http://www.catalinacainamisir.ro/

Cătălina Cainamisir - hugs, CC, Dorobanti, Bucureşti Sectorul 1 (2026)

31/12/2025

În fiecare an, la miezul nopții dintre ani, oamenii vor schimbări mari.
Eu cred că viața nu funcționează așa.

Cred că funcționează mai degrabă ca mersul.
Un pas. Apoi încă unul.

Nu poți controla tot.
Dar poți alege cm îți porți existența.
Cum ai grijă de corpul tău.
Cum muncești.
Cum îți spui adevărul.

Poți alege să nu te abandonezi.
Poți alege să nu te minți prea mult.
Poți alege să pleci atunci când știi că s-a terminat.
Poți alege să rămâi când încă mai e ceva viu.

Poate că asta e suficient pentru un an:
Să fii prezent.
Să fii consecvent.
Să fii al tău.

Iar dacă, din când în când, apare o bucurie mică — ține-o aproape.
Nu are nevoie de explicații.

Restul vine sau nu vine.
Oricum ar fi, tu rămâi.

Mulți ani de calitate! 🥂

hugs, CC

29/12/2025

Au trecut doi ani de când nu mai funcționez într-un sistem care decide pentru mine.
Și cincisprezece în care m-am pregătit să nu mai depind de unul.
Nu doar prin diplome.
Ci printr-un proces lung de asumare.

Când îți scoți viața de pe pilot automat, începe un alt fel de învățare — mai tăioasă, mai onestă, dar și mai prețioasă.
Lucrurile nu mai vin cu explicații clare.
Uneori, singurul indiciu că ești pe drumul bun e liniștea cu care te trezești dimineața.

În acești ani, câteva adevăruri s-au decantat și m-au așezat altfel în viața mea:

+ Educația nu se termină niciodată. Cât timp rămân curioasă, am de învățat - despre lume, dar mai ales despre mine.

+ Învăț de la oamenii care trăiesc, nu de la cei care doar vorbesc sau scriu. Viața e cea mai eficientă școală.

+ Acceptarea este o formă de inteligență practică. Cu cât mă opun și mă agăț mai puțin, cu atât lucrurile se așază mai firesc și cu mai puțin consum de energie.

+ Continui să construiesc chiar și fără validare imediată. Dacă la suprafață pare că nu se întâmplă nimic, nu mă opresc. Știu că lucrurile solide cresc în tăcere.

+ Oamenii contează. Energia lor îmi poate ridica calitatea vieții sau mi-o poate frânge. De aceea nu fac compromisuri aici.

+ Cele mai mari bogății sunt libertatea, liniștea interioară și bucuria cu care trăiesc. Tot restul se organizează în jurul lor, nu invers.

Ce văd clar acum e că toate aceste adevăruri m-au adus într-un loc simplu:
mai aproape de mine.

Iar din acest loc pot recunoaște, cu onestitate, că nu am ieșit dintr-un sistem.
Am ieșit din nevoia de a fi protejată de unul.

Nu mai am nevoie să știu exact unde duc drumurile.
Am nevoie doar să simt că sunt ale mele.

Ce urmează nu are nevoie de validare.
Are nevoie de aliniere.

Și, cm am învățat între timp,
când ești aliniat cu tine,
lumea potrivită te recunoaște singură.

hugs, CC

27/12/2025

Scriu asta pentru 12 oameni care simt că, din 2026, vor să facă lucrurile diferit.
Nu mai bine. DIFERIT.
Pentru ei dăruiesc 12 întâlniri unu-la-unu, gratuite, de câte o oră, online, ca un spațiu de claritate înainte de a merge mai departe.

La final de an, toată lumea face rezoluții. Le scriem, le spunem cu voce tare, le purtăm cu noi o vreme și, de cele mai multe ori, le abandonăm. Nu pentru că nu suntem serioși sau capabili, ci pentru că schimbarea nu se întâmplă atunci când nu pornește dintr-o întâlnire reală cu noi înșine.

Rezoluțiile nu țin pentru că încearcă să repare la suprafață ceva ce are nevoie, mai întâi, de claritate. Iar între Crăciun și Anul Nou, când ritmul încetinește și zgomotul se mai retrage, lipsa acestei clarități devine imposibil de ignorat: problema nu e că nu știm ce vrem, ci că nu ne cunoaștem suficient cât să putem susține ce vrem.

Autocunoașterea nu e un moft.
E baza pe care se sprijină orice schimbare reală, mai ales atunci când vrei o viață trăită mai aproape de tine, nu doar una care arată frumos sau corect din exterior. Cei care ajung aici nu caută „mai mult”, ci ceva mai adevărat.

Spun asta dintr-un loc foarte personal, pentru că sunt direct interesată de creșterea omului. Am văzut ce se schimbă atunci când oamenii sunt mai așezați în ei: nu fac zgomot, nu caută să iasă în evidență, dar modifică aerul din jur. Relațiile, deciziile, viața însăși arată altfel.

Din locul acesta vine și gestul meu. Pentru că știu cât de greu e să ajungi aici singur, dăruiesc aceste 12 întâlniri unu-la-unu, la început de 2026. Nu ca soluție, ci ca un spațiu care aduce puțină claritate.

Concret, în primul trimestru din 2026, în fiecare lună, patru oameni diferiți vor avea o ședință online de o oră, în ordinea în care își exprimă dorința. O întâlnire, fără promisiuni și fără nevoia de a demonstra nimic.

Nu este un program.
Este o ușă întredeschisă, prin care poți vedea dacă te simți suficient de în siguranță să spui ce e greu, ce e neclar sau ce nu mai vrei să cari singur.

Dacă e un „da” clar pentru tine, scrie 2026DIFERIT în comentarii.
De acolo ne auzim, simplu și firesc.

22/12/2025

”O să fie bine.” – aud des asta la oameni.
”Le așează viața, cu timpul.”

Nu, viața nu se așează cu timpul.
Doar se umple.

Se umple de mesaje.
De liste.
De „trebuie”.
De lucruri începute și neterminate.
De decizii mici, zilnice, care obosesc mai tare decât cele mari.

Fix așa trăiesc majoritatea oamenilor: funcționează, unii chiar excelează, până într-o zi în care nu mai e loc.
Nu neapărat loc în program.
Ci loc în minte. În corp. În interior.

Și atunci apar simptomele: confuzie, blocaj, anxietate, uneori deprimare.
Și nu pentru că ești „defect/ă”.
Ci pentru că ai fost suprastimulat/ă prea mult timp, fără o direcție reală de orientare.

Vestea bună este că putem opri filmul înainte să ne oprească el.
Putem să ne întoarcem la noi și să ne uităm, cu atenție, la viața noastră — mai ales la cm ne simțim în ea.

Știu, nu e simplu, durează și mai și doare.
Nu o să vă mint: așa e.
E adevărat, am trăit asta pe pielea mea și am văzut-o apoi, în forme diferite, la oamenii cu care lucrez.
Dar, la final, eu și aproape toți ceilalți am ajuns la aceeași concluzie: merită.

În fine, punând cap la cap informațiile și experiențele, distilându-le, am observat că există câteva zone în care oamenii se împotmolesc cel mai des:
EU. RELAȚII. BANI. SUCCES. SĂNĂTATE.

Așa s-a născut HARTA MEA.
Nu ca un răspuns rapid, ci ca o OPRIRE reală, necesară.
Un spațiu în care nu mai adaugi nimic.
Ci doar parcurgi, cu onestitate și curiozitate, unul câte unul, cele cinci teritorii care îți structurează viața.

HARTA MEA nu îți spune ce să faci.
Doar te ajută să vezi.
Iar când vezi clar,
următorul pas nu mai trebuie împins.
Vine.

Pentru unii, acest text e suficient.
Pentru alții, e începutul unei opriri mai profunde.
Tu, dacă simți că ar putea fi pentru tine, găsești detaliile retreatului „HARTA MEA” în comentariu. 🌟

18/12/2025

În timp ce priveam un film aseară, fără să caut nimic special, o propoziție a apărut pe ecran și a făcut ceva ce mi se întâmplă uneori: m-a oprit. Nu pentru că era spectaculoasă, ci pentru că era adevărată într-un mod imposibil de ignorat.

„Este o responsabilitate a naibii de grea să fii tu însuți.
Este mult mai ușor să fii altcineva sau să nu fii nimeni.”
— Sylvia Plath

Un adevăr spus cu o sinceritate aproape indecentă.

Pentru că, dacă suntem onești, nimeni nu ne-a promis vreodată că a fi tu va fi ușor. Doar că, pe parcurs, am început să ne amăgim că ar trebui să fie.

A fi tu însuți nu este o stare de grație.
Este o practică zilnică.
Uneori frumoasă. Alteori obositoare. De multe ori incomodă.

Pentru că, în clipa în care alegi să fii tu, renunți la adăposturi. La explicații comode. La povești despre „așa a fost contextul” sau „nu se putea altfel”. Îți dai seama că nu mai e nimeni de învinovățit și nimeni de impresionat. Ești doar tu, cu adevărul tău, cu dorințele tale reale, cu limitele tale imperfecte.

Și, desigur, e mult mai ușor să fii altcineva.
Să porți o versiune mai acceptabilă.
Sau, uneori, să te faci mic. Atât de mic încât să nu mai fii nimeni.

Dar nimeni nu vorbește despre costul acestei alegeri.
Despre oboseala care nu vine din muncă, ci din nealiniere.
Despre relațiile care funcționează, dar nu hrănesc.
Despre sentimentul ciudat că viața ta e „bună”, dar nu e a ta.

Poate pentru că a fi tu nu cere doar curaj.
Cere să lași jos cine ai fost ca să reziști.
Și să ai răbdarea să descoperi cine ești când nu mai joci niciun rol.

Așa că nu, întrebarea nu este dacă e greu să fii tu.
Este.(punct)

Întrebarea adevărată este dacă ești dispus să trăiești o viață întreagă fără să te întâlnești cu tine.

16/12/2025

După ani de lucru cu oamenii, în momentele lor de criză și mai ales în cele de confuzie, am observat un tipar clar: blocajele nu sunt abstracte. Nu sunt mari dileme despre sensul vieții. Sunt concrete și apar în aceleași zone.
Mereu.

În felul în care se raportează la EI ÎNȘIȘI.
În RELAȚIILE care nu mai hrănesc, dar sunt greu de lăsat.
În tensiunea constantă cu BANII.
În goana după un SUCCES care nu mai bucură.
În CORPUL care duce prea mult și spune prea puțin.

Și nu, nu e eșec.
E un semnal. Un moment în care Viața spune, fără dramatism, dar clar:
STOP, așa nu mai merge!

Pentru că, ghici ce, nu te pierzi dintr-o dată. Te rătăcești treptat. Când alegi ce „ar trebui” în loc de ce simți. Când faci ce e „bine” în ochii altora, nu ce e adevărat pentru tine. Când aduni rezultate, roluri și responsabilități, dar amâni întâlnirea cu tine.

Și apare un gol tăcut. Viața merge înainte, dar tu nu mai ești cu adevărat prezent în ea.
Acolo începe munca reală. Nu cu mari revelații. Ci cu întrebări simple și incomode: cine sunt eu dincolo de rolurile mele? Ce relații trăiesc din inerție? Pentru cine alerg când spun „succes”?

Din aceste observații ‒ la care se adaugă 18 ani de lucru cu mine și 10 cu alții ‒ s-a conturat HARTA MEA, un cadru clar de explorare a celor cinci teritorii fundamentale ale vieții: relația cu tine, cu ceilalți, cu banii, cu succesul și cu sănătatea.

Claritatea apare atunci când ai unde să te uiți și cu ce.
HARTA MEA este exact acest instrument de oprire și orientare.

Eu am ales ca 2026 să fie
ANUL CLARITĂȚII ✨
Pentru că, din experiență, direcția vine abia după ce vezi clar.

Iar pentru cei care vor să înceapă acest proces, până la finalul lui 2025 vor fi comunicate și toate detaliile legate de workshop(uri).

11/12/2025

Oamenii inteligenți știu că nu știu.
Oamenii proști nu știu că nu știu.
Iar în lumea de azi, această distorsiune cognitivă ridică oameni nepotriviți pe piedestal
și îi îngroapă în tăcere pe cei care chiar au ceva de oferit.

Efectul e vizibil peste tot: în corporații, în antreprenoriat, în coaching, în politică, în educație.
Cei cu cel mai puțin conținut vin cu cea mai multă ”certitudine” 😊 siguranța cu care transmit nimic).
Și ”certitudinea”, în epoca noastră, vinde.
Ridică.
Propulsează.
Împachetează prostia în succes rapid.

În același timp, oamenii care știu cu adevărat — care citesc, care studiază, care se pun la îndoială, care înțeleg complexitatea — ezită.
Nu pentru că sunt slabi.
Ci pentru că sunt conștienți. Moderați.
Nuanțați.
Și asta nu se vede bine pe o scenă care aplaudă zgomotul, nu adevărul.

Așa funcționează Efectul Dunning–Kruger:
• cei nepricepuți se supraevaluează
• cei competenți se subevaluează
• iar lumea promovează exact inversul calității

Rezultatul?
Proști cocoțați pe culmile succesului.
Oameni inteligenți deveniți invizibili.
Și o cultură întreagă care confundă volumul cu valoarea.

Și poate că aici e tragedia nespusă a lumii noastre: că mulți oameni buni au început să creadă că nu sunt suficienți.
Nu pentru că le lipsește ceva - ci pentru că sunt înconjurați de certitudinea celor care știu prea puțin ca să-și pună vreodată la îndoială propriile limite.

Dacă simți că ai tăcut prea mult, să știi că nu lipsa ta de inteligență te-a oprit.
Ci lumea care a învățat să confunde tupeul și popularitatea cu competența.

Întrebarea este:
Ce faci cu asta de acum înainte?

Te micșorezi în continuare?
Sau vii în lume așa cm ești: pregătit să contezi, nu să te scuzi.

09/12/2025

Ajungi la un punct în care nu te mai liniștesc nici reușitele, nici aplauzele, nici disciplina.
Pentru că îți lipsești tu.
Și atunci începe să aibă sens propoziția: „Devino ceea ce ești.”

Nu ceea ce așteaptă alții.
Nu ceea ce ai fost educat să fii.
Nu ceea ce ți-a spus frica să alegi.

CEEA CE EȘTI.

Dar ca să ajungi acolo, trebuie să ai curaj să te privești, nu doar să te vezi.
Să-ți auzi inima, nu doar gândurile.
Să-ți accepți chemarea, nu doar confortul.

Adevărul (trist) este că mulți oameni trăiesc ani întregi într-o versiune diluată a lor.
Într-un rol (complex, sau poate doar complicat) bine jucat, într-o viață „corectă”, într-o identitate construită din obligații și așteptări.
Și apoi se întreabă de ce se simt goi.

Chemarea nu e ceva mistic.
Nu e vocea unui destin ascuns în nori.
E ceva mult mai simplu și mult mai greu:
– e impulsul pe care îl tot ignori
– e dorința pe care o tot amâni
– e adevărul pe care îl știi, dar nu-l rostești
– e direcția care te sperie tocmai pentru că e a ta

Chemarea e vocea care spune – uneori șoptit, alteori strigând – „Asta e drumul tău.”
Și dacă o ignori, vei simți mereu un gol, chiar și în cele mai bune momente.

Pentru că nu poți trăi împlinit într-o poveste pe care nu o conții.

Viața nu e despre „menire”.
E despre potrivirea dintre tine și zilele tale.

Despre momentul în care poți spune, liniștit: „Sunt bine cu mine. Și sunt bine în viața mea.”

hugs, CC

05/12/2025

Zilele acestea m-am tot surprins întrebându-mă asta.
Grija de sine ajunge mereu la coadă, ca și cm ar fi opțională, nu vitală.

Cred că întrebarea a prins contur la My Body Architects .body.architects , unde am facilitat workshopul Tetralemma… și am respirat altfel.
E ceva în spațiul acesta — în lumină, în oameni, în felul în care e construit — care te face să încetinești, să te aduni, să-ți reamintești de tine.

Nutriție .andreeastan , Pilates Reformer , masaj…
Dar mai ales sentimentul acela rar că ești primit.
Fără grabă.
Fără presiune.

Pe bune acum:
Cum s-ar schimba viața noastră dacă am înceta să ne tratăm ca pe o nevoie amânată?

Recomand locul și serviciile lor cu toată deschiderea.
Pentru starea ta de bine.
Pentru întoarcerea ta la tine.
Pentru un „tu” care trăiește cu adevărat, nu doar funcționează.

PS: TETRALEMMA – Decizii și Daruri a fost doar începutul.
În anul care vine pregătim întâlniri dedicate relațiilor, banilor, succesului, sănătății și puterii personale.
Tot în acest spațiu primitor.
Rămâi aproape. Ce urmează merită.

hugs, CC

04/12/2025

Nimeni nu mai trăiește cu adevărat.
Asta am observat azi.
De fapt, nu doar azi.

Oamenii trec unul pe lângă altul cu aceeași grabă mecanică, cu aceeași privire care nu mai caută nimic. Și m-a lovit, aproape brutal, ideea că mulți nici nu-și dau seama când încep să respire doar ca să bifeze ziua, nu ca să o simtă.

Și atunci am înțeles că nu sunt nici răi, nici proști, nici nepăsători.
Sunt doar ocupați.
Atât de ocupați să țină totul la suprafață încât nici nu mai știu dacă mai au ceva în profunzime.
Atât de prinși în „să fie totul în regulă”, încât viața trece pe lângă ei și ei lipsesc din ea.

Ocupați cu bani.
Cu reputație.
Cu „trebuie”.
Cu frici.
Cu rutină.
Cu supraviețuire.
Ocupați… și goi.

Și știi ce e cel mai tragic?
Nu lipsa dragostei, a prietenilor sau a liniștii.
Ci faptul că nici nu-și dau seama ce pierd.
Cum esențialul, mereu simplu și mereu gratuit, se oferă în fața lor și nu-l văd.

O conversație reală.
Un apus.
Un act de bunătate.
O seară cu cineva care te vede.
O zi în care ești tu.

Dar unii nu ajung acolo niciodată, pentru că își petrec viața alergând după ceva ce oricum nu le va umple sufletul. Alergarea devine identitate.
Liniștea devine amenințare.
Viața devine o obligație.

Nu te lăsa prins în lumea lor.
În lumea în care oamenii se sting fără să ardă.
În care nu se moare brusc.
Acolo se moare încet.

hugs, CC

02/12/2025

Nu știu cm e pentru alții,
dar pentru mine finalul de an nu mai înseamnă alergătură și socoteli.
Înseamnă o respirație lungă.
Și un pic de timp în care să mă privesc pe bune.

Nu mă uit la rezultate,
mă uit la cm m-am simțit în tot ce am făcut.
La oamenii de lângă mine.
La momentele în care am fost prezentă, nu perfectă.

Asta m-a atins și weekendul ăsta:
felul în care oamenii se pot deschide
când sunt într-un spațiu unde nu trebuie să demonstreze nimic.
Când își dau voie să fie reali, chiar și pentru câteva ore.

Și mi-am dat seama din nou că lucrurile importante nu vin cu aplauze.
Vin în liniște.
În felul în care pleci acasă puțin mai clar,
puțin mai ușor,
puțin mai tu.

Nu e mare lucru la exterior,
dar în interior simți exact cât valorează.

hugs, CC 💛

27/11/2025

Trupului îi e foame.
Sufletului îi e Dor de SENS.

Trupul primește hrană în fiecare zi.
Sufletul? Îl lăsăm flămând, amânat, ignorat. Îi dăm firimituri, poate o clipă de liniște între două taskuri, poate o pauză scurtă duminica… dar niciodată ceea ce merită cu adevărat.

Știi care e foamea sufletului?

– chemarea pe care ai amânat-o ani la rând
– talentul pe care nu l-ai explorat
– conversațiile care te cresc
– creația
– adevărul tău
– viața pe care o eviți ca să nu superi pe nimeni

Cât timp ignorăm chemarea, rămânem rătăciți – ca un marinar fără busolă, plutind fără să știe ce țărm caută.

Nu trebuie să „găsești sensul vieții”.
Trebuie să te întorci în tine până ai curaj să-l vezi.

Sufletul nu urlă din senin.
Îl împingi tu acolo, cu fiecare alegere care te contrazice.

Știi foarte bine ce vrei.
Știi ce te doare.
Și știi exact ce tot amâni.

Doar că e mai ușor „să te ocupi”.
Să fii „responsabil”.
Să fii „logic”.
Să fii „adult”.

Și așa ajungi să-ți pierzi viața bucată cu bucată, sub pretextul că „ai treabă”.

Adevărul crud?
Nu lumea te consumă.
Te consumi singur, în fiecare compromis pe care îl numești „normalitate”.

Merită să te cunoști.
Pentru că doar așa încetezi să fii propriul tău dușman.
Altfel vei trăi mereu pe versiunea micșorată a ta — și o vei numi „normal”.

hugs, CC

Cătălina Cainamisir - hugs, CC

31/12/2025

29/12/2025

27/12/2025

22/12/2025

18/12/2025

16/12/2025

11/12/2025

09/12/2025

05/12/2025

04/12/2025

02/12/2025

27/11/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category