Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin

Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin Cabinet Individual de Psihologie Roxana Anca Macrin Dr. Psih. European Association for Integrative Psychotherapy.

Roxana-Anca Macrin(Dumitru)
Medic MG, Psihoterapeut, Coach, Trainer,
Terapeut Medicină Alternativă și Complementară. Formare profesională de bază:
Facultăți: Medicină Generală și Psihologie-Sociologie,
Masterat: Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică,
Academia de business: Cambridge International Business Academy

Specializări: Medicină Generală, Psihoterapie Integrativă, Dezvoltare Personală, Consiliere Vocațională, Medicină Alternativă și Complementară, Psihoterapie Transpersonală, Coaching, HR

Alte competențe:
Formator/Trainer, Inspector & Manager Resurse Umane, Nutriție, Diete, Stil de viață, Fitness Nutrition Diet specialist
Formare în Medicină Alternativă și Complementară (origini)
Reiki – Level I,II,III, Master (Japonia); Karuna Reiki - Level I,II (Japonia); ThetaHealing - Level Basic & Advanced DNA, Rainbow, Rhythm (USA); Bach Therapy - Terapie florală Bach - Level I,II (UK); Pneuma System Therapy - Level I,II,III,IV (Spania); Șamanism - Level I,II (Peru); Deep Memory Process - Level I,II,III,IV (UK); Respitație Holotropică - Level I,II (Germania); Constelații sistemice - Level I,II,III,IV (Germania); Tehnici de Eliberare Emoțională - EFT Level I,II (UK); Matrix Reimprinting – Advanced EFT (UK); The New Paradigm MDT - Level Basic, Advanced, 13 D Master,13 D Master Theacher (UK); Fotocitire – Level Basic (RO); Ascensionare - Level I,II (RO), Infoenergetică – Radiestezie (USA), Access Consciousness – Accesss Bars, Body Process MTVSS & Memorie Celulară (UK) Extinderea Conștiinței - Monroe Institute: Excursion & Advanced (I,II), SyncCreation (I,II,III), Gateway (I,II), Guidelines (I,II), Lifeline (I,II), Exploration 27 (I,II), Starlines 1 (I,II), Starlines 2 (I,II), Starlines Reunion (I), Timeline (I,II) (USA) și multe alte cursuri scurte (vezi CV); Eye Movement Desensitization and Reprocessing - EMDR Level I (UK). Drept de liberă practică:
RO
Medicină Generală – Colegiul Medicilor din România
Psihoterapie Integrativă - Colegiul Psihologilor din Romania
Coaching – Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Consiliere pentru Dezvoltare Personală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Formator/Trainer - Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Manager Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Inspector/Referent Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Consilier Vocațional – Ministerul Muncii și Justiției Sociale și Ministerul Educației Naționale
Competență Digitală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Competență Antreprenorială - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației

UE
Psihoterapie Integrativă - conf. Valorific cunoștințele, experiența și pasiunea mea în medicină generală, psihoterapie, coaching, training, terapii alternative și complementare, cu scopul de a sprijini oamenii în atingerea unui echilibru optim între sănătatea fizică, mintală și emoțională. Misiunea mea este să promovez extinderea conștiinței umane prin conștientizare continuă și intervenții personalizate care să creeze o transformare pozitivă și de durată, în viața fiecărui client. Consider ca înțelegerea și abordarea multidisciplinară, integrarea metodelor tradiționale de investigare și terapie dar și utilizarea noilor aparate de biotehnologie sunt importante în îndeplinirea obiectivului de prevenție, diagnoză, terapie, dezvoltare personală și profesională.

Reglarea emoțională este dependentă de calitatea somnuluiReglarea emoțională nu începe în terapie, în autocontrol sau în...
29/12/2025

Reglarea emoțională este dependentă de calitatea somnului

Reglarea emoțională nu începe în terapie, în autocontrol sau în voință. Începe în somn. Sau, mai corect spus, începe cu lipsa lui. Pentru că un creier obosit nu reglează, ci reacționează. Nu procesează emoții, ci le amplifică. Nu integrează experiențe, ci le fragmentează.

Somnul este principalul mecanism natural prin care creierul își resetează sistemele emoționale. În timpul somnului profund și al somnului REM, creierul procesează experiențele zilei, reduce încărcătura emoțională a amintirilor și reasamblează informația într-o formă mai puțin amenințătoare. Când acest proces este întrerupt sau insuficient, emoțiile rămân brute, nefiltrate.

De aceea, după nopți proaste, lucruri mărunte devin copleșitoare. Nu pentru că problema ar fi mai mare, ci pentru că sistemul nervos este deja suprasolicitat. Cortexul prefrontal, responsabil de autocontrol, perspectivă și reglare, își reduce activitatea. În același timp, amigdala, centrul reacțiilor emoționale intense, devine hiperactivă. Rezultatul este o stare de iritabilitate, impulsivitate, sensibilitate excesivă sau anxietate aparent „fără motiv”.

Un om privat de somn nu are acces complet la resursele sale psihologice. Poate fi inteligent, empatic, matur, dar aceste calități devin greu accesibile. Nu pentru că au dispărut, ci pentru că creierul nu mai are energia necesară să le folosească. Reglarea emoțională nu este un act de caracter, ci un proces neurofiziologic dependent de odihnă.

Somnul insuficient afectează și modul în care interpretăm realitatea. Crește tendința de a vedea amenințări acolo unde nu sunt, de a interpreta greșit intențiile celorlalți, de a reacționa defensiv. În relații, acest lucru este devastator. Conflictele escaladează mai rapid, empatia scade, iar toleranța la frustrare se prăbușește. Nu pentru că relația ar fi mai proastă, ci pentru că somnul este mai prost.

Mai mult, lipsa somnului afectează capacitatea de a procesa emoții dificile precum tristețea, furia sau frica. Aceste emoții nu dispar dacă nu dormim. Dimpotrivă, rămân active, neprocesate, și se exprimă prin tensiune corporală, reacții exagerate, plâns aparent nejustificat sau retragere emoțională. De aici apar frecvent simptomele de epuizare emoțională, burnout sau chiar stări depresive.

Este important de înțeles că nu există reglare emoțională stabilă într-un corp epuizat. Tehnicile psihologice pot ajuta, dar au limite clare atunci când somnul este cronic deficitar. Un sistem nervos obosit nu poate fi „convins” să se calmeze prin rațiune. Are nevoie de refacere biologică.

Somnul de calitate nu înseamnă doar număr de ore, ci continuitate, profunzime și ritm. Culcatul târziu, fragmentarea somnului, expunerea excesivă la ecrane sau stresul constant mențin creierul într-o stare de alertă care împiedică procesele reale de reglare emoțională. Fără aceste procese, orice emoție devine mai greu de gestionat.

De aceea, una dintre cele mai subestimate intervenții psihologice este îmbunătățirea somnului. Nu ca soluție magică, ci ca fundament. Fără somn, nu există echilibru emoțional durabil. Există doar efort, compensare și autocontrol forțat.

Reglarea emoțională nu înseamnă să nu simți. Înseamnă să poți simți fără să fii copleșit. Iar această capacitate se reconstruiește noapte de noapte, în somn. Când somnul lipsește, emoțiile preiau conducerea. Când somnul este bun, mintea își recapătă rolul.

Cum știi că inteligența ta te ține captiv și nu te protejează cm crezi tu ca ar fi normal să facă Inteligența devine o ...
29/12/2025

Cum știi că inteligența ta te ține captiv și nu te protejează cm crezi tu ca ar fi normal să facă

Inteligența devine o capcană în momentul în care începe să lucreze împotriva ta. Nu când nu vezi realitatea, ci când o vezi foarte clar și totuși rămâi. Când înțelegi perfect ce nu funcționează, dar continui să explici, să analizezi, să mai acorzi timp. Atunci inteligența nu mai este un aliat, ci o formă sofisticată de amânare.

Primul semn este că îți petreci mai mult timp gândindu-te la relație decât trăind-o. Mintea ta este mereu ocupată: ce a vrut să spună, de ce a reacționat așa, cm ai fi putut formula mai bine, ce strategie ar funcționa data viitoare. Relația devine un proiect mental continuu. Dacă ar fi sănătoasă, nu ar consuma atâta energie cognitivă. O relație bună se simte, nu se rezolvă la nesfârșit.

Un alt semn este că îți explici constant de ce nu e chiar atât de rău. Observi clar momentele dureroase, dar le minimalizezi imediat prin context, intenții, circumstanțe. Spui că nu e despre tine, că e obosit, că are traume, că nu știe mai mult. Inteligența ta construiește argumente solide pentru a rămâne, în loc să îți valideze experiența emoțională. Acolo unde ar fi nevoie de o limită, pui o explicație.

Când inteligența te ține captiv, începi să îți suspectezi propriile emoții. Te întrebi dacă nu exagerezi, dacă nu ești prea sensibil, dacă nu interpretezi greșit. Îți cenzurezi reacțiile pentru că nu par suficient de „logice”. Emoția devine un martor nesigur, iar rațiunea preia controlul total. Doar că emoțiile ignorate nu dispar. Se adună.

Mai apare și ideea că dacă tu pleci, ai eșuat. Pentru oamenii inteligenți, plecarea nu este doar o decizie, ci o concluzie despre sine. Dacă nu ai reușit să faci lucrurile să funcționeze, înseamnă că nu ai fost suficient de răbdător, de bun, de matur. Astfel, rămânerea devine o dovadă de valoare personală. Inteligența se transformă în orgoliu mascat.

Un semn clar este că tu evoluezi, dar relația nu. Citești, te cunoști mai bine, comunici mai clar, îți reglezi reacțiile. Și totuși, dinamica rămâne aceeași. Doar tu ești mai adaptat. Când creșterea este unilaterală, inteligența ta te ajută să suporți mai bine ceva ce ar fi trebuit să refuzi.

Inteligența te ține captiv și atunci când confunzi speranța cu realismul. Vezi potențialul, nu realitatea. Te îndrăgostești de ce ar putea fi, nu de ce este. Mintea ta creează scenarii viitoare care justifică prezentul dureros. Dar o relație nu se trăiește în viitor. Se trăiește acum.

Momentul de cotitură apare când realizezi că știi tot ce e de știut. Nu mai există informații lipsă. Nu mai există explicații noi. Doar repetare. Când ajungi acolo și încă rămâi, nu mai este vorba despre inteligență. Este vorba despre frică: frica de pierdere, de singurătate, de necunoscut, de a admite că ceva nu este pentru tine.

Inteligența reală începe în momentul în care încetezi să te mai explici și începi să te respecți. Când accepți că a înțelege nu te obligă să rămâi. Că empatia nu presupune sacrificiu de sine. Că plecarea nu este un eșec, ci uneori cea mai matură decizie posibilă.

O relație sănătoasă nu cere să fii mereu mai deștept ca durerea ta. Îți cere să fii sincer cu ea. Iar dacă inteligența ta te ține pe loc, poate e momentul să lași pentru o clipă analiza și să asculți ce știi deja.

De ce oamenii inteligenți rămân mai mult timp în relații disfuncționaleExistă o idee larg răspândită că inteligența te p...
29/12/2025

De ce oamenii inteligenți rămân mai mult timp în relații disfuncționale

Există o idee larg răspândită că inteligența te protejează de alegeri proaste în viața personală. În realitate, lucrurile stau adesea invers. Oamenii inteligenți, analitici, empatici rămân frecvent mai mult timp în relații disfuncționale decât cei mai simpli emoțional. Nu pentru că nu văd problema, ci pentru că o văd prea bine.

Primul mecanism este supraanalizarea. O persoană inteligentă caută sens, explicații, cauze. Nu reacționează impulsiv, ci încearcă să înțeleagă. Când partenerul rănește, mintea începe imediat să caute motive: copilăria lui, traumele lui, stresul, fricile, contextul. Comportamentul dureros nu este luat ca un semnal de alarmă, ci ca un puzzle care trebuie rezolvat. Iar cât timp încerci să înțelegi, nu pleci.

Apoi intervine empatia. Oamenii inteligenți emoțional pot vedea suferința din spatele comportamentului toxic. Ei nu văd doar ce li se face, ci și de ce li se face. Și aici apare confuzia periculoasă dintre înțelegere și toleranță. Empatia ajunge să fie folosită împotriva lor. Se spun fraze precum „știu că nu e vina lui”, „nu o face intenționat”, „dacă aș fi mai răbdător, ar fi altfel”. Relația nu mai este evaluată după cm te simți în ea, ci după cât de bine explici ce se întâmplă.

Un alt factor este investiția cognitivă și emoțională. Oamenii inteligenți investesc mult. Timp, energie, gândire, resurse. Când au investit mult într-o relație, apare rezistența la pierdere. Mintea spune: „nu se poate să fi greșit atât de mult”, „nu are sens să renunț acum”, „am muncit prea mult ca să plec”. Astfel, inteligența devine un instrument de justificare a rămânerii, nu de protecție.

Mai există și iluzia controlului. Oamenii inteligenți sunt obișnuiți să rezolve probleme. Când ceva nu funcționează, caută soluții. În relații disfuncționale, acest reflex este periculos. Partenerul devine un „proiect”, nu un adult responsabil. Se încearcă explicații mai bune, comunicare mai clară, mai multă răbdare, mai multă adaptare. Doar că relațiile nu se repară prin inteligența unuia singur. Când doar unul trage, relația nu evoluează, doar se prelungește suferința.

Un motiv profund este identitatea construită pe a fi „cel matur”, „cel înțelegător”, „cel care nu renunță ușor”. Pentru un om inteligent, a pleca poate fi perceput inconștient ca un eșec personal. „Dacă eu, care înțeleg atât de bine oamenii, nu pot face asta să funcționeze, atunci cine poate?” Astfel, rămânerea devine o formă de validare a propriei valori.

În final, există frica de a admite adevărul simplu: că unele relații nu se repară, indiferent cât de mult înțelegi. Oamenii inteligenți preferă adesea explicațiile complexe adevărului dureros. Este mai ușor să spui „relația e complicată” decât „relația e greșită pentru mine”. Este mai confortabil să analizezi decât să pierzi.

Paradoxul este acesta: inteligența te ajută să vezi problema, dar nu te ajută automat să pleci. Plecarea nu este un act de inteligență, ci un act de limită. Iar limita nu vine din analiză, ci din respectul față de tine.

O relație sănătoasă nu are nevoie să fie explicată în permanență. Se simte. Iar când trebuie să o justifici constant, inteligența nu te mai ajută. Te ține pe loc.

Trăiești cu impresia că viața ta afectivă a tras frâna de mână și nu înțelegi de ce. Nu pentru că nu ar exista oameni no...
28/12/2025

Trăiești cu impresia că viața ta afectivă a tras frâna de mână și nu înțelegi de ce. Nu pentru că nu ar exista oameni noi, ocazii sau șanse, ci pentru că ceva din tine a rămas blocat într-un timp care nu mai există.

Relația s-a terminat demult. Poate de mult prea mult timp ca să mai fie „normal” să doară așa. Și totuși, tu continui să revii acolo. Nu la persoana respectivă, ci la tine cel de atunci. La omul care a fost rănit, respins, umilit sau abandonat. Paradoxal, durerea a devenit singura legătură rămasă. Singurul fir care te mai leagă de acea poveste.

Nu pentru că mai speri, ci pentru că plecarea ar însemna să renunți la tot ce a fost. Iar asta pare, inconștient, mai înfricoșător decât suferința însăși.

Așa apare doliul emoțional: locul celuilalt rămâne ocupat. Nu de om, ci de rană. Nimeni nu mai poate intra acolo. Nu pentru că nu ar fi cineva potrivit, ci pentru că spațiul este păzit cu înverșunare. Durerea devine identitate. Devine dovada că a contat, că a existat, că nu a fost „degeaba”.

Între timp, viața se mișcă. Oamenii vin și pleacă. Tu rămâi, însă, cu ochii ațintiți spre trecut, reluând aceeași poveste la nesfârșit, ca un film cunoscut pe de rost, dar de care nu te poți desprinde. Viitorul nu mai are unde să se așeze. E blocat de ceea ce refuzi să lași jos.

Vinovăția este aruncată în toate direcțiile: circumstanțe, oameni, ghinion, lume, vremuri. Orice explicație este bună, atâta timp cât justifică imobilitatea. Pentru că a rămâne acolo pare, pe moment, mai sigur decât a merge înainte fără garanții.

Cei din jur încearcă să te scoată de acolo. Te enervează. Îți par lipsiți de empatie. Cum adică „să mergi mai departe”? Nu văd cât de greu e? Nu înțeleg cât de adâncă e durerea? Adevărul e că fiecare mână întinsă este respinsă, pentru că salvarea ar însemna să renunți la rolul pe care l-ai construit în jurul suferinței.

Și timpul trece. Iar durerea, apărată cu atâta loialitate, începe să pară singurul lucru stabil din viața ta. Ajungeți să conviețuiți. Să vă confirmați reciproc. Tu o protejezi, ea te ține pe loc.

Ieșirea din doliul emoțional nu se face prin înțelegere intelectuală, ci prin mișcare. Prin acțiuni mici, aproape banale. Azi ieși din casă. Mâine schimbi un drum. Poi mâine vorbești cu cineva nou. La un moment dat, accepți ajutorul fără să-l mai respingi din reflex. Încerci ceva ce nu are legătură cu trecutul tău.

Renunți, încet, la rolul de victimă și permiți altora să te vadă așa cm ești acum, nu așa cm ai fost rănit.

Sub toate straturile de durere, există încă ceva viu. O inimă care bate. A ta. Nu a murit, doar a fost acoperită. Dacă o asculți, nu te va duce înapoi. Te va conduce spre un loc diferit. Un loc unde durerea nu mai este centrul vieții tale, ci doar o amintire care nu te mai definește.

Și da, dincolo de ea, există din nou viață.

Cu ce educație morală iese copilul din familie?Copilul nu iese din familie cu educația morală pe care părinții spun că o...
28/12/2025

Cu ce educație morală iese copilul din familie?

Copilul nu iese din familie cu educația morală pe care părinții spun că o oferă, ca în sistemele institutionalizate, ci cu educația morală pe care o trăiește zilnic. Nu cu discursuri, nu cu intenții bune, nu cu valori afișate frumos, ci cu realitatea concretă în care a crescut.

Moralitatea nu se predă. Se absoarbe.

Copilul învață ce este bine și ce este rău NU din ce i se explică, ci din ce vede, simte și experimentează în propria familie. Din cm vorbesc adulții între ei, din cm se rezolvă conflictele, din ce se tolerează și din ce se sancționează. Din ce este normalizat.

Primul lucru pe care îl preia este modelul de relație. Dacă într-o familie comunicarea este respectuoasă, chiar și în conflict, copilul învață că diferențele se pot gestiona fără umilință sau violență. Dacă vede ironie, dispreț, tăceri punitive, țipete sau frică, acestea devin reperele lui morale. Nu pentru că vrea, ci pentru că asta înseamnă „acasă”.

Apoi apare relația cu adevărul. În unele familii, adevărul este important chiar dacă doare. În altele, se minte „ca să fie liniște”, se ascund lucruri, se trișează puțin, se ocolește responsabilitatea. Copilul învață rapid dacă onestitatea este o valoare reală sau doar un cuvânt frumos folosit selectiv. Și își va construi propria moralitate pe acest model: fie una internă, fie una adaptativă și negociabilă.

Responsabilitatea este un alt pilon major. Dacă părinții își asumă greșelile, repară, cer scuze și acceptă consecințele, copilul dezvoltă o conștiință morală autentică. Dacă, dimpotrivă, vina este mereu a altcuiva – a școlii, a societății, a copilului, a „lumii” – atunci copilul învață că responsabilitatea este opțională, iar moralitatea devine un instrument de conveniență.

Empatia se formează sau nu se formează tot acasă. Dacă emoțiile copilului sunt recunoscute, conținute și validate, el va putea la rândul lui să fie empatic. Dacă emoțiile sunt ridiculizate, negate sau pedepsite („nu mai plânge”, „nu mai exagera”, „n-ai de ce”), copilul nu va deveni moral, ci fie dur, fie rupt de propriile emoții. Fără empatie, nu există moralitate, ci doar frică de pedeapsă sau nevoie de control.

Limitele sunt esențiale. O familie fără limite clare nu produce copii „liberi”, ci copii confuzi. Limitele coerente, ferme și aplicate fără violență construiesc structura internă a copilului. Ele îl ajută să înțeleagă că există consecințe, că nu totul este permis și că respectul nu este negociabil. Fără limite, moralitatea nu se dezvoltă, ci este înlocuită de haos sau de adaptare oportunistă.

La final, copilul preia valorile reale ale familiei, nu pe cele declarative. Nu ce se spune că este important, ci ce este cu adevărat prioritar: imaginea, banii, statutul, controlul sau, dimpotrivă, respectul, corectitudinea, grija față de celălalt. Copiii simt imediat discrepanța dintre discurs și realitate. Nu pot fi păcăliți.

De aceea, copiii ies din familie fie cu o busolă morală internă, fie cu frică de autoritate, fie cu confuzie morală – acel „merge și așa” –, fie cu strategii de supraviețuire. Școala poate corecta unele lucruri. Societatea poate influența. Dar nucleul moral se formează în familie.

Nu în liceu.
Nu pe internet.
Nu din predici.

Ci acolo unde copilul a învățat, pentru prima dată, ce înseamnă să fii om.

Cea mai mare lipsă cu care ies copiii noștri din liceu este educația moralăCopiii noștri ies din liceu cu diplome, medii...
28/12/2025

Cea mai mare lipsă cu care ies copiii noștri din liceu este educația morală

Copiii noștri ies din liceu cu diplome, medii, portofolii, uneori chiar cu performanțe academice reale.
Dar ies dezorientați moral.

Știu formule, știu date istorice, știu să reproducă informație.
Nu știu însă:
- ce e corect și ce nu, când nimeni nu se uită
- cm să spună „nu” fără vinovăție
- ce înseamnă responsabilitatea personală
- unde se termină libertatea lor și unde începe libertatea celuilalt
- cm arată caracterul, nu doar succesul

Școala formează minți, nu caractere

Sistemul educațional actual este axat aproape exclusiv pe:
- performanță cognitivă
- competiție
- conformare
- rezultate măsurabile

Educația morală este tratată fie superficial, fie deloc.
Este considerată:
„treaba părinților”
„subiect sensibil”
„depășită”
sau, și mai grav, confundată cu moralismul rigid

Dar educația morală nu înseamnă predici.
Înseamnă structură internă.

Ce înseamnă, de fapt, educație morală

Educația morală nu înseamnă să spui copilului „așa e bine”.
Înseamnă să îl înveți:
- consecința faptelor, nu evitarea pedepsei
- empatia, nu doar toleranța declarativă
- asumarea greșelilor, nu justificarea lor
- respectul pentru limite – ale lui și ale altora
- diferența dintre valoare personală și validare externă

Un copil fără educație morală nu devine „liber”.
Devine confuz.

Ce se întâmplă când lipsește educația morală

Vedem rezultatele deja, la scară largă:
- adolescenți cu drepturi, dar fără responsabilități
- tineri care confundă libertatea cu lipsa limitelor
- intoleranță mascată în „opinii personale”
- relații construite pe interes, nu pe valori
- anxietate crescută, pentru că fără repere interne nu există siguranță

Când nu ai un cod intern, ești mereu la mâna contextului.
Asta nu e autonomie. E vulnerabilitate.

De ce părinții nu mai pot compensa singuri

Mulți părinți încearcă.
Dar realitatea este dură: copilul petrece ani întregi într-un sistem care:
- nu discută etica deciziilor
- nu cultivă caracterul
- nu modelează responsabilitatea socială
- nu învață ce înseamnă puterea, respectul, limitele

Școala nu mai este un spațiu formator de oameni.
Este un spațiu de livrare de conținut.

Educația morală nu îngrădește. Structurează.

Un copil educat moral:
- nu este supus
- nu este „cuminte” forțat
- nu este rigid

Este:
- mai sigur pe el
- mai coerent intern
- mai greu de manipulat
- mai capabil să spună „asta nu e pentru mine”
- mai pregătit pentru viața reală, nu doar pentru examene

Ce ar trebui să învățăm copiii înainte să iasă din liceu

Nu încă o materie.
Ci câteva adevăruri fundamentale:
- libertatea vine cu consecințe
- caracterul se vede când pierzi, nu când câștigi
- nu tot ce poți face este și bine să faci
- valoarea ta nu depinde de like-uri, note sau statut
- respectul nu se negociază
- puterea fără etică distruge

Fără aceste repere, educația rămâne incompletă.
Iar societatea plătește nota de plată mai târziu: în relații, în muncă, în sănătate ...

Când terapia nu mai e terapie, ci o formă elegantă de evitareExistă oameni care vorbesc impecabil despre traumele lor.Le...
28/12/2025

Când terapia nu mai e terapie, ci o formă elegantă de evitare

Există oameni care vorbesc impecabil despre traumele lor.
Le numesc corect. Le explică logic. Le leagă de copilărie, de părinți, de atașament, de nervul vag, de inconștient.
Știu termenii. Știu mecanismele. Știu „de ce sunt așa”.

Și totuși… nimic nu se schimbă.

Aceasta nu mai este terapie.
Este o formă rafinată de evitare.

Când înțelegerea devine o barieră

Un paradox inconfortabil:
pentru unii oameni, a înțelege devine o metodă de a nu simți.

Discuțiile sunt coerente, calme, inteligente. Emoțiile sunt explicate, nu trăite.
Durerea e povestită ca un documentar, nu ca o experiență vie.

Acești oameni nu fug de terapie.
O folosesc.
O folosesc pentru:
- a nu plânge cu adevărat
- a nu se enerva cu adevărat
-.a nu pune limite reale
- a nu pleca din relații distructive
- a nu risca schimbarea

Terapia devine un spațiu sigur… în care nimic nu se mișcă.

Vorbitul despre traumă nu este procesarea traumei

Să fie foarte clar:
a vorbi despre traumă nu înseamnă automat că o procesezi.

Trauma se procesează atunci când:
- corpul este implicat
- emoția este tolerată, nu explicată
- apare disconfort real
- apar reacții autentice (furie, tristețe, frică, rușine)
- se schimbă comportamente, nu doar narațiuni

Dacă după luni sau ani de „lucru cu tine”:
- alegi aceiași parteneri indisponibili
- rămâi în aceleași dinamici de putere
- spui aceleași povești, cu aceleași concluzii
- ești la fel de blocat, doar mai „conștient”
- atunci nu e vindecare.
E circularitate psihologică.

Insight-ul fără acțiune este autoamăgire

Un adevăr greu de înghițit:
insight-ul singur nu vindecă nimic.

Poți să înțelegi perfect de ce:
- tolerezi lipsa de respect
- te abandonezi pe tine
- eviți conflictele
- îți reprimi nevoile

Dacă nu faci nimic diferit, înțelegerea devine o scuză elegantă.

„Sunt așa pentru că…”
„Am rana de…”
„Știu de unde vine…”

Da. Și?
Ce faci diferit mâine?

Spiritualizarea durerii – cea mai populară evitare

Un capitol aparte: spiritualizarea.

Când durerea este îmbrăcată în:
„acceptare”
„lecții karmice”
„totul se întâmplă cu un scop”
„nu mai sunt atașat(ă)”
„am evoluat peste asta”

dar în realitate:
- nu spui ce te doare
- nu pui limite
- nu pleci
- nu confrunți
- nu alegi

Aceasta nu e evoluție.
Este anestezie emoțională cu vocabular frumos.

Cum îți dai seama că terapia a devenit evitare

Câteva semne clare:
- vorbești mult despre emoții, dar le simți puțin
- ești foarte „calm”, dar corpul e tensionat
- înțelegi tot, dar nu schimbi nimic
- te simți „mai bine” doar în cabinet, nu în viața reală
-.eviți conflictele reale, dar le analizezi la nesfârșit
- ai o identitate construită în jurul rănilor tale

Când terapia îți confirmă cine ești, dar nu te transformă, ceva nu funcționează.

Terapia adevărată nu este confortabilă

Terapia reală:
- zguduie
- irită
- scoate la suprafață rezistențe
- te pune în fața responsabilității
- te obligă să renunți la beneficii secundare

Vindecarea presupune pierderi:
- pierzi rolul de victimă
- pierzi scuzele
- pierzi poveștile care te explică, dar te țin blocat
- pierzi atașamentele care îți confirmă rana

Și da, uneori pierzi oameni.

Întrebarea care contează cu adevărat

Nu este: „De ce sunt așa?”

Ci: „Ce aleg diferit, chiar dacă mi-e frică?”

Pentru că acolo începe terapia. Nu în explicații. Ci în decizii.

Traumele transgeneraționale, tulburarea de personalitate borderline și adicțiileCe arată dovezile psihologice și neurobi...
27/12/2025

Traumele transgeneraționale, tulburarea de personalitate borderline și adicțiile

Ce arată dovezile psihologice și neurobiologice

Cercetările din ultimele decenii arată tot mai clar că traumele psihologice nu se opresc la individul care le-a trăit. Ele pot fi transmise din generație în generație și pot contribui semnificativ la vulnerabilitatea pentru tulburarea de personalitate borderline (BPD) și pentru diverse forme de adicție. Această transmitere are loc prin mecanisme psihologice, relaționale, neurobiologice și epigenetice.

Important: vorbim despre factori de risc, nu despre o condamnare inevitabilă.

1. Ce sunt traumele transgeneraționale – definiție bazată pe cercetare

Traumele transgeneraționale sunt experiențe extreme și neprocesate emoțional (războaie, abuzuri, pierderi masive, sărăcie severă, migrație forțată, dictaturi, foamete) trăite de părinți sau bunici și transmise indirect copiilor, chiar și în absența expunerii directe la eveniment.

Studiile arată că transmiterea se face prin:
- stiluri de atașament disfuncționale (Bowlby; Main & Hesse)
- dificultăți de reglare emoțională ale părinților (Fonagy et al.)
- mesaje inconștiente și climat emoțional familial
- modificări epigenetice ale răspunsului la stres (Yehuda et al.)

Copilul poate „moșteni”:
- hipervigilența
- frica difuză
- rușinea
- disocierea
chiar dacă nu a trăit trauma inițială.

2. Legătura dintre traumele transgeneraționale și BPD

a) Atașamentul dezorganizat – factor central în BPD

Meta-analizele arată o prevalență crescută a atașamentului dezorganizat la persoanele cu BPD.

Părinții traumatizați pot fi:
- emoțional imprevizibili (uneori apropiați, alteori retrași)
- copleșiți de propriile trăiri
- sperianți sau speriați, fără intenție
- invalidanți emoțional

Consecințe pentru copil:
- frică intensă de abandon
- dificultăți majore în reglarea emoțiilor
- identitate instabilă

Acestea sunt trăsături nucleare ale BPD, nu simple coincidențe.

b) Invalidarea emoțională transmisă între generații

Marsha Linehan, autoarea modelului biosocial al BPD, subliniază rolul mediilor invalidante.

Mesaje frecvente în familii traumatizate:
„Nu e mare lucru”
„Nu mai exagera”
„Trebuie să fii tare”
„Nu vorbim despre asta”

Copilul nu învață:
- să-și recunoască emoțiile
- să le regleze/ autoregleze
- să ceară sprijin

Rezultatul este un sistem emoțional hiperreactiv, asociat cu:
- impulsivitate
- furie intensă
- sentiment cronic de gol interior

c) Rușinea și vinovăția ca moștenire psihologică

Traumele colective și familiale generează frecvent rușine transgenerațională.

Mesajul implicit devine:
„Este ceva fundamental greșit cu mine”
„Nu merit iubire”
„Trebuie să plătesc”

În BPD, acest nucleu se exprimă prin:
-.auto-sabotaj
- relații distructive
-auto-vătămare
- oscilații între idealizare și devalorizare

3. Traumele transgeneraționale și adicțiile

a) Adicția ca formă de reglare emoțională

Cercetările arată că persoanele cu istoric traumatic au o capacitate redusă de autoreglare emoțională.

Dacă părinții nu au putut calma emoțional copilul:
- sistemul nervos rămâne hiperactiv
- calmarea internă nu se dezvoltă

La adult, adicția devine o soluție rapidă pentru:
- anxietate
- gol interior
- disforie
- durere emoțională

Substanțele sau comportamentele adictive nu „creează” problema, ci o maschează temporar.

b) Modelarea inconștientă a evitării

Chiar și în absența consumului direct, multe familii traumatizate folosesc:
- muncă excesivă
- control rigid
- evitare emoțională
- disociere

Copilul învață implicit: „Durerea nu se simte, se evită.”

Adicția devine astfel o strategie de supraviețuire învățată, nu o slăbiciune morală.

c) Neurobiologia traumei și vulnerabilitatea la dependență

Trauma cronică, inclusiv cea transgenerațională:
- dereglează axa hipotalamo–hipofizo–adrenală
- crește nivelul bazal de stres
- modifică sistemele dopaminergice

Studiile arată că aceste modificări cresc:
- sensibilitatea la recompensă
- riscul de dependență rapidă
- dificultatea de a tolera disconfortul emoțional

4. De ce BPD și adicțiile coexistă frecvent

Pentru că ambele sunt:
- strategii de adaptare
- răspunsuri la haos emoțional timpuriu
- încercări de a gestiona durerea neintegrată

Simplificat:
BPD gestionează relațiile

Adicția gestionează emoțiile

Ambele încearcă să repare ceva ce s-a rupt foarte devreme.

5. Ce ajută în procesul de vindecare – susținut de dovezi

Abordările cu eficiență demonstrată includ:
- terapii centrate pe traumă și atașament
- intervenții somatice și de reglare a sistemului nervos
- conștientizarea istoriei familiale (genogramă)
- ruperea ciclului de rușine, tăcere și auto-învinovățire

Vindecarea nu înseamnă ștergerea trecutului, ci integrarea lui.

Concluzie clară, fără ocolișuri

BPD și adicțiile nu apar din „defecte de caracter”.
Ele sunt expresii ale unor sisteme nervoase și relaționale care au învățat să supraviețuiască într-un mediu nesigur.

A înțelege acest lucru nu scuză comportamentele distructive, dar le face tratabile.

Există oameni care te tratează neadecvat? Există oameni care te ignoră, te folosesc, te minimizează sau îți încalcă lim...
27/12/2025

Există oameni care te tratează neadecvat? Există oameni care te ignoră, te folosesc, te minimizează sau îți încalcă limitele fără jenă.

Întrebarea cu adevărat incomodă este:
tu cm îi tratezi pe alții atunci când ai putere, confort sau control?

Psihologia ne spune ceva important

Felul în care cineva îi tratează pe cei de care are nevoie spune puțin.
Felul în care îi tratează pe cei de care nu are nevoie spune tot.

Numeroase studii din psihologia socială arată că oamenii își dezvăluie valorile reale nu în relații simetrice, ci în cele asimetrice:
- cu subordonați
- cu parteneri vulnerabili
- cu copiii
- cu oameni care nu pot oferi nimic imediat în schimb

Acolo se vede caracterul. Nu în discurs, nu în intenții declarate.

De ce tolerăm tratamentul neadecvat?

Mulți oameni suportă comportamente toxice nu pentru că „nu știu”, ci pentru că:
- se tem de conflict (nu le place conflicul)
- confundă empatia cu autoanularea
- speră că, dacă vor fi suficient de buni/ drăguți, vor fi tratați mai bine

Problema este că lipsa limitelor nu educă pe nimeni. Doar învață pe celălalt cât de departe poate merge.

Dar tu ce faci când ești tu „sus”?

Aici apare oglinda.

Când:
- cineva greșește față de tine
- cineva este mai lent, mai slab, mai confuz
- cineva depinde de tine emoțional sau profesional

tu:
- devii condescendent?
- te retragi fără explicații?
- folosești ironia, tăcerea sau superioritatea?

Pentru că exact acolo se vede dacă ești diferit sau doar rănit într-o altă formă.

Maturitatea relațională nu înseamnă perfecțiune

Înseamnă:
- să corectezi fără a umili
- să pui limite fără a pedepsi
- să pleci fără a distruge

Oamenii maturi emoțional nu rănesc „pentru că pot”.
Știu că puterea fără conștiință este doar o altă formă de abuz, mai bine mascată.

Concluzia?

Da, există oameni care te tratează neadecvat.
Dar dacă vrei să trăiești într-o lume cu mai mult respect, nu e suficient să ceri tratament corect.

Trebuie să-l și practici și când ești: obosit, nervos, în avantaj.

Pentru că nu suntem definiți de cm reacționăm când suntem răniți,
ci de cm ne purtăm când am putea răni și alegem să nu o facem.

Asta este adevărata diferență.

Ești doar taker sau ești giver? Există oameni care iau. Există oameni care dau.Problema apare când cineva doar ia, dar a...
27/12/2025

Ești doar taker sau ești giver? Există oameni care iau. Există oameni care dau.
Problema apare când cineva doar ia, dar are pretenția să fie tratat ca și cm ar oferi mult.

În relații, prietenii, familie, muncă sau chiar terapie, acest dezechilibru nu rămâne niciodată fără consecințe.

Ce înseamnă, concret, să fii taker?

Un taker:
- primește atenție, timp, energie, sprijin
- cere înțelegere, răbdare, empatie
- se simte îndreptățit la efortul celuilalt
dar:
- oferă minim
- dispare când e greu
- se retrage când i se cere reciprocitate

De multe ori, takerul nu se percepe ca fiind egoist. Se vede ca fiind „ocupat”, „obosit”, „într-o perioadă grea”, " te alinți/ vrei atenție/ poți și singura" Doar că perioada grea nu se mai termină niciodată, iar ceilalți ajung epuizați.

Ce spune psihologia?

Studiile din psihologia relațională arată clar că relațiile sănătoase funcționează pe principiul reciprocității, nu al egalității matematice, ci al echilibrului perceput.

Adam Grant, psiholog organizațional (Wharton), descrie trei tipologii:
1. Givers – oferă mai mult decât primesc
2. Takers – primesc mai mult decât oferă
3. Matchers – caută echilibru

Paradoxal, pe termen lung, giversii sănătoși și matchersii sunt cei care construiesc relații stabile, iar takerii ajung izolați, chiar dacă inițial par avantajați.

De ce devii taker?

Nu, nu întotdeauna din răutate.

De multe ori, takerul:
- a crescut într-un mediu în care nevoile lui au fost ignorate
- confundă nevoia cu dreptul
- a învățat că trebuie „să se salveze” cu orice preț

Problema este că trauma explică un comportament, dar nu îl justifică la nesfârșit.

Cum arată un giver sănătos (atenție: nu un salvator)

Un giver sănătos:
- oferă, dar știe să spună „nu”
- nu se anulează pentru ceilalți
- observă când dă prea mult și se oprește

Un giver nesănătos:
- dă până se epuizează
- speră că va fi ales, văzut, iubit
- tolerează takeri mult peste limită

Aici apare dinamica toxică: giverul obosit și takerul nemulțumit.

Întrebarea incomodă

Când a fost ultima dată când:
- ai întrebat sincer „ce pot face pentru tine?”
- ai fost prezent fără să ceri nimic în schimb
- ai oferit timp, nu doar vorbe

Dacă răspunsul este „nu mai știu”, e un semn.

Concluzia ?

Dacă doar iei, vei rămâne singur, chiar dacă temporar ești înconjurat de oameni.
Dacă doar dai, vei ajunge epuizat, chiar dacă ești apreciat.

Relațiile sănătoase nu se bazează pe sacrificiu unilateral, ci pe schimb viu, uman, imperfect, dar real.

Așadar, întrebarea nu este dacă ești giver sau taker.
Ci dacă știi să fii ambele, la momentul potrivit.

Pentru că maturitatea relațională începe exact aici.

Address

Bdv. Luptătorilor, Nr. 56, Parter, Cabinetul 1, Sector 1, București
Bucureşti Sectorul 1
013307

Opening Hours

Monday 08:00 - 22:00
Tuesday 08:00 - 22:00
Wednesday 08:00 - 22:00
Thursday 08:00 - 22:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category

Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin

Iti doresti sa te simti mai bine fizic, mental, emotional sau chiar spiritual?

Este momentul sa devi constient de puterea ta interioara si actionezi in a alege ce este cel mai bine pentru tine!

Medic, Psihoterapeut Integrativ & Transpersonal, Consilier pentru Dezvoltare Personală & Profesională/Vocațională,Trainer, Antreprenor Pe parcursul intregii mele activitati educationale si profesionale, mi-am urmat pasiunea de a descoperi ce este dincolo de corpul fizic, ce este de fapt in mintea, spiritul/sufletul, nostru invatand si practicand alaturi de formatori din UK, USA, Germania, Spania, Peru, Thailanda si Romania. Am inceput sa imi insusesc o parte din cunostintele si intelegerea teoretica necesara, fiind licentiata a Facultatii de Medicina Generala UMF “Carol Davila” Bucuresti ( 6 ani), urmand apoi cursurile Facultatii de Psihologie - Soiologie a Universitatii Hyperion Bucuresti (4 ani), Formare profesionala/Specializare in Psihoterapie Integrativa (4 ani), drept de libera practica eliberat de Colegiul Psihologilor din România - cod 19017 - grad profesional: psihoterapeut autonom. La un moment dat am descoperit tehnicile acreditate international de Medicina Alternativa (Reiki, Karuna Reiki, Theta Healing, Terapie Bach, New Paradigm Multi Dimensional Transformation (MDT), Shamballa Basic si 13D, TRE (Tension & Trauma Release). In paralel am absolvit formari profesionale in Psihoterapie Transpersonala (Deep Memory Process - Regression therapy, Pneuma System Therapy - Respiratatie Holotropica, Shamanism, Curs de Vise Lucide, Emotional Freedom Techniques (EFT), Matrix Reimprinting, Hipnoza Regresiva) cursuri acreditate de Colegiul Psihologilor din Romania si/sau forumuri stiintifice internationale. Cea mai speciala perioada din viata mea a fost dezvoltarea personala, in timpul ultimilor 10 ani de participare la cursurile renumitului Institut Monroe, actualmente, fiind membra a Departamentului american de cercetare – Professional Division a Institutului Monroe (USA) si a altor organisme nationale si internationale specializate in psihoterapie si stari modificate de constiinta. Consider ca intelegerea si abordarea multidisciplinara, integrarea metodelor traditionale de investigare si terapie dar si utilizarea bio-tehnologiei este cel mai important lucru in indeplinirea obiectivului de preventie, dezvoltare personala/profesionala sau psihoterapie. FORMARE PROFESIONALA, EDUCATIE & DEZVOLTARE PERSONALA Facultatea de Medicina Generala, Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila”, Bucuresti Facultatea de Psihologie- Sociologie Universitatea Hyperion, Bucuresti Formare in Psihoterapie Integrativa, Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa, Bucuresti Drept de libera practica COPSI Psiholog cu Specialitatea Psihoterapie Integrativa, Cod de parafa 19017 Formare in Psihoterapie Transpersonala, Asociatia Romana de Psihologie Transpersoanala, Bucuresti Specializari in Medicina Alternativa New Paradigm Multi-Dimensional Transformation, Theta Healing, Reiki, Bach, EFT, Formare profesionala de Consilier pentru Dezvoltare Personala calificare in consiliere personala si profesionala, individuala si de grup Formare profesionala de Trainer

Ce se intampla in cabinetul unui psihoterapeut?