Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin

Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin Cabinet Individual de Psihologie Roxana Anca Macrin Dr. Psih. European Association for Integrative Psychotherapy.

Roxana-Anca Macrin(Dumitru)
Medic MG, Psihoterapeut, Coach, Trainer,
Terapeut Medicină Alternativă și Complementară. Formare profesională de bază:
Facultăți: Medicină Generală și Psihologie-Sociologie,
Masterat: Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică,
Academia de business: Cambridge International Business Academy

Specializări: Medicină Generală, Psihoterapie Integrativă, Dezvoltare Personală, Consiliere Vocațională, Medicină Alternativă și Complementară, Psihoterapie Transpersonală, Coaching, HR

Alte competențe:
Formator/Trainer, Inspector & Manager Resurse Umane, Nutriție, Diete, Stil de viață, Fitness Nutrition Diet specialist
Formare în Medicină Alternativă și Complementară (origini)
Reiki – Level I,II,III, Master (Japonia); Karuna Reiki - Level I,II (Japonia); ThetaHealing - Level Basic & Advanced DNA, Rainbow, Rhythm (USA); Bach Therapy - Terapie florală Bach - Level I,II (UK); Pneuma System Therapy - Level I,II,III,IV (Spania); Șamanism - Level I,II (Peru); Deep Memory Process - Level I,II,III,IV (UK); Respitație Holotropică - Level I,II (Germania); Constelații sistemice - Level I,II,III,IV (Germania); Tehnici de Eliberare Emoțională - EFT Level I,II (UK); Matrix Reimprinting – Advanced EFT (UK); The New Paradigm MDT - Level Basic, Advanced, 13 D Master,13 D Master Theacher (UK); Fotocitire – Level Basic (RO); Ascensionare - Level I,II (RO), Infoenergetică – Radiestezie (USA), Access Consciousness – Accesss Bars, Body Process MTVSS & Memorie Celulară (UK) Extinderea Conștiinței - Monroe Institute: Excursion & Advanced (I,II), SyncCreation (I,II,III), Gateway (I,II), Guidelines (I,II), Lifeline (I,II), Exploration 27 (I,II), Starlines 1 (I,II), Starlines 2 (I,II), Starlines Reunion (I), Timeline (I,II) (USA) și multe alte cursuri scurte (vezi CV); Eye Movement Desensitization and Reprocessing - EMDR Level I (UK). Drept de liberă practică:
RO
Medicină Generală – Colegiul Medicilor din România
Psihoterapie Integrativă - Colegiul Psihologilor din Romania
Coaching – Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Consiliere pentru Dezvoltare Personală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Formator/Trainer - Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Manager Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Inspector/Referent Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Consilier Vocațional – Ministerul Muncii și Justiției Sociale și Ministerul Educației Naționale
Competență Digitală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Competență Antreprenorială - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației

UE
Psihoterapie Integrativă - conf. Valorific cunoștințele, experiența și pasiunea mea în medicină generală, psihoterapie, coaching, training, terapii alternative și complementare, cu scopul de a sprijini oamenii în atingerea unui echilibru optim între sănătatea fizică, mintală și emoțională. Misiunea mea este să promovez extinderea conștiinței umane prin conștientizare continuă și intervenții personalizate care să creeze o transformare pozitivă și de durată, în viața fiecărui client. Consider ca înțelegerea și abordarea multidisciplinară, integrarea metodelor tradiționale de investigare și terapie dar și utilizarea noilor aparate de biotehnologie sunt importante în îndeplinirea obiectivului de prevenție, diagnoză, terapie, dezvoltare personală și profesională.

Contactul cu realitatea – indicatorul nr. 1 al sănătății mintale. Cum creștem spiritual fără să ne pierdem echilibrul?Ex...
12/02/2026

Contactul cu realitatea – indicatorul nr. 1 al sănătății mintale. Cum creștem spiritual fără să ne pierdem echilibrul?

Există o confuzie subtilă, dar periculoasă, care apare frecvent în dezvoltarea personală și spirituală: ideea că, pentru a evolua, trebuie să ne desprindem de realitate. Că dacă simți mai mult, vezi mai mult, trăiești mai profund, atunci ești „mai sus”.

Adevărul este exact pe dos.

Cel mai stabil indicator al sănătății mintale nu este cât de mult meditezi, cât de mult citești sau cât de „conectat” te simți, ci cât de bine rămâi ancorat în realitate. În viața de zi cu zi. În relații. În responsabilități. În limite. În corpul tău.

Contactul cu realitatea înseamnă, în esență, să poți face diferența între ce simți, ce gândești și ce este efectiv acolo, în fața ta.

O persoană sănătoasă psihic poate visa, poate spera, poate crede, poate avea trăiri spirituale profunde — dar în același timp știe să plătească o factură, să meargă la muncă, să accepte un „nu”, să tolereze frustrarea și să trăiască printre oameni fără să se rupă de lume.

Când acest contact începe să se slăbească, apar semnele. Și sunt mai frecvente decât ne place să credem.

Omul începe să trăiască mai mult în interpretări decât în realitate. Simbolurile devin mai importante decât faptele. Emoțiile devin „adevăr absolut”. Intuiția devine singurul argument. Iar lumea concretă începe să pară prea banală, prea grea sau prea „joasă”.

Și aici apare riscul.

Pentru că dezvoltarea spirituală autentică te face mai prezent, nu mai absent. Mai ancorat, nu mai rupt. Mai responsabil, nu mai evadat.

Când cineva pierde contactul cu realitatea, nu mai verifică. Nu mai testează. Nu mai pune sub semnul întrebării ce simte sau ce crede. Totul devine certitudine interioară. Iar certitudinile nevalidate pot aluneca ușor în distorsiuni.

Nu vorbim neapărat despre patologie gravă. Ci despre acea zonă gri în care omul începe să trăiască într-o lume interioară care îl liniștește, dar nu îl mai ajută să funcționeze.

Și atunci apare întrebarea firească: cm crești spiritual fără să o iei razna?

În primul rând, rămânând în viața reală.

Spiritualitatea sănătoasă nu te scoate din lume. Te aduce mai adânc în ea. Te face mai conștient de cm vorbești cu copilul tău. De cm îți tratezi partenerul. De cm îți faci meseria. De cm îți gestionezi banii.

Dacă „evoluția” te îndepărtează de aceste lucruri, nu este evoluție și integrare.

În al doilea rând, păstrând corpul aproape.

Corpul este ancora noastră, cea mai sigură în realitate. Somnul, foamea, oboseala, mișcarea — toate ne readuc aici și acum. O spiritualitate care ignoră corpul riscă să devină o plutire fără direcție.

În al treilea rând, verificând constant realitatea prin ceilalți.

Relațiile sunt oglinzile cele mai corecte. Dacă oamenii apropiați încep să spună că te-ai schimbat, că nu mai ești prezent, că nu mai asculți, că nu mai ești „aici”, merită să te oprești un pic. Nu ca să renunți la drumul tău, ci ca să vezi dacă nu cumva te-ai dus prea departe în interior.

În al patrulea rând, acceptând limitele.

Realitatea are limite. Timpul are limite. Corpul are limite. Oamenii au limite.

Spiritualitatea sănătoasă nu te face să negi aceste limite, ci să le accepți cu mai multă pace.

Și poate cel mai important lucru: să poți face diferența între simbol și fapt.

Faptul că visezi ceva nu înseamnă neapărat că se va întâmpla.
Faptul că simți ceva profund nu înseamnă automat că este adevăr absolut.
Faptul că trăiești o experiență intensă nu înseamnă că trebuie să îți reorganizezi viața în jurul ei.

Contactul cu realitatea înseamnă să ții ambele planuri în același timp: și interiorul și exteriorul.

Omul cu adevărat echilibrat este cel care poate medita dimineața și merge la cumpărături după-amiaza. Care poate avea trăiri profunde, dar își duce copilul la grădiniță la timp. Care poate crede în sensuri mai mari, dar își asumă responsabilitățile mici.

Sănătatea mintală nu înseamnă să nu visezi.
Înseamnă să nu te pierzi în vis.

De fapt, cel mai bun semn că evoluezi spiritual este unul simplu: devii mai stabil, mai calm, mai prezent și mai funcțional în viața reală.

Dacă devii mai confuz, mai izolat, mai rigid în credințe și mai desprins de lume, atunci nu mai e creștere. E o fugă frumos ambalată și periculoasă.

Adevărata dezvoltare nu te scoate din realitate. Te face capabil să o duci. Să o înțelegi. Și să rămâi întreg în ea.

Sunt momente în viață când știm foarte clar, la un nivel profund, că ceva nu este în regulă. O relație care doare, un jo...
12/02/2026

Sunt momente în viață când știm foarte clar, la un nivel profund, că ceva nu este în regulă. O relație care doare, un job care ne macină, o situație care ne umilește, o nedreptate repetată. Și totuși, rămânem. Ne spunem că „nu e chiar așa rău”, că „trebuie să rezistăm”, că „nu avem ce face”. Iar mintea începe să construiască explicații, justificări, povești suportabile pentru a face acceptabil ceva ce, în realitate, este de neacceptat.

Problema este că, în timp ce mintea încearcă să negocieze cu realitatea, corpul și psihicul nu pot fi păcălite la fel de ușor.

Când accepți inacceptabilul, corpul este primul care reacționează. Nu prin cuvinte, ci prin senzații. Tensiune musculară constantă, oboseală fără motiv, dureri de cap, nod în gât, stomac strâns, palpitații. Nu pentru că ești „slab”, ci pentru că organismul trăiește într-o stare continuă de alertă. El știe că ceva nu este în siguranță, chiar dacă mintea spune: „E ok, mergem mai departe.”

Psihicul reacționează și el, dar mai subtil. Apare iritabilitatea fără explicație. Scade răbdarea. Îți pierzi bucuria pentru lucrurile care altădată te încărcau. Începi să te retragi, să te închizi, să simți o oboseală emoțională greu de descris. Nu este depresie în sensul clasic, ci o uzură lentă. Ca o picătură care cade constant și sapă în tine.

În interior se produce o ruptură. O parte din tine știe adevărul: că e prea mult, că e nedrept, că doare. O altă parte te obligă să continui: „Trebuie”, „Nu am voie să renunț”, „Nu pot să plec”, „O să treacă”. Această luptă internă consumă enorm. Și cu cât durează mai mult, cu atât apar mai multe semnale.

Anxietatea este unul dintre ele. Pentru că trăiești într-o realitate pe care nu o mai poți controla și pe care nici nu o mai poți nega complet. Corpul rămâne în tensiune, iar mintea încearcă să țină echilibrul. Apar stări de tremur interior, neliniște, senzația că ceva rău urmează să se întâmple fără să știi exact ce.

Uneori apare și detașarea emoțională. Ca o formă de protecție. Începi să nu mai simți la fel de intens. Nu pentru că ți-a trecut, ci pentru că psihicul încearcă să te apere de suprasolicitare. Devii mai rece, mai mecanic, mai puțin prezent. Este modul lui de a spune: „Nu mai pot să duc atâta.”

Când mintea te obligă să accepți ce nu poți duce, apare și sentimentul de neputință. Te obișnuiești cu ideea că „asta e viața”, că „nu ai alternative”, că „așa trebuie”. Și, încet, începi să te micșorezi pe tine însuți ca să încapă situația. Renunți la dorințe, la limite, la nevoi. Te adaptezi. Dar adaptarea aceasta costă.

Pentru că, în profunzime, corpul și psihicul continuă să transmită semnale. Uneori prin epuizare, alteori prin somn agitat, alteori prin stări inexplicabile de tristețe sau gol interior. Nu te sabotează. Te avertizează.

În realitate, există o inteligență profundă în reacțiile acestea. Ele apar atunci când ai stat prea mult într-un loc în care nu mai ești bine. Când ai tăcut prea mult. Când ai înghițit prea multe lucruri. Când ai acceptat prea multe compromisuri care te-au îndepărtat de tine.

Mintea vrea stabilitate, siguranță, predictibilitate. De aceea justifică, raționalizează, amână. Corpul și psihicul vor adevăr. Vor congruență. Vor să trăiești într-un mod care nu te rupe pe dinăuntru.

De multe ori, nu plecăm din situații grele pentru că nu le vedem, ci pentru că le înțelegem prea bine. Știm ce ar însemna schimbarea. Știm ce ar trebui să pierdem. Și atunci rămânem. Dar prețul este plătit în tăcere, în fiecare zi, prin tensiune, oboseală și neliniște.

Poate cel mai important lucru este să înțelegi că aceste reacții nu sunt slăbiciuni. Sunt semnale de integritate. Sunt modul prin care o parte din tine refuză să accepte definitiv ceea ce te rănește.

Corpul nu minte. Psihicul nu minte. Doar mintea, uneori, negociază prea mult.

Succesul profesional nu schimbă doar statutul social, veniturile sau poziția într-o organizație. De multe ori, schimbă f...
12/02/2026

Succesul profesional nu schimbă doar statutul social, veniturile sau poziția într-o organizație. De multe ori, schimbă felul în care ne vedem pe noi înșine și, mai ales, felul în care îi privim pe ceilalți. Paradoxal, pentru unii oameni, drumul către performanță începe dintr-un loc fragil: o copilărie în care dragostea a fost condiționată, iar motivația a venit sub formă de comparații, critici, etichete sau chiar pedepse.

Mulți dintre managerii de astăzi au crescut cu mesaje de tipul: „Uite vecinul ce bine învață”, „Tu de ce nu poți?”, „Nu ești suficient de bun”, „Ne faci de râs”. În spatele acestor cuvinte nu era neapărat lipsa de iubire, ci un model de educație bazat pe presiune și performanță. Problema este că un copil nu traduce aceste lucruri ca fiind „stimulente”, ci ca pe dovezi că nu merită pe deplin acceptarea părinților.

Așa se formează adolescentul cu stimă de sine scăzută, cu sentimentul că trebuie să demonstreze permanent ceva. Nu crede cu adevărat în el, dar învață să lupte. Învață să muncească mai mult decât ceilalți. Învață să nu cedeze. Învață să transforme nevoia de validare într-un motor.

La un moment dat, acest adolescent devine adult. Se desprinde de familie, începe să muncească enorm și, încet, urcă. Funcții mai bune, bani mai mulți, putere, recunoaștere. Fiecare succes este, de fapt, un mesaj trimis înapoi către trecut: „Uite, sunt bun. Uite, merit. Uite, nu v-am dezamăgit.”

Doar că aici apare o schimbare subtilă. Când ajungi în vârful piramidei, începi să te identifici cu performanța ta. Dacă ani la rând ai simțit că valoarea ta depinde de rezultate, devii dependent de ele. Iar această dependență seamănă foarte mult cu narcisismul: nevoia de control, de recunoaștere, de validare, de superioritate.

Nu pentru că omul este „rău”. Ci pentru că a învățat că doar așa este văzut.

Și, fără să-și dea seama, repetă povestea. Dar într-o formă diferită.

Ca părinte, începe să le ofere copiilor lui tot ce nu a avut: siguranță materială, confort, libertate, susținere, oportunități. Le dă cu două mâini. Nu vrea să-i doară. Nu vrea să simtă lipsuri. Nu vrea să treacă prin ce a trecut el.

În același timp, însă, strecoară subtil și mesajele vechi: performanța contează, imaginea contează, poziția contează. Copilul crește într-un mediu în care i se spune că este special, că merită, că poate orice. Dar, în spate, există o presiune invizibilă: să confirme statutul familiei.

Așa se naște o generație crescută între două extreme. Copii care au primit mult, dar care au fost priviți ca o extensie a reușitei părinților. Copii validați, dar și comparați. Lăudați, dar și împinși să fie „cei mai buni”.

Iar aici apare riscul narcisismului. Nu din prea puțină iubire, ci dintr-un amestec de compensare și proiecție. Părintele care a fost rănit de lipsa de validare ajunge, fără să vrea, să-și construiască identitatea prin copilul lui. Să se vadă pe sine în reușitele lui. Să-și liniștească propriul trecut prin performanțele lui.

Cercul se închide elegant și trist în același timp.

Copilul de ieri, care muncea să fie văzut, devine adultul de azi care are nevoie să fie admirat. Iar copilul lui crește într-o lume în care i se spune constant că este special, important, destinat să reușească. Între aceste două forțe — lipsa de ieri și excesul de azi — se formează o nouă identitate.

Nu toți oamenii de succes devin narcisici. Și nu toți copiii crescuți în abundență devin centrați pe sine. Dar atunci când succesul profesional devine singura sursă de valoare personală, iar copilul devine proiectul prin care părintele își repară trecutul, granițele se subțiază.

De fapt, la bază rămâne aceeași nevoie simplă și profundă: să fim iubiți fără să fim comparați, criticați sau evaluați. Să nu mai trebuiască să demonstrăm nimic pentru a merita dragostea cuiva.

Pentru că un copil care se simte acceptat necondiționat nu va avea nevoie să devină nici salvator, nici cuceritor, nici superior. Va deveni, pur și simplu, el însuși.

Cele mai multe cupluri se despart încă iubindu-se. Pare o contradicție, dar este una dintre cele mai dureroase realități...
12/02/2026

Cele mai multe cupluri se despart încă iubindu-se. Pare o contradicție, dar este una dintre cele mai dureroase realități din viața relațională. Nu lipsa iubirii rupe, de cele mai multe ori, ci neputința de a mai trăi împreună fără să ne rănim.

Iubirea și ura sunt, psihologic vorbind, două expresii ale aceleiași legături emoționale intense. Ambele presupun implicare, atașament, energie, preocupare. Când urăști, de fapt încă ești conectat. Îți pasă. Reacționezi. Simți. În interior, persoana aceea încă ocupă spațiu.

De aceea, multe relații se termină în ceartă, în reproșuri, în tensiune continuă. Nu pentru că s-a stins iubirea, ci pentru că ea s-a transformat în frustrare, dezamăgire, neputință. Oamenii continuă să lupte tocmai pentru că încă mai speră. Dacă n-ar mai conta, n-ar mai consuma energie.

Indiferența este, de fapt, adevăratul final. Nu țipetele, nu conflictele, nu ușile trântite. Ci momentul acela rece în care nu te mai doare. Nu te mai interesează unde este celălalt, ce face, dacă suferă, dacă pleacă sau dacă rămâne. Acolo se încheie relația cu adevărat. Pentru că atunci legătura emoțională s-a consumat complet.

Când doi oameni se despart încă iubindu-se, de cele mai multe ori s-au adunat prea multe lucruri nespuse, prea multe răni mici repetate, prea multe așteptări neîmplinite. Iubirea există, dar nu mai este suficientă ca să repare. Și apare acel paradox dureros: îl iubești, dar nu mai poți trăi lângă el. Îți pasă, dar nu mai reziști. Îl vrei aproape, dar doar gândul la apropiere te obosește.

În astfel de momente, oamenii se agață de ideea că dacă există iubire, relația trebuie să continue. Dar iubirea, singură, nu este întotdeauna suficientă. O relație are nevoie și de siguranță, și de respect, și de maturitate emoțională, și de capacitatea de a repara după conflicte. Fără acestea, iubirea se erodează în timp, transformându-se în tensiune și suferință.

Adevărul crud este că poți să iubești pe cineva și, în același timp, să știi că nu mai e bine pentru tine să rămâi. Și poți să pleci plângând, nu pentru că nu mai simți nimic, ci tocmai pentru că simți prea mult.

De aceea, finalurile cele mai grele nu sunt cele în care nu mai există nimic, ci cele în care încă mai există totul… doar că nu mai funcționează. Iar când, în timp, iubirea și ura se sting deopotrivă, rămâne liniștea aceea neutră – indiferența. Ea este semnul clar că relația și-a consumat energia și că, dincolo de orice amintire, legătura emoțională s-a închis.

Ce se întâmplă când lucrăm in psihoterapie doar cu prezentul și alegem să nu intrăm deloc în trecutul clientului? Când n...
11/02/2026

Ce se întâmplă când lucrăm in psihoterapie doar cu prezentul și alegem să nu intrăm deloc în trecutul clientului? Când nu analizăm primii ani de viață, mediul în care a crescut, relația cu părinții, tipul de atașament sau bagajul emoțional moștenit?

Pentru unii, această abordare este eliberatoare. Pentru alții, este ca și cm ai încerca să repari un simptom fără să înțelegi de unde a apărut.

Adevărul este că există atât beneficii reale, cât și limite serioase.

Beneficiile unei terapii centrate pe prezent

Primul avantaj este viteza. Când nu intri în istoria personală, în copilărie, în relațiile timpurii, lucrurile devin mai pragmatice. Se lucrează pe ce simte omul acum, pe ce face acum, pe ce poate schimba imediat.

Clientul nu este dus în zone dureroase, nu este invitat să își aduca aminte de traume, nu este pus să scormonească în amintiri vechi. Pentru mulți, asta este o ușurare. Se simt mai în siguranță, mai stabili, mai puțin copleșiți.

În plus, această abordare poate fi extrem de eficientă pentru probleme punctuale: – anxietate situațională
– stres profesional
– dificultăți de organizare
– luarea deciziilor
– schimbări de comportament

Omul învață strategii, tehnici, moduri noi de reacție. Iese din cabinet cu instrumente concrete. Se simte mai capabil, mai funcțional, mai ancorat în prezent.

Uneori, asta e exact ce are nevoie. Nu fiecare om este pregătit să intre în profunzime. Nu fiecare om vrea să deschidă cutia copilăriei. Și nu fiecare problemă vine din traumă.

În astfel de situații, o terapie focalizată pe aici și acum poate aduce rezultate rapide și vizibile.

Dezavantajele unei terapii care ignoră trecutul

Problema este că simptomul este doar vârful aisbergului...

Pentru că structura psihică a omului nu se formează la 30 sau 40 de ani. Se formează în primii ani de viață. Acolo se nasc primele convingeri despre sine, despre ceilalți, despre lume. Acolo apare stilul de atașament. Acolo învățăm ce înseamnă siguranță, iubire, respingere, abandon, vinovăție.

Dacă ignorăm complet această perioadă, riscăm să tratăm doar manifestările de suprafață. Și după un timp, simptomul să se întoarcă în același fel sau unul nou.

Omul învață să-și controleze anxietatea, dar nu înțelege de ce apare.
Învață să comunice mai bine, dar nu înțelege de ce îi e teamă de apropiere.
Învață să pună limite, dar nu înțelege de ce se simte vinovat când o face.

Schimbarea devine mai mult comportamentală decât profundă.

Iar uneori, simptomul revine. Sub altă formă. În alt context.

Pentru că rădăcina a rămas neatinsă.

Primii ani de viață – fundația invizibilă

Primii 7 ani nu sunt doar o etapă. Sunt o perioadă de programare emoțională intensă.

Acolo învățăm:
– dacă suntem în siguranță sau nu
– dacă suntem iubiți sau tolerați
– dacă avem voie să fim noi înșine
– dacă emoțiile noastre contează

Modelul de atașament format atunci devine un tipar. Se repetă în relațiile de adult, chiar și când omul nu își amintește conștient de ce trăia la 3 sau 4 ani.

Un copil care a simțit că trebuie să fie perfect ca să fie acceptat va deveni, cel mai probabil, un adult hiperresponsabil.
Un copil care nu a fost ascultat va deveni un adult care nu știe să ceară.
Un copil care a trăit nesiguranță va deveni un adult vigilent, anxios, controlant.

Aceste lucruri nu dispar pentru că nu vorbim despre ele. Doar rămân mai bine ascunse.

Moștenirea emoțională din familie

Dincolo de mediul direct, mai există ceva subtil: moștenirea emoțională.

Nu ne naștem pe teren neutru. Venim într-o familie cu istorii, frici, tipare, moduri de a iubi și de a suferi. Copiii absorb starea emoțională a părinților fără să știe.

Un părinte anxios crește un copil vigilent.
Un părinte rece crește un copil care învață să nu simtă sau exact invers.
Un părinte copleșit crește un copil care devine prea devreme responsabil.

Toate aceste lucruri se duc mai departe, tăcute, dar active.

Dacă terapia nu le ia în calcul, există riscul să pară că omul „se autosabotează” fără motiv. În realitate, el doar repetă ceea ce a învățat foarte devreme.

Când este potrivită fiecare abordare

Nu există o singură cale corectă.

Sunt oameni care au nevoie de stabilitate și soluții rapide. Pentru ei, lucrul pe prezent este suficient și benefic.

Sunt alții care simt că se învârt în cerc. Schimbă comportamente, dar ajung mereu în același loc. Pentru ei, întoarcerea la rădăcină devine necesară.

Nu toți trebuie să meargă în trecut.
Dar când trecutul trăiește în prezent, el nu poate fi ignorat la nesfârșit.

Echilibrul

Poate că cea mai sănătoasă poziție nu este nici să rămâi blocat în copilărie, nici să o ignori complet.

O terapie matură face legătura:
– înțelege de unde vine omul
– îl ajută să trăiască mai bine acum

Pentru că prezentul e locul unde se întâmplă schimbarea.
Dar trecutul e locul unde s-a format omul care încearcă să se schimbe.

Iar când cele două sunt puse împreună, schimbarea devine mai profundă, mai stabilă și mai autentică.

Nu ți se pare ciudat că cea mai importantă parte din structura noastră psihică nu este, de fapt, în controlul nostru? Că...
11/02/2026

Nu ți se pare ciudat că cea mai importantă parte din structura noastră psihică nu este, de fapt, în controlul nostru? Că funcționează după alte reguli, vorbește altă limbă și reacționează înainte ca noi să apucăm măcar să ne dăm seama ce se întâmplă?

Trăim cu impresia că suntem conduși de voință, de logică, de decizie conștientă. Ne facem planuri, agende, promisiuni, liste. Spunem „de mâine mă schimb”, „de azi nu mai fac asta”, „gata, am înțeles”. Și, totuși, de atâtea ori, exact în momentul în care vrem să controlăm lucrurile, ceva din noi apasă pe frână.

Nu avem chef.
Nu mai avem energie.
Ne îmbolnăvim.
Amânăm.
Uităm.
Ne blocăm.

Și atunci apare întrebarea incomodă: cine te conduce, de fapt?

Răspunsul, deși greu de acceptat, este simplu: partea cea mai profundă din noi nu este conștientul. Este subconștientul. Iar acesta nu funcționează după logica noastră de adult.

Subconștientul nu vorbește în cuvinte. Vorbește în senzații, în emoții, în simptome, în vise, în reacții automate, în impulsuri, în oboseală, în boală, în retragere, în izbucniri. Este un limbaj simbolic, primar, corporal. Un limbaj pe care nu l-am învățat niciodată la școală, dar care ne guvernează viața din umbră.

Aici apare senzația de ciudat. Pentru că, în mod paradoxal, partea care ne protejează cel mai mult este și cea pe care o înțelegem cel mai greu.

Subconștientul nu este rațional. Nu negociază. Nu analizează. Nu face planuri pe termen lung. El funcționează pe baza unei singure misiuni: supraviețuirea emoțională.

Dacă, la un moment dat în viață, a învățat că e periculos să greșești, va crea anxietate înainte de orice pas important.
Dacă a învățat că trebuie să fii mereu responsabil ca să fii iubit, te va împinge să faci prea mult.
Dacă a învățat că oboseala nu este acceptată, te va îmbolnăvi ca să te oprească.

Nu din răutate. Din protecție.

Și totuși, pentru mintea conștientă, asta pare absurd. Pentru că noi spunem:
„Eu vreau să merg înainte.”
„Eu vreau să fiu bine.”
„Eu vreau să schimb asta.”

Dar în interior există o parte care spune:
„Nu e sigur.”
„E prea mult.”
„Oprește-te.”

Aici se naște conflictul interior.

Partea conștientă vorbește în argumente.
Partea profundă vorbește în simptome.

De aceea este atât de greu de tradus și atât de greu de modificat. Nu poți convinge subconștientul cu explicații. Nu poți să-i ții discursuri motivaționale. Nu înțelege promisiuni. Nu reacționează la „trebuie”.

El reacționează la experiență, la emoție, la siguranță, la repetiție.

Și mai este ceva esențial: această parte s-a format când eram foarte mici, într-o perioadă în care nu aveam cuvinte, dar simțeam tot. Atunci s-au creat primele asocieri, primele frici, primele mecanisme de protecție. Ele au rămas acolo, active, chiar dacă noi, ca adulți, am uitat contextul în care au apărut.

De aceea, uneori, reacționăm disproporționat.
De aceea, uneori, ne blocăm fără motiv clar.
De aceea, uneori, corpul spune „nu” când mintea spune „da”.

Nu e lipsă de voință.
Nu e slăbiciune.
E un limbaj diferit.

Și poate că cea mai mare lecție psihologică este să acceptăm asta: nu suntem în control total. Și, paradoxal, tocmai aici începe adevărata influență.

Pentru că, în momentul în care încetăm să mai forțăm și începem să ascultăm, lucrurile se schimbă.

Când înțelegi că un blocaj nu e un dușman, ci o protecție, începi să te apropii de el.
Când înțelegi că oboseala spune o poveste, nu mai lupți cu ea, o descifrezi.
Când înțelegi că o parte din tine te oprește ca să te salveze, nu o mai consideri un sabotor.

De fapt, cea mai importantă parte din structura noastră psihică nu vrea să ne strice viața. Vrea să ne țină în siguranță. Doar că folosește metode vechi, limbaj vechi și reacții automate.

Iar schimbarea nu apare atunci când încercăm să o controlăm, ci atunci când învățăm, încet, să o traducem.

Clientul în cabinet spune: „Nu mai pot așa”, dar în aceeași respirație adaugă: „Nu pot să schimb nimic.” La prima vedere...
09/02/2026

Clientul în cabinet spune: „Nu mai pot așa”, dar în aceeași respirație adaugă: „Nu pot să schimb nimic.” La prima vedere pare o contradicție. De ce ai veni la psiholog dacă nu vrei sau nu poți să schimbi nimic? În realitate, tocmai aici începe partea cea mai importantă din muncă.

Omul nu vine întotdeauna pentru schimbare. Uneori vine pentru supraviețuire.

Există o diferență uriașă între „nu vreau” și „nu pot”, iar în spatele lui „nu pot” se ascunde aproape întotdeauna o poveste profundă.

În primul rând, există nevoia de a fi văzut și auzit. Pentru mulți oameni, simplul fapt că pot spune cuiva, fără să fie judecați, ce simt, ce gândesc, ce îi doare, este deja un pas enorm. Ei nu vin ca să schimbe ceva concret. Vin ca să nu mai ducă singuri povara. Psihologul devine, pentru o perioadă, locul în care pot respira.

Apoi apare frica. Schimbarea sună bine în teorie, dar în realitate este amenințătoare. Dacă își schimbă viața, ce pierd? O relație? Un statut? Un loc de muncă? O identitate construită în ani? Mintea umană preferă un rău cunoscut în locul unui bine necunoscut. Așa că spune „nu pot”, dar de fapt spune „mi-e prea frică”.

Uneori, problema este mult mai adâncă: omul chiar nu poate în acel moment. Nu are resurse emoționale, nu are energie, nu are sprijin, nu are încredere că merită mai mult. Când cineva trăiește de ani de zile în neputință, creierul învață că orice încercare este inutilă. Apare ceea ce psihologia numește „neajutorare învățată”. Nu mai încearcă, nu pentru că nu vrea, ci pentru că este convins că nu are rost.

Mai există și beneficiile ascunse ale stării actuale. Sună dur, dar este adevărat. Uneori, suferința aduce atenție, protecție, scuze, evitarea responsabilităților, justificări pentru stagnare. Nu este ceva conștient sau manipulator. Este un mecanism psihic de adaptare. Dacă renunță la problemă, trebuie să renunțe și la ceea ce primește din ea.

Alteori, clientul nu caută schimbare, ci confirmare. Vrea să audă că are dreptate, că ceilalți sunt problema, că situația este fără ieșire. Psihologul devine un martor al durerii lui, nu un agent al transformării. În această etapă, validarea contează mai mult decât soluția.

Și mai există ceva esențial: schimbarea doare. Să te uiți cu adevărat la tine, la alegerile tale, la rănile tale, la rolul tău în propria viață, este inconfortabil. Uneori devastator. Așa că psihicul apasă frâna. Spune „nu pot”, pentru că știe că, dincolo de acel pas, este un teritoriu necunoscut.

Paradoxul este că, de cele mai multe ori, oamenii care spun că nu vor să schimbe nimic sunt deja în schimbare. Faptul că au ajuns în cabinet, că vorbesc, că revin, că își pun întrebări – toate acestea sunt mișcare. Lentă, fragilă, dar reală.

În terapie, primul pas nu este schimbarea. Este siguranța.

Omul trebuie să simtă că poate exista așa cm este, fără să fie împins, grăbit sau corectat. Când presiunea scade, apare curiozitatea. Când apare curiozitatea, apare și prima fisură în zidul lui „nu pot”.

De multe ori, „nu pot” nu înseamnă refuz.

Înseamnă:
– nu știu cum
– nu cred că merit
– mi-e frică
– sunt prea obosit
– dacă schimb, pierd ceva important
– nu am fost niciodată învățat că se poate altfel

Iar rolul psihologului nu este să împingă omul să schimbe, ci să stea lângă el până când schimbarea devine posibilă.

Pentru că, adevărul spus pe nume, fără menajamente, e acesta: nimeni nu vine la terapie de bine. Dar nici nu vine pregătit să se transforme peste noapte. Între cele două există un spațiu fragil în care omul doar încearcă să înțeleagă ce i se întâmplă.

Și uneori, pentru o vreme, asta este tot ce poate.
Iar asta este suficient ca început.

Există o vorbă care te face să te oprești o clipă din alergătura zilnică și să te uiți altfel la viață: „Coincidența est...
08/02/2026

Există o vorbă care te face să te oprești o clipă din alergătura zilnică și să te uiți altfel la viață: „Coincidența este felul în care Dumnezeu rămâne anonim.” Și, sincer, dacă stai să te gândești, parcă începe să aibă sens.

Câte lucruri din viața noastră sunt etichetate drept „întâmplări” doar pentru că nu le putem explica imediat? Te gândești la cineva și te sună. Îți apare o oportunitate exact când erai pe punctul de a renunța. Întâlnești un om într-un moment aparent banal și îți schimbă direcția vieții. Coincidență? Sau o ordine mai mare, prea subtilă ca să o prindem cu mintea?

Mintea umană are nevoie de logică, de cauză și efect, de explicații clare. Inima, în schimb, știe că există ceva mai mult. Un fir invizibil care leagă oamenii, momentele, deciziile și întâlnirile. Dar pentru că nu putem măsura acest fir, îl numim „coincidență” și mergem mai departe.

În psihologie, există un concept interesant: tendința creierului de a căuta sens. Nu suportăm haosul. Avem nevoie ca lucrurile să se lege. Dar uneori, exact când viața pare să nu mai aibă nicio direcție, apare acel moment aparent mic care schimbă totul. O conversație, o propoziție, o ușă care se închide sau una care se deschide fix la timp.

Coincidențele apar des în perioadele de tranziție. Când ești confuz, când cauți, când te doare, când te rogi fără să-ți dai seama că o faci. Atunci parcă realitatea începe să-ți răspundă în moduri neașteptate. Întâlnești oamenii potriviți, auzi exact informația de care aveai nevoie, ajungi „din întâmplare” în locul care te liniștește.

Poate că nu e nimic mistic aici. Poate că mintea noastră devine mai atentă când avem nevoie. Poate că vedem mai clar semnele care erau mereu acolo. Sau poate că există o inteligență mai mare decât noi, care lucrează în tăcere, fără să se impună, fără să se arate, fără să ceară credit.

Și atunci, cel mai elegant mod de a rămâne discret este să pară o coincidență.

E interesant că cele mai importante lucruri din viață aproape niciodată nu sunt planificate la milimetru. Nu planifici să te îndrăgostești. Nu planifici să-ți găsești sensul. Nu planifici întâlnirile care te schimbă. Ele pur și simplu se întâmplă. Și abia după ani realizezi că acele „întâmplări” au fost, de fapt, puncte de cotitură.

Coincidența mai are un rol: ne păstrează liberi. Dacă totul ar fi evident, dacă am ști clar că există o mână invizibilă care aranjează lucrurile, poate că am înceta să mai alegem, să mai căutăm, să mai creștem. Misterul ne ține vii. Ne face să punem întrebări, să sperăm, să interpretăm, să simțim.

Din punct de vedere terapeutic, oamenii care cred doar în întâmplări se simt adesea singuri într-un univers rece și impersonal. Cei care văd sens în coincidențe trăiesc cu sentimentul că viața are o direcție, chiar dacă nu o înțeleg pe deplin. Și acest lucru schimbă profund felul în care trec prin suferință.

Când crezi că totul e haos, durerea pare fără rost. Când crezi că există un sens, chiar și ascuns, începi să cauți lecția, nu doar să suporți lovitura.

Asta nu înseamnă să vezi semne peste tot sau să transformi fiecare detaliu într-o revelație cosmică. Înseamnă doar să accepți că nu controlezi totul. Și, paradoxal, exact aici apare liniștea.

Uneori, coincidența e doar coincidență. Alteori, e felul în care viața îți șoptește: „Ești pe drum.”
Fără să ridice vocea. Fără să se prezinte. Fără să semneze mesajul.

Address

Bdv. Luptătorilor, Nr. 56, Parter, Cabinetul 1, Sector 1, București
Bucureşti Sectorul 1
013307

Opening Hours

Monday 08:00 - 22:00
Tuesday 08:00 - 22:00
Wednesday 08:00 - 22:00
Thursday 08:00 - 22:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category

Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin

Iti doresti sa te simti mai bine fizic, mental, emotional sau chiar spiritual?

Este momentul sa devi constient de puterea ta interioara si actionezi in a alege ce este cel mai bine pentru tine!

Medic, Psihoterapeut Integrativ & Transpersonal, Consilier pentru Dezvoltare Personală & Profesională/Vocațională,Trainer, Antreprenor Pe parcursul intregii mele activitati educationale si profesionale, mi-am urmat pasiunea de a descoperi ce este dincolo de corpul fizic, ce este de fapt in mintea, spiritul/sufletul, nostru invatand si practicand alaturi de formatori din UK, USA, Germania, Spania, Peru, Thailanda si Romania. Am inceput sa imi insusesc o parte din cunostintele si intelegerea teoretica necesara, fiind licentiata a Facultatii de Medicina Generala UMF “Carol Davila” Bucuresti ( 6 ani), urmand apoi cursurile Facultatii de Psihologie - Soiologie a Universitatii Hyperion Bucuresti (4 ani), Formare profesionala/Specializare in Psihoterapie Integrativa (4 ani), drept de libera practica eliberat de Colegiul Psihologilor din România - cod 19017 - grad profesional: psihoterapeut autonom. La un moment dat am descoperit tehnicile acreditate international de Medicina Alternativa (Reiki, Karuna Reiki, Theta Healing, Terapie Bach, New Paradigm Multi Dimensional Transformation (MDT), Shamballa Basic si 13D, TRE (Tension & Trauma Release). In paralel am absolvit formari profesionale in Psihoterapie Transpersonala (Deep Memory Process - Regression therapy, Pneuma System Therapy - Respiratatie Holotropica, Shamanism, Curs de Vise Lucide, Emotional Freedom Techniques (EFT), Matrix Reimprinting, Hipnoza Regresiva) cursuri acreditate de Colegiul Psihologilor din Romania si/sau forumuri stiintifice internationale. Cea mai speciala perioada din viata mea a fost dezvoltarea personala, in timpul ultimilor 10 ani de participare la cursurile renumitului Institut Monroe, actualmente, fiind membra a Departamentului american de cercetare – Professional Division a Institutului Monroe (USA) si a altor organisme nationale si internationale specializate in psihoterapie si stari modificate de constiinta. Consider ca intelegerea si abordarea multidisciplinara, integrarea metodelor traditionale de investigare si terapie dar si utilizarea bio-tehnologiei este cel mai important lucru in indeplinirea obiectivului de preventie, dezvoltare personala/profesionala sau psihoterapie. FORMARE PROFESIONALA, EDUCATIE & DEZVOLTARE PERSONALA Facultatea de Medicina Generala, Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila”, Bucuresti Facultatea de Psihologie- Sociologie Universitatea Hyperion, Bucuresti Formare in Psihoterapie Integrativa, Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa, Bucuresti Drept de libera practica COPSI Psiholog cu Specialitatea Psihoterapie Integrativa, Cod de parafa 19017 Formare in Psihoterapie Transpersonala, Asociatia Romana de Psihologie Transpersoanala, Bucuresti Specializari in Medicina Alternativa New Paradigm Multi-Dimensional Transformation, Theta Healing, Reiki, Bach, EFT, Formare profesionala de Consilier pentru Dezvoltare Personala calificare in consiliere personala si profesionala, individuala si de grup Formare profesionala de Trainer

Ce se intampla in cabinetul unui psihoterapeut?