24/12/2025
O poveste foarte frumoasa 💫
Pe râul Bistrița din nordul Moldovei, timp de peste patru secole, s-a desfășurat una dintre cele mai spectaculoase și periculoase meserii din România: plutăritul. Oameni care legau sute de bușteni în plute uriașe și le pilotau pe cursul tumultuos al râului, de la pădurile din munți până la orașele de la câmpie, parcurgând zeci de kilometri prin repezișuri, curbe strânse și praguri periculoase.
Nu era transport modern, nu era sigur, nu era confortabil. Dar era singura modalitate eficientă de a scoate lemnul din pădurile de munte înainte ca drumurile forestiere și camioanele să existe. Și a funcționat perfect din secolul XVI până în anii '80 ai secolului XX, când ultimele plute au făcut ultima lor călătorie pe Bistrița.
O plută tipică avea între patruzeci și o sută de bușteni, legați împreună cu legături din nuiele împletite sau frânghii groase. Lungime totală putea ajunge la peste o sută de metri, lățime de zece-cincisprezece metri, greutate de două-trei sute de tone. Era o structură masivă care plutea cu greutate pe apă, greu de controlat, imposibil de oprit odată pusă în mișcare.
Echipajul unei plute consta din cinci-șapte plutași, condusi de baci - șeful echipajului, cel mai experimentat, care stătea în față și vedea primul obstacolele. În spate era cârmuirea - doi plutași cu vâsle lungi care direcționau pluta. Pe laterale, doi-trei bărbați cu cârjace - prăjini lungi cu cârlig la capăt, folosite pentru a împinge pluta departe de maluri și stânci.
Când pluta pornește din stația de încărcare de sus de pe munte, plutașii știau că urmează zile întregi de concentrare extremă și pericol constant. Bistrița nu este râu blând - are porțiuni cu repezișuri puternice, praguri unde apa se năpustește cu viteza unui tren, curbe strânse unde curentul aruncă totul spre mal cu forță devastatoare.
"Când intri în Valea Hăghiașului," povestea Gheorghe Manea, unul dintre ultimii plutași, într-un interviu din 1989, "știi că următorii cincisprezece kilometri vor fi iadul. Apa țâșnește printre stânci, pluta se învârte ca o frunză, trebuie să reacționezi în fiecare secundă sau te spargi de maluri. Am văzut plute distruse acolo - buștenii împrăștiați pe kilometri, plutași aruncați în apă. Unii au murit. Noi, cei care am supraviețuit, am învățat fiecare piatră din acel râu, fiecare vârtej, fiecare loc periculos."
Plutașii trebuiau să cunoască râul perfect - nu din hărți, ci din memorie fizică. Știau unde sunt stâncile ascunse sub apă care puteau sparge pluta. Știau unde curentul devine brusc mai puternic, aruncând pluta într-o direcție neașteptată. Știau unde sunt vârtejurile care pot prinde pluta și o pot învârti în cerc fără control. Știau care maluri sunt sigure pentru ancorare noaptea și care sunt periculoase.
Pentru că plutașii nu făceau călătoria într-o singură zi. Parcursul complet - de exemplu, de la Vatra Dornei până la Bacău - putea dura cinci-șase zile, depinde de nivelul apei și de obstacolele întâlnite. Noaptea, pluta era ancorată la mal, legată de copaci sau piloți înfipți în pământ. Plutașii dormeau direct pe bușteni, înveliți în șube groase de lână, cu focul aprins pe un platou de piatră așezat pe bușteni pentru încălzire și gătit.
Mâncarea era simplă - mămăligă, slănină, ceapă, pâine, uneori pește prins din râu. Băutura obligatorie era țuica sau rachiul - nu pentru beție, ci pentru încălzire și curaj. Era o muncă care necesita alcool pentru a fi suportată - frigul apei, umiditatea constantă, stresul permanent al pericolului iminent.
Pericolele erau multiple și constante. Plutașii puteau cădea în apă - Bistrița era rece chiar și vara, temperatura rareori depășea 15 grade. Un om în apă putea muri de hipotermie în mai puțin de o oră. Puteau fi loviți de bușteni când pluta se rupe sau când manevrează. Puteau fi prinși între plută și stânci când pluta se lovește de maluri. Puteau fi luați de curent și înecat în repezișuri.
Și totuși, generații întregi de bărbați au ales această meserie. Pentru că plătea relativ bine - plutașii erau muncitori calificați, nu zilieri obișnuiți. Pentru că oferea libertate relativă - nu lucrai în fabrică sau la birou, ci pe râu, în natură. Și pentru că, pentru unii bărbați, pericolul însuși era atrăgător - testarea constantă a curajului, abilitatea de a supraviețui prin îndemânare și experiență.
Meseria se învăța prin ucenicie. Băieți de treisprezece-paisprezece ani erau luați ca ajutoare pe plute, făcând muncile simple - gătitul, întreținerea focului, pregătirea frânghiilor. Învățau observând, ascultând, memorând fiecare instrucțiune a baciului. După ani de ucenicie, când dovedeau că pot conduce o plută în siguranță, deveneau plutași deplini.
În perioada comunistă, plutăritul a continuat - pădurile erau exploatate intens, lemnul era necesar pentru construcții și industrie. Dar în anii '70, când au fost construite drumurile forestiere moderne și camioanele au devenit disponibile, plutăritul a devenit treptat neeconomic. Era mai rapid, mai sigur, mai ușor de programat să transporți lemnul cu camioane decât cu plute.
Ultima plută oficială pe Bistrița a fost în 1985. Bătrânii plutași s-au retras, tinerii au preferat alte meserii. Râul, cândva plin de plute în sezon, a rămas gol. Stațiile de încărcare de pe munte au fost abandonate. Hanurile unde plutașii dormeau și băteau noaptea au fost închise sau demolate.
Astăzi, pe Bistrița nu mai există plute cu lemne. Dar râul încă curge cu aceeași furie prin aceleași praguri periculoase. Stâncile care au distrus plute încă sunt acolo, ascunse sub apă. Și dacă ai noroc, în satele de pe Bistrița, mai poți găsi bătrâni care au fost plutași, care își amintesc fiecare prag, fiecare vârtej, fiecare moment de teamă și triumf.
Plutașii Bistriței nu au avut statui, nu au intrat în manualele de istorie, nu au fost glorificați în filme sau cântece populare mainstream. Dar ei au fost artera vitală a economiei forestiere românești timp de patru secole. Au transportat milioane de metri cubi de lemn care au construit case, biserici, poduri, mobilă. Au făcut o muncă pe care puțini ar fi avut curajul s-o facă, în condiții pe care puțini ar fi putut să le suporte.
Și au demonstrat ceva fundamental despre natura umană: că oamenii pot să stăpânească forțe naturale copleșitoare - curentul unui râu de munte, greutatea a sute de tone de lemn - nu prin tehnologie complexă, ci prin îndemânare, experiență, curaj și înțelegerea profundă a mediului în care lucrează.
