17/09/2025
𝐂â𝐧𝐝 𝐛𝐨𝐚𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞
𝐑𝐞𝐬𝐞𝐦𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐢𝐞𝐧ț𝐞𝐢 𝐚𝐟𝐞𝐜ț𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐥𝐞 î𝐧 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐨𝐭𝐞𝐫𝐚𝐩𝐢𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐭𝐢𝐯ă
Atunci când ne confruntăm cu o boală, nu trăim doar simptome sau diagnostice medicale. Fiecare dintre noi își formează idei și își creează o poveste despre ceea ce i se întâmplă. Această poveste devine parte din identitatea noastră: cm ne vedem pe noi înșine, cm credem că ne văd ceilalți și ce sperăm de la viitor.
Cercetările arată că modul în care ne povestim experiența are un impact uriaș asupra felului în care facem față bolii. De exemplu, atunci când afecțiunea este percepută doar ca o pedeapsă sau ca o înfrângere, trăim mai multă frică și lipsă de speranță. În schimb, atunci când putem găsi un sens - atunci când povestea devine una de căutare și de învățare - oamenii raportează o stare psihologică mai bună și mai multă putere de a merge înainte.
Modelul percepțiilor despre boală (Leventhal, Nerenz, & Steele, 1984) descrie felul în care oamenii își construiesc reprezentările interne despre afecțiuni. Aceste percepții includ câteva dimensiuni-cheie:
• Identitatea bolii – etichetele și simptomele pe care persoana le asociază afecțiunii.
• Consecințele percepute – impactul așteptat asupra vieții (muncă, relații, autonomie).
• Cauza percepută – factorii pe care pacientul îi consideră responsabili pentru boală (genetică, stres, stil de viață, „pedeapsă”).
• Durata percepută – credința că boala este temporară sau cronică.
• Control/durabilitate – cât de mult crede pacientul că poate controla evoluția bolii prin tratament sau comportamente de sănătate.
Aceste percepții influențează atât aderența la tratament, cât și felul în care pacientul își povestește boala (Broadbent, Petrie, Main, & Weinman, 2006).
Psihoterapia integrativă oferă un spațiu unde aceste povești pot fi spuse, ascultate și transformate. Acolo unde, inițial, poate exista un narativ al suferinței și al lipsei de control, se poate naște, treptat, un narativ al rezilienței, al grijii de sine și al recâștigării unui sens personal.
În cuvintele lui Arthur Kleinman, unul dintre cei mai importanți cercetători ai experienței bolii: „Boala este întotdeauna o poveste ce așteaptă să fie spusă și ascultată” (Kleinman, 1988).
Modelul biopsihosocial oferă un cadru complex în care factorii biologici, psihologici și sociali interacționează în modul în care o afecțiune este experimentată și gestionată (Engel, 1977). Nu este vorba doar despre simptome și tratamente medicale, ci și despre credințe, emoții, relații și context cultural. De exemplu, două persoane cu același diagnostic medical pot trăi experiențe radical diferite: una poate interpreta boala ca pe o „luptă” ce îi întărește identitatea, în timp ce alta o poate percepe ca pe o „pierdere” ireversibilă, care îi limitează viața.
În paralel, teoria constructelor personale (Kelly, 1955) subliniază că oamenii își creează permanent sensuri despre viața lor și despre experiențele pe care le trăiesc. Boala și sănătatea sunt lentile prin care individul își organizează experiența și ia decizii. Astfel, ceea ce pentru un pacient poate fi „o pedeapsă” sau „o rușine”, pentru altul poate deveni „un semnal de alarmă” sau chiar „o oportunitate de schimbare”. Aceste constructe nu sunt statice, ci pot fi regândite și transformate prin psihoterapie, oferind pacientului un spațiu în care sensurile atribuite bolii se pot flexibiliza.
Arthur Kleinman (1988) introduce distincția între disease – perspectiva medicală obiectivă – și illness – experiența subiectivă, narativă a bolii. Narativele bolii permit pacientului să-și spună propria poveste și să integreze afecțiunea în identitate. Kleinman (1988) a arătat că experiența subiectivă a bolii se organizează adesea în jurul unor tipuri recurente de povești:
• Narativul de restituire (restitution narrative) – exprimă speranța că boala va fi depășită și că individul va reveni la „normalitate”. Este frecvent întâlnit în rândul pacienților care au încredere în medicină și în tratamente.
• Narativul de haos (chaos narrative) – surprinde trăirea bolii ca pe o experiență copleșitoare, lipsită de sens și de speranță. Pacientul simte că a pierdut controlul și că povestea nu are direcție.
• Narativul de căutare (quest narrative) – reflectă procesul prin care boala devine o sursă de învățare și transformare personală. Pacientul caută un sens mai larg și reușește să integreze experiența bolii în identitate într-un mod constructiv.
Soundy, Condon, Stubbs și Roskell (2018) arată că narativele permit pacienților cu boli cronice să exprime speranță, să revendice control și să participe la propriul proces de reabilitare, reducând rezistența la schimbare comportamentală. În mod similar, Lévai și colaboratorii (2024) au constatat că pacienții care adoptă narative de tip „căutare” raportează o stare psihologică mai bună și o percepție mai pozitivă asupra tratamentului.
Identitatea poate fi rigidă sau flexibilă: rigidă atunci când pacientul se vede doar ca „bolnav” sau „victimă”, și flexibilă atunci când boala devine o parte din viață, dar nu singura.
💥Rolul psihoterapiei integrative în resemnificarea experienței bolii
Psihoterapia integrativă nu rămâne blocată într-o singură teorie. Ea are libertatea de a combina mai multe perspective – cognitivă, emoțională, narativă, somatică și relațională – pentru a răspunde complexității vieții reale a pacientului. În acest spațiu, povestea bolii nu mai este doar un șir de simptome, ci devine un drum care poate fi traversat, resemnificat și împletit cu sensuri noi.
În plan contextual, pacientul este ajutat să înțeleagă cm factorii externi – stresul financiar, instabilitatea, lipsa resurselor medicale sau stigma socială – modelează felul în care trăiește boala. Nu este doar „o problemă personală”, ci o experiență influențată de contexte multiple. Aici psihoterapia oferă un cadru de sprijin și predictibilitate.
Pe dimensiunea cognitivă, lucrul merge către identificarea gândurilor și constructelor care mențin suferința: „nu am niciun control”, „boala mă definește”, „e o pedeapsă”. Restructurarea lor nu înseamnă a nega realitatea, ci a adăuga alternative mai flexibile și mai blânde: „boala îmi arată limitele, dar și posibilitatea de a-mi rearanja prioritățile”.
În plan emoțional, spațiul terapeutic devine container pentru frică, rușine, vină, furie. Emoțiile nu mai sunt negate sau ascunse, ci validate și lucrate ca parte firească a narațiunii. Cultivarea auto-compasiunii este un element-cheie aici, pentru că pacientul învață să fie prezent cu sine, nu doar cu diagnosticul.
Dimensiunea comportamentală aduce în prim-plan obiceiurile concrete: evitările (de controale, de oameni), dar și micile pași către adaptare – programarea consulturilor, exercițiile fizice, rutinele de îngrijire zilnică. Aici se antrenează sentimentul de auto-eficacitate, adică „pot face ceva pentru mine”.
Pe nivel somatic, corpul, adesea perceput ca „trădător”, este reîntregit în experiență. Prin tehnici de respirație, mindfulness corporal sau explorări experiențiale, pacientul reînvață să fie în relație cu propriul corp, nu împotriva lui.
În plan relațional, terapia atinge legătura cu ceilalți: dinamica „sunt o povară pentru familie”, izolarea sau, la polul opus, supraprotecția celor apropiați. Se deschid aici conversații autentice despre nevoi și limite, despre cm poate fi păstrată apropierea fără a dizolva autonomia.
În fine, dimensiunea transgenerațională aduce la suprafață vocile moștenite: „boala e o rușine”, „nu te plânge niciodată”, „trebuie să înduri”. Identificarea acestor mesaje și diferențierea de ele ajută pacientul să își scrie propria poveste, separată de poverile ascunse ale familiei sau culturii.
Astfel, psihoterapia integrativă nu caută doar să reducă simptomele, ci să ofere pacientului o hartă mai bogată: un loc unde povestea inițială a bolii – marcată de pierdere și lipsă de control – poate fi reîntoarsă, treptat, într-o narațiune de sens, reziliență și reconectare cu sine.
Thea Gavril
psiholog clinician & psihoterapeut în formare - Institutul Romaân de Psihoterapie Integrativă
Referințe
Broadbent, E., Petrie, K. J., Main, J., & Weinman, J. (2006). The brief illness perception questionnaire. Journal of Psychosomatic Research, 60(6), 631–637. https://doi.org/10.1016/j.jpsychores.2005.10.020
Engel, G. L. (1977). The need for a new medical model: A challenge for biomedicine. Science, 196(4286), 129–136. https://doi.org/10.1126/science.847460
Hampson, S. E., Glasgow, R. E., & Fisher, E. B. (1990). Patient representations of diabetes and its treatment. Diabetes Care, 13(5), 596–600. https://doi.org/10.2337/diacare.13.5.596
Kelly, G. A. (1955). The psychology of personal constructs (Vols. 1–2). New York, NY: Norton.
Kleinman, A. (1988). The illness narratives: Suffering, healing, and the human condition. New York, NY: Basic Books.
Leventhal, H., Nerenz, D. R., & Steele, D. J. (1984). Illness representations and coping with health threats. In A. Baum, S. E. Taylor, & J. E. Singer (Eds.), Handbook of psychology and health (Vol. 4, pp. 219–252). Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Lévai, T., Lázár, G., Krajinovic, E., Devosa, I., Hajnal, Á., Ráthonyi, G., … Ráthonyi-Ódor, K. (2024). Examining illness narratives in the context of the postoperative psychological state: A mixed-methods study of emotion-focused illness narrative. BioPsychoSocial Medicine, 18(1), 21. https://doi.org/10.1186/s13030-024-00299-8
Soundy, A., Condon, N., Stubbs, B., & Roskell, C. (2018). Psycho-emotional content of illness narrative master plots: A systematic review and narrative synthesis. Health Psychology Review, 12(3), 219–244. https://doi.org/10.1080/17437199.2018.1488602
