Cabinet Psihoterapie Corina Georgescu

03/03/2025

Ce ne împiedică să le dăm dreptate celorlalți

Așa cm avem un sistem imunitar fiziologic, avem și unul psihologic. Primul are rolul de a distruge organismele străine, precum bacteriile sau virușii. Asta face și cel de-al doilea, dar la nivel psihologic: ne ajută, prin mecanisme de apărare dezvoltate în timp, să ne decurcăm în situații de stres sau când apar evenimente negative. El funcționează ca o frână împotriva anxietății, a eșecului, a oboselii psihice, a emoțiilor negative puternice în situații traumatice.
În 2005, în urma unor studii, psihologii Timothy Wilson și Daniel Gilbert explicau modul de funcționare al acestui sistem. Astfel, evenimentele negative însoțite de emoții de același fel activează P*S (psychological immune system) care, printr-o serie de procese cu funcție de adaptare, ne ajută să dăm sens evenimentelor, să ne recăpătăm controlul, stima de sine, să generăm gânduri pozitive legate de viitor și, în cele din urmă, să recuperam starea de bine sau de fericire, despre care nu mai credeam că e posibilă.
De exemplu, dacă am decis să mă mut din București la Bacău, sistemul imunitar psihologic mă va ajuta să mă conving că am luat o decizie bună. Acest sistem “știe” că nu pot trăi prea multă vreme cu neliniștea că am greșit și să rămân în același timp sănătoasă din punct de vedere psihic. De aceea, P*S mă va ajuta să cred că am ales corect și va aduce mereu argumente pentru a valida alegerea. Cum ar fi: “În Bacău e mai puțin trafic”, sau “apartamentul de acolo e mai mare”, “e mai multă liniște”, … etc), deși, eu mă mutasem acolo pentru cu toate alte motive.
Sau, dacă mă cert cu un prieten mă voi simti rău câteva zile. Atunci, sistemul meu de imunitate psihologică o să aducă în prim plan gânduri de genul "el n-a fost alături de mine în situația X", sau "a uitat că eu l-am ajutat foarte mult și s-a supărat pe mine pentru un lucru atât de mic",... etc. În acest fel, P*S mă va liniști și în curând starea de bine va fi recuperată.
Pentru a rămâne sănătoși psihic, e foarte important să credem despre noi că facem bine ceea ce facem. Dar mai trebuie ceva. Trebuie să ne reconfirmăm că suntem de partea bună a lucrurilor și că suntem rezonabili. Grupurile din care facem parte ne dau și o identitate socială. Odată cu ea, se preiau convingerile sau valorile grupului. Dacă fac parte dintr-un grup religios, sistemul imunitar psihologic mă va ajuta să cred că asta e religia dreaptă, nu o alta.
Când facem parte din grupuri aflate pe poziții opuse, psihologia noastră este aceeași. Se întâmplă însă atât la noi, cât și la ceilalți. Toți vrem să fim cei buni și să fim siguri că suntem de partea dreptății. Sistemul nostru de imunitate psihologică ne oferă acest confort. Deci, în loc să ne certăm între noi, să ne numim “proști”, “analfabeți”, “soroșiști”, “dezinformați”,... etc., ar fi mai bine să ne amintim că aceleași mecanisme ne împing pe toți spre ceea ce credem (desigur, cu excepția celor cu adevărat rău intenționați).
Astfel, poate ne-am înțelege un pic mai bine, și pe noi, și pe cei din jur.

02/12/2024

Am scris pentru Scena 9 despre emoțiile care ne despart în vremea alegerilor.

În fiecare clipă, trebuie să ne amintim că persoanele de lângă noi sunt cele mai importante. De fapt, ele au posibilitatea și dorința de a ne schimba viețile, mult mai mult decât politicienii.

26/06/2024

😁

31/05/2024

Shrinking este serialul TV despre psihoterapie care mi-a plăcut cel mai mult. Este și o comedie care a intrat în Topul meu 3 personal. Uitați-vă, o să râdeți, și poate veți observa și latura simpatică a psihoterapiei.

Sometimes you need to break down to have a breakthrough. Shrinking is streaming now on Apple TV+ https://apple.co/_ShrinkingShrinking follows a grieving ther...

24/03/2024

Problema de relație numărul 4:
Un prieten care te-a ajutat de multe ori te roagă să faci, de-a lungul unui weekend, ceva ce îi trebuie neapărat luni la serviciu. Insistă că e imposibil pentru el să se ocupe de respectiva chestiune. Tu accepți, pentru că e prietenul tău căruia îi ești deja dator.

Faci ce te roagă, durează toată ziua de sâmbătă și livrezi duminica. Apoi te sună, în aceeași zi, pe la ora 17:00, și-ți zice ceva de genul: "Băi, mă bazam pe tine să faci cm trebuie chestia asta, dar tu ai făcut-o cam prost. Aștept să o refaci." Știi și tu că, sub presiunea timpului, ai mai greșit câte ceva, dar tu crezi că poate fi folosit așa cm e.
Ce faci în situația asta?

17/03/2024

Problema de relație numărul 3:

Lucrezi și-ți place. Ai un șef cu care ai o relație bună.
Se întâmplă să treci printr-o perioadă mai dificilă în plan personal. Șeful tău știe lucrul acesta și promite că pune umărul, dându-ți niște timp liber sau ceva bani în plus. Totuși când vine momentul să facă asta, nu-și ține promisiunea, ba din contră, atitudinea lui devine rece și distantă.
Ce ar trebui să faci?

10/03/2024

Problema de relație numărul 2.
Ești mamă singură. Copilul face gripă, deci nu poate merge la grădiniță/școală, iar pentru tine e imposibil să-ți iei concediu chiar atunci.
Ai avut dintotdeauna o relație tensionată cu mama ta. Totuși, nu ai altă variantă decât să o rogi pe să vină să te ajute. Mama ta vine și se ocupă foarte bine de nepotul ei. Te simți salvată din punctul ăsta de vedere.
Totuși, după primele ore petrecute împreună, începe să te critice. Îți spune că nu te descurci, că ești incapabilă să ai grijă de propriul copil, că de-aia ești singură, că așa ai fost mereu, că ea te cunoaște de-o viață... .
Ce trebuie să faci tu, în situația asta?

28/08/2023

Am văzut "To the Bone" pe Netflix. Este un film din 2017, cu Lilly Collins și Keanu Reaves, despre o desenatoare (Ellen) suferind de anorexie nervoasă.
M-am bucurat, căci sunt puține filmele care se referă la tulburările de alimentație. Dar, deși Lilly și Keanu sunt actori buni, filmul e slab din punctul de vedere al poveștii medicale. Totul în el e vag, de la povestea din spatele bolii lui Ellen la terapia pe care psihiatrul ei o lucrează cu ea.
Totuși, există un fir foarte puternic în poveste și mai ales un moment, spre final. Încerc să nu dau spoiler. E faptul că toată lumea renunță la ea, la Ellen. Toată familia e obosită de problemele ei și renunță unul câte unul. Inclusiv mama, care-i spune pe final că, deși o iubește foarte mult, a acceptat că va muri dacă nu mănâncă.
Aceasta e o realitate cu care ne e greu să ne obișnuim, că ceilalți renunță la noi, dacă noi facem asta mai întâi, că nu există salvatori dacă nu punem umărul să fim salvați. Oricât de mult ne iubesc cei din jur, nu ne pot ajuta dacă noi nu facem nimic. Acest moment salvează filmul.
Am mai căutat apoi alte filme despre anorexie, am găsit documentare bune pe youtube despre viața cântăreței Karen Carpenter, care a murit la 32 de ani, ca urmare a anorexiei.
În rest, nimic.
Îmi pare rău că se vorbește atât de puțin despre anorexie, în vremurile în care vedem pe rețelele sociale mii de farfurii cu mâncare.

21/04/2023

Am cunoscut multe persoane cu depresie. De câteva ori m-am ridicat noaptea din pat și m-am dus la ei acasă să mă asigur că nu-și fac rău. Pentru că sinucigașul nu vrea să-și curme viața, ci suferința.
World Health Organization ne face atenți asupra faptului că pentru o sinucidere dusă până la capăt, există mai bine de 20 de tentative nereușite. La un an după o încercare de sinucidere, spune o statistică a aceleiași organizații, majoritatea celor ce au dorit să-și ia viața spun că regretă acest lucru și că n-ar mai repeta gestul.
Am scris acum un timp care sunt pașii dinaintea sinuciderii. Îi mai copiez o dată aici, citiți-i și fiți atenți la cei din jurul vostru, chiar putem face mult mai mult în afară de a ne mira când un astfel de gest e dus până la capăt.
1. Neatingerea standardelor. Ne vine foarte ușor să ne fixăm standarde nerealiste privind orice aspect al vieții, de la relațiile sociale la profesie, de la bani la fericire. Când obstacolele apar ( și ele apar mereu) în încercarea de a împlini modul de viață visat, începem să înțelegem că nu putem atinge standardele propuse.
2. Interpretarea ca eșec propriu. Dezamăgirea trăită ca urmare a neatingerii standardelor poate fi ușor pusă pe seama propriilor neputințe. Apare astfel autocritica și repulsia față de propria persoană. Apare sentimentul că suntem expuși, umiliți sau respinși de către cei din jur.
3. În această fază se fixează credința agresivă a persoanei că este inadecvată, incompetentă, respingătoare sau vinovată. Mai ales că ea se compară permanent cu un eu ideal, unul care era capabil să-și atingă obiectivele.
5. Cum e afectată o persoană care se judecă pe sine în acești termeni? Puternic negativ. Rușinea e sursa de anxietate cel mai greu de gestionat. Nu se compară, de pildă, cu anxietatea de zbor sau de întuneric. Rușinea e mereu acolo, ca o voce care spune: „E ceva greșit cu tine. Ai grijă să nu se vadă, oamenii vor râde dacă vor afla”. Vrei să scapi de vocea aia, vrei să dormi sau să iei medicație, dar să n-o mai auzi.
5. Deconstrucția cognitivă. Încercând să evite fluxul de anxietate, persoana cade într-un soi de nepăsare, considerând că oricum totul este în zadar, că nimic nu are sens, că totul e lipsit de valoare. Își limitează trăirile interioare, dar și activitățile exterioare. Renunță la ceea ce, în trecut, o motiva sau interesa. Intra cumva într-o bulă care o protejează și de durerea din trecut, și de frica de viitor.
6. Dezinhibiția față de sinucidere este și ea o consecința a deconstrucției cognitive. Apare atunci când persoana ajunge să creadă că viața însăși e lipsită de valoare.

18/01/2023

Vorbeam aseară cu o mamă al cărei fiu este dependent, la 14 ani, de jocuri pe calculator. Toți avem cu siguranță în familie sau în cercul de prieteni cel puțin un dependent, fie de alcool, fie de droguri, pornografie sau jocuri.
Suntem tentați, adesea, să punem semnul egal între adicție și distracție, să zicem că așa îi place lui să-și petreacă viața, fără să facă nimic. Uneori înțelegem că această adicție a devenit o cârjă, dar nu prea ne întrebăm de ce omul ăla a avut nevoie de una, de ce propriile lui picioare nu l-au ținut și i-a trebuit un sprijin de felul ăsta. Mai ales când dependentul e cineva foarte apropiat, soț sau fiu sau fiică, ne întrebăm de formă ce i-a lipsit, când noi știm cât de mult am muncit ca el/ ea să aibă tot ce-i trebuie?
Evident, în perspectiva asta pare doar o alegere egoistă, de om slab, incapabil să facă ceva bun pentru viața lui. Adesea îl implorăm: "Fă-o pentru mine, dacă pentru tine nu poți!" Dacă el/ ea nu o face, ne simțim respinși, devalorizați, înșelați, mințiți, așa că, obosiți și sătui, suntem tentați să-i întorcem spatele.
Voiam să spun că nu e cea mai bună atitudine. Pentru că întoarcerea spatelui nu-l ajută nici pe cel care-l întoarce, nici pe dependent. E doar o separare care mai pune un strat de presiune și durere peste toată lumea.
Ce ajută? Fac o listă scurtă cu ceea ce e absolut necesar și nu e greu deloc de oferit, dacă ne amintim că, ascunsă în dependent, este o persoană iubită.
1. Ajută enorm să se simtă acceptat și iubit în continuare: "Știu că ești mult mai mult decât această adicție și vreau să vezi și tu asta și să-i lași pe ceilalți să vadă."
2. Ajută să nu facem ca dependența lui să fie despre noi. Dependența lui nu e adresată altcuiva. Da, are consecințe asupra celorlalți uneori foarte serioase, dar dacă vrem să ajutăm, în loc de: "Eu nu mai pot așa!" trebuie spus: "Nu e despre mine, ci despre tine."
3. Ajută să înțeleagă că el, nu ceilalți, vor avea de câștigat dacă reușește să se lase. Trebuie să-i fie clare beneficiile pe care le va obține dacă se lasă, acestea nu sunt recompense de genul: " Primești un telefon nou dacă te lași", ci sunt în zona stimei de sine, a activării potențialului lui lăsat de multă vreme deoparte, a reluării pasiunilor, a lucrurilor lăsate nefăcute, a reluării activitătilor și relațiilor care-i aduceau bucurie înainte de a deveni dependent.

28/08/2022

😊

27/05/2022

Am primit azi un mesaj care sună cam așa:
"Doamnă, nu-l mai suport pe băiatul meu cel mare. Nu învață nimic, o bate pe soră-sa, se bate la școală, mie îmi răspunde continuu. L-am pedepsit, i-am luat telefonul, l-am mai și altoit din când în când. Nu știu ce să mai fac. Ajutați-mă!"
Era un mesaj mai lung, dar cam ăsta e rezumatul. E o cerere pe care am primit-o des în ultimii ani. Un copil nu ajunge să se opună tuturor pentru că așa vrea el. Părinții sunt parte serioasă din devenirea copilului. Dar părinții vor foarte rar să accepte că trebuie ca ei să se schimbe, dacă vor să se schimbe copilul.
Nu poți să te aștepți ca fiul tău să aibă prieteni, dacă tu nu ai.
Nu poți să te aștepți ca lui să-i pese de altcineva, dacă ție nu îți pasă.
Nu poți să te aștepți să se poarte empatic, dacă tu ești plin de ostilitate.
Am răspuns acestui mesaj așa: "Îmi pare rău că vă e greu! Nu este ușor cu trei copii și cu atât de puțin ajutor din exterior. Nu prea aș vrea să vă dau sfaturi, nu vă cunosc nici pe dvs și nici pe copil și chiar nu știu să vă sfătuiesc, dar, în termeni largi, cred că ați putea să-l ajutați dacă:
1. atunci când greșește ați putea să-i înțelegeți punctul de vedere;
2. ați vorbi mai mult cu el despre motivele pentru care se comportă așa și mai puțin despre comportament;
3. l-ați lăuda și încuraja când face lucruri bune;
4. chiar și atunci când greșește, ați putea să-i transmiteți că nu sunteți de acord cu comportamentul lui, dar că știți că e un copil bun și că îl iubiți.
Pentru copii e importantă atitudinea și starea de spirit a părinților. Puteți să-l ajutați mult dacă sunteți empatică, atentă la alți oameni, dacă vorbiți despre ceea ce admirați sau respectați la alții, dacă vă arătați îngrijorată și vă oferiți ajutorul sau suportul când prietenii dumneavoastră au probleme.
Un copil e ca apa, ia forma vasului, dacă trăiește într-un mediu ostil, neprietenos, devine așa, dacă i se oferă deschidere, iubire, prietenie, va fi încrezător și adaptat.
Sper să vă ajute aceste idei. Toate cele bune!"
Femeia mi-a răspuns:
"Mulțumesc pentru nimic. El face totul greșit și eu trebuie să-i suflu-n ciorbă. V-am spus c-o bate rău pe soră-sa, da? Tot pe mine dați vina? Cele bune!"