10/10/2025
“La origine, Gestalt-terapia se dorește a fi o a doua teorie a învățării.
În mod frecvent, învățarea se realizează linear și progresiv: memorarea unui text sau accelerarea mișcărilor. Gestalt dorea să demonstreze că anumite învățări se produc brusc: descoperirea unui cub pe o suprafață plană sau profiluri și o vază pe același desen.
Dar și înțelegerea spontană a ceva ce mi se explică de cinci minute sau localizarea unui magazin într-un cartier pe care nu-l cunosc.
Contribuția cea mai importantă s-a dezvoltat însă progresiv, mai ales din punctul de vedere al Gestalt-terapiei lui Perls.
Datul sensibil (ceea ce auzim sau vedem), numit aici senzație, oferă ocazia unui număr mare de percepții diferite, în funcție de trăirea trecută sau prezentă a persoanei care primește mesajul.
Aceasta poate îmbogăți înțelegerea dintre două persoane.
Dar mesajele primite pot fi și ignorate, amplificate sau deformate de proiecțiile și transferurile receptorului, și astfel pot apărea conflicte între oameni sau chiar războaie între popoare.
Soluțiile mai mult sau mai puțin simple pe care persoanele din exterior ar putea să le propună vor rămâne ineficiente atâta timp cât protagoniștii nu reușesc să adopte un punct de vedere mai global asupra situației.
Această schimbare de perspectivă apare brusc, când acceptăm să abandonăm pozițiile anterioare pentru a privi și din punctul de vedere al celuilalt, lărgindu-ne astfel orizontul diferitelor realități posibile, pentru a ne apropia, pe cât posibil, în doi, de real.”
(André Moreau, „Viața mea aici și acum”)
Citatul lui André Moreau surprinde esența modului în care privesc și eu procesul terapeutic: o învățare care nu este lineară, ci una care apare adesea brusc, printr-o nouă perspectivă.
În cabinet, văd această dinamică zi de zi.
Spațiul terapeutic este unul al învățării diferite.
O învățare care nu urmează o rețetă, dar care topește tipare vechi și rigide, scoate la lumină resurse, adaugă un strop de încredere în oceanul de neîncredere.
Este un spațiu care creează contexte pentru asumarea responsabilității și deschide calea către adevărul interior, către nevoi ascunse, nenumite și neîmplinite, care blochează curgerea vieții.
Pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, printr-o relație terapeutică sănătoasă, reconstruim baza casei — identificând originea blocajelor și creând loc pentru ceva nou.
De aceea am încredere în modul în care se întâmplă lucrurile.
În felul onest și uman în care mă aduc pe mine în relație: uneori cu încredere, alteori cu stângăcie, alteori jucăuș, dar mereu cu intenția de a crea un spațiu de siguranță.
În cabinet, folosesc diferite instrumente terapeutice, dar acestea ar fi nefolositoare fără prezența mea.
Fără atenția la corp, fără intuiție, fără acel reglaj fin al relației și fără curiozitatea sinceră de a verifica cm este pentru celălalt.
Nu orice instrument este potrivit și nu în orice moment.
Această capacitate de adaptare și de a-mi da voie să fiu creativă am dobândit-o în mulți ani — un proces continuu de învățare, dezvățare, reînvățare.
Un proces prin care și eu, la rândul meu, am trecut prin nesiguranță, rușine, neîncredere, frică.
Și tocmai de aceea, mă mișcă profund momentele mici de transformare din cabinet:
☀️Alegerea făcută de un adolescent plin de angoase, la începutul terapiei, a unei imagini pline de speranță dintr-o carte.
☀️Alegerea de a cânta singur la handpan, acolo unde înainte erau doar frică și retragere.
🥳Sunt clipe de celebrare interioară, care ajung și la el.
☀️Sau momentul în care un client își așterne povestea folosind figurine Playmobil ori piesele simple din Poarta: atinge, observă, adresez întrebări circulare, iar imaginea se transformă.
Iar când, peste o vreme, vine cu o veste bună, chiar dacă încă îi e greu să-și recunoască contribuția, știu că balanța începe ușor să se schimbe.
Că viața începe să curgă și altfel.
Că această capacitate a noastră de adaptare creativă se deschide și crește.
Iar eu cred cu toată ființa mea în această capacitate.
Pentru că uneori, vindecarea nu înseamnă să învățăm ceva nou, ci să privim altfel ceea ce deja știm.
