08/12/2025
NU ORICE ROSTOGOLIT PE COVOR ESTE "BATAIE".
Adulții confundă joaca zgomotoasă cu violența. Copiii aud mereu:
- „Nu vă mai bateți!”, „Ești prea agresiv!”, „Terminați acum!” – și oprim exact momentul în care copiii ÎNVAȚĂ, de fapt, să NU rănească.
Studiile despre rough-and-tumble play (joaca de hârjoneală, trântit, gâdilat, luptat „de joacă”) arată că această formă de joc îi ajută pe copii să-și regleze agresivitatea, nu să devină mai violenți.
Copiii care se joacă fizic învață să-și controleze corpul, să se oprească la timp, să citească expresiile celuilalt și să-și frâneze impulsurile.
Când doi copii se hârjonesc, se tăvălesc pe jos sau se „luptă” pe canapea, dacă e joacă, se întâmplă de fapt lucruri esențiale pentru creier:
1. invăță să se oprească la STOP. Joaca sănătoasă se termină când unul zice „gata” sau fața celuilalt arată speriată.
2. invăță să citească emoții. Sunt atenți la fața fratelui/prietenului: râde? e tensionat? îl doare?.
3. invăță autocontrol. Se provoacă, simt adrenalină, dar trebuie să se țină „sub o anumită linie” ca să nu piardă joaca și relația.
Studiile despre joaca fizică tată–copil arată că, atunci când adultul rămâne jucăuș, ferm și domină pozitiv joaca (are ultimul cuvânt, oprește la timp), copiii au mai multă capacitate de autocontrol și mai puțină agresivitate în viața de zi cu zi.
În școli, interzicerea jocului fizic are sens din motive de siguranță și responsabilitate legală: prea mulți copii, prea puțini adulți, prea multe riscuri.
Dar problema reală apare când părinții duc aceeași regulă și acasă – și copilul nu mai are NICIO arenă sigură unde să învețe să-și gestioneze forța, impulsivitatea și furia.
Când le luăm orice formă de joacă fizică, nu îi facem „mai blânzi”. Îi lăsăm fără antrenament pentru a-și regla forța și emoțiile.
Când trebuie să INTERVINA un adult (semne clare)
Nu înseamnă să lăsăm copiii „liber la haos”.
Înseamnă să știm să facem diferența între JOACĂ și PROBLEMĂ.
Intervin și opresc joaca atunci când văd că:
- nu mai râde nimeni;
- un copil arată clar speriat, rigid sau începe să plângă;
- unul spune „stop/gata” și celălalt continuă;
- nu mai există pauze, verificări („ești ok?”), ci doar descărcare;
- energia se schimbă brusc din glumă în frustrare, ton ridicat, ochi „îngustați”.
Atunci NU mai e joacă. Acolo e nevoie de adult: să oprească, să conțină emoția, să pună limite clare și să repare relația.
Nu vom învăța băieții (și fetele!) să-și controleze furia doar spunându-le „calmează-te”.
Au nevoie de SPAȚII în care să-și folosească forța, să o simtă, să o testeze și să învețe să tragă frâna ÎNAINTE să rănească.
Acasă, putem să:
- creăm timp intenționat de joacă fizică sigură: lupte pe perne, trântă „de joacă”, alergat, târâit, jocuri cu saltele;
- punem reguli foarte clare („doar pe covor”, „fără lovit în cap/burtă”, „ne oprim la STOP”);
- modelăm noi: un adult care se joacă, dar se oprește imediat ce copilul spune „gata” – acesta e cel mai puternic mesaj despre limite, respect și control.
Nu confunda fiecare rostogolit pe canapea cu violența.
Uneori, exact acolo – în joaca aceea zgomotoasă care ne enervează – copilul tău își construiește frânele interne care îl vor ajuta, ani mai târziu, să nu lovească atunci când simte furie.
Cand scriu aceste randuri, la noi in casa este un exemplu clar de joaca dura. Nu ma lasa sa-i filmez pentru a va arata un demo!!
