27/09/2018
Când inima ia foc...
Pentru a înţelege mai bine motivul pentru care oamenii de ştiinţă sunt încântaţi de noile încercări, trebuie să aflăm mai multe informaţii despre răspunsul imunologic de bază, o cascadă de evenimente declanşate atunci când corpul este supus unei traume sau unei răni. De exemplu, atunci când un deget este rănit, celulele „sentinelă” alertează sistemul imunitar cu privire la prezenţa posibilelor bacterii care ar putea pătrunde prin rană. Unele dintre aceste celule, cele mastocitare, eliberează o substanţă chimică numită histamină care determină capilarele din apropiere să devină permeabile. Astfel, mici cantităţi de plasmă încep să curgă încetinind bacteriile invadatoare şi pregătind calea pentru alţi luptători ai sistemului imunitar. Între timp, un alt grup de „sentinele” numite macrofage iniţiază un contraatac imediat şi eliberează mai multe substanţe chimice, citockinele, care intră şi ele în lupta contra bacteriilor. În scurt timp, valuri de celule imunitare inundă locul unde s-a produs rana, distrugând patogenii şi ţesuturile avariate.
Acest răspuns imunitar este întâlnit chiar şi la animale primitive precum stelele de mare. Totuşi, la organismele mai evoluate s-a dezvoltat un sistem de apărare mai precis care ajută la direcţionarea răspunsurilor şi care crează anticorpi specifici, creaţi special pentru anumite tipuri de bacterii. Acest tip de imunitate „învăţată” le permite producătorilor de medicamente să dezvolte vaccinuri împotriva bolilor precum variola şi gripa. Lucrând în tandem, sistemul imunitar înnăscut şi cel învăţat pe parcurs duc bătălii dure până reuşesc să distrugă germenii invadatori.
Cu toate acestea, problemele pot apărea atunci când, dintr-un motiv sau altul, procesul inflamator persistă şi devine cronic. În această situaţie, efectele finale sunt variate şi depind de locul în care se desfăşoară.
Printre primii care au observat implicaţiile mai largi ale inflamaţiilor au fost cardiologii care au observat legătura dintre acest mecanisme de apărare şi bolile cardiovasculare.
Când inima ia foc
Nu cu foarte mult timp în urmă, medicii considerau că atacurile de cord ţin doar de probleme precum înfundarea arterelor. De-a lungul anilor, pe pereţii arterelor coronare se depozitează grăsime. Uneori aceste depozite ajung să fie atât de mari încât să întrerupă alimentarea cu sânge într-o parte vitală din inimă. O moleculă complexă, numită LDL, aşa-numitul colesterol rău, asigură materia primă a acestor depozite. Prin urmare medicii au concluzionat că orice are un nivel crescut de colesterol rău, are un risc mare de apariţie a bolilor de inimă.
În realitate, aceasta poate fi doar o parte din explicaţie, pentru că uneori atacurile de cord apar la persoane care au niveluri normale de colesterol. Aşa se face că spre sfârşitul anilor `90, se constată că inflamaţia cronică este cea ne poate creşte de 3 ori riscul de aparţie a atacurilor de cod. Mai mult, specialiştii au observat că acestea se manifestă mai des la femei, decât la bărbaţi.
Deocamdată doctorii nu ştiu sigur cm inflamaţia poate produce dezvoltarea plăcilor de-a lungul pereţilor arteriali, dar ei au o teorie. Pe măsură ce nivelul de LDL creşte, o parte din el se înfiltrează în căptuşeala arterelor coronare unde rămâne blocat. În acel moment, macrofagele sunt alertate de prezenţa a ceva ce nu ar trebui să fie prezent în artere şi vin şi încearcă să cureţe locurile blocate de colesterol. În cazul în care semnalele de citokină încep să împingă depunerile de colesterol, în loc să le dizolve, plaga devine instabilă.
Deocamdată, cardiologii nu pot recomanda scanarea pentru observarea inflamaţiilor, dar ei susţin că cei care au un oarecare risc de apariţie a bolilor cardiovasculare ar trebui să îşi măsoare nivelul CRP, o moleculă produsă de ficat ca răspuns la un semnal inflamator.