programul din luna februarie.

08/01/2026

Un pic de încălzire pentru cei care vor să participe la cursul Limbajul în psihoterapie (31 ianuarie-1 februarie 2026) și de inițiere pentru cei care vor să afle mai multe despre cm să îți dezvolți capacitatea de a pune întrebări în cadrul procesului psihoterapeutic.

Psihoterapia este „talking cure”, cm îi spunea Freud, deci este un spațiu al dialogului și al întrebărilor. Uneori, ele apar clar, formulate direct de la „sine”. Alteori, procesul este unul mai lent, o căutare atentă a întrebării care organizează experiența din fundal.

Să încercăm un exemplu despre cm se pot construi întrebări care să ghideze procesul terapeutic pornind de la un enunț al clientului de genul „Nu am încredere în mine”.

Pare un enunț simplu, familiar, aproape evident. Și totuși, din perspectiva limbajului și cogniției, el merită o privire mai atentă. Când gândește asta? În ce contexte? Și ce funcție are această propoziție în viața celui care o rostește?

Câteva întrebări de explorare, ghidate de Relational Frame Theory:
1. Coordonare:
Ce emoții simți atunci când apare gândul „nu am încredere în mine”? Cu ce stări, imagini sau amintiri se conectează?
2. Condițional:
În ce fel se schimbă în viața ta atunci când alegi să urmezi acest gând?
3. Comparație:
Este acest gând mai puternic în situații de expunere, evaluare sau cu miză personală?
4. Distincție:
Ce ar putea să dezvăluie acest gând „nu am încredere în mine” despre lucrurile care contează pentru tine?
5. Opoziție:
Dacă acest gând nu ar fi un obstacol, ci un semnal, ce ți-ar putea indica despre nevoile sau valorile tale?
6. Spațial(context):
În ce contexte de viață apare cel mai frecvent acest gând? Cu cine ești, ce faci, ce este în joc?
7. Temporal:
Când îți amintești că a apărut pentru prima dată acest mod de a te raporta la tine?
8. Perspectivă:
Ce s-ar schimba dacă ai ști că mulți oameni aud aceeași voce, formulată aproape identic?

Întrebări ghidate de procese (ACT):
1. Contact cu prezentul:
Este acest gând prezent chiar acum sau este reactivat de amintiri și anticipări?
2. Acceptare:
Ai putea face loc acestui gând, fără a încerca să-l schimbi sau să-l elimini?
3. Valori:
Ești dispus să acționezi în direcția a ceea ce contează pentru tine chiar și atunci când gândul „nu am încredere în mine” este prezent?
4. Defuziune:
Poți observa acest gând ca pe o propoziție produsă de minte, nu ca pe o descriere literală a realității?
5. Sine contextual:
Cine este cel care observă apariția acestui gând? Ce rămâne constant chiar și atunci când el apare?
6. Angajament:
Ce ai alege să faci, mic și concret, în momentele în care acest gând apare, dacă ai fi ghidat de valorile tale?

„Nu am încredere în mine” poate părea un verdict.
În dialogul din cabinetul de terapie, el devine o invitație: de a observa limbajul, relațiile pe care le creează și modul în care ne organizează viața, nu pentru a-l combate, ci pentru a ne recâștiga libertatea de a trăi dincolo de el.

Dacă este cineva interesat de acest curs vă rog să îmi lăsați mesaj privat sau mail la adriansocol@yahoo.com