17/04/2026
Înțelepciunea populară a păstrat în cărțile ei nescrise credința că apa este cea mai veche stihie și singura prezentă la “facerea lumei: “din început era peste tot numai apă; singur Dumnezeu și cu Dracul umblau pe deasupra” (Elena Niculiță-Voronca, ‘Datinele și credințele poporului român’, vol. 1, 1903). Dumnezeu, vrând să facă pământul, îl îndeamnă pe Drac: “Bagă-te în mare și ia pământ în numele meu”, dar Nefârtatul, răzvrătit și încăpățânat, tot lua în numele său pământ de la fundul apei și nu rămânea cu nimic pe când ajungea deasupra. Atunci, în prima zi, “Duhul lui Dumnezău Să purta deasupra apei” , iar în cea de-a treia “zise Dumnezău: “Adune-se apa cea de supt ceriu într-o adunare și să să ivească uscatul!” (Biblia de la București, 1688)
În folclor apa de izvor și de fântână este apă regeneratoare și purificatoare, lăcaș al duhurilor bune, pe care oamenii o asemănau cu o femeie, căci “la fântână mergem cu cofa și cu donița la vacă, să ne dea lapte; și fântâna are izvor, vine de apă, cm are vaca vine de lapte” (Elena Niculiță-Voronca). Apa Vie “țâșnea de lângă rădăcinile pomului vieții din paradis” (Ivan Evseev, ‘Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale’ 1994), iar în povești apare deseori “o fântână miraculoasă, vindecătoare, întremătoare a trupului și întăritoare a spiritului”.
În basmul ‘Fata babei și fata moșneagului’ (Ion Creangă, 1877), cea din urmă are de trecut, fără să știe, mai multe probe inițiatice până când ajunge la curțile Sfintei Vineri și este răsplătită pentru hărnicie și bunătate. Ea curăță “o fântână mâlită și părăsită” din care se adapă pe drumul de întoarcere acasă : “Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cm îi lacrima, dulce şi rece cm îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.”
În creștinism, Acatistul Izvorului Tămăduirilor Născătoarei de Dumnezeu este plin de laude și cântări aduse Maicii Domnului și puterii ei nemărginite de a revărsa “minuni nedeșertate” și de a spăla “patimile cele sufletești”:
“Bucură-te, izvor din care curge toată bunătatea și îndestularea de tămăduire;
Bucură-te, că din tine izvorăsc din destul facerile de bine;
Bucură-te, că tuturor le dai, celor ce cer, întărire sufletelor și sănătate trupurilor;
Bucură-te, ceea ce ești izvor de viață dătător!”
